Samar Yazbek este jurnalistă, scriitoare și activistă pentru drepturile omului. S-a născut în Siria în 1970, iar pământul în care i se află rădăcinile este devastat de violență și teroare de ani de zile. Oameni nevinovați mor, iar luptele continuă fără ca cineva să le mai înțeleagă sensul. Am văzut cu toții imaginile devastatoare cu refugiați răniți, înfometați, însetați, care își caută calea către o lume normală, dar și cele care au avut un impact puternic asupra emoțiilor noastre - cele cu copii de diverse vârste, aflați într-un peisaj apocaliptic, unde nimic nu seamănă cu ceea ce cunoaștem despre lume, purtând pe chip și în ochi violențele care îi înconjoară. Recunosc că nu știu foarte multe despre acest conflict și că de cele mai multe ori refuz să mă uit la imagini de acolo din cauza suferinței pe care mi-o provoacă, dar trebuie să vorbim și despre lucrurile care ne dor, pentru ca ele să se schimbe cumva sau să înceteze. Încă mi-e dificil să înțeleg de ce ființa umană este atât de înclinată să facă rău celor vulnerabili, de ce este atât de hotărâtă să omoare în numele unei credințe și cum se împacă aceste fapte cu drepturile fundamentale ale omului. 

În Fata care nu se putea opri din mers, războiul din Siria este văzut prin ochii unui copil neajutorat, o fată cu grave probleme de sănătate, care observă totul de la distanță și înțelege mai multe decât cred cei din jurul ei. Rima nu vorbește deloc și încă de când a început să umble nu s-a mai putut opri. Picioarele nu o ascultă și dacă și-ar urma impulsurile nu s-ar mai opri niciodată, ignorând pericolele din jurul ei și mergând fără oprire spre capătul lumii. Îi place să citească, iar lectura este singura ei legătură cu lumea înconjurătoare. Rima desenează și își scrie povestea cu un pix albastru, care nu va mai ține multă vreme. Vocea ei, mai puternică decât zgomotul bombelor din jur, este cea care relatează ororile unui război dement, nebunia instalată pe o bucată de pământ din lumea asta unde oamenii sunt uciși fără drept de apel, terorizați și supuși abuzurilor în nenumărate feluri. Oamenii o consideră pe Rima ciudată, nebună, un fel de ființă stranie care privește totul cu ochii larg deschiși, fără să se exprime în vreun fel. Dar ceea ce tind oamenii să ignore e tocmai nebunia din jurul lor, care se dezlănțuie zi de zi și le schimbă viețile brutal. 

Fata care nu se putea opri din mers este un roman care te îngenunchează din punct de vedere emoțional, te poartă printr-o lume dominată de durere și tragedie, în care oamenii sunt conduși de violență. Anul ăsta nu a fost ușor pentru nimeni, dar se pare că ne-a arătat tuturor câtă durere există în lume, câtă suferință despre care nu vorbește nimeni, câte categorii de oameni ale căror necazuri sunt trecute sub tăcere. Odată cu izolarea, am fost nevoiți să conviețuim împreună sau singuri și poate pentru prima dată am început să înțelegem ce înseamnă cu adevărat un război. Doar că noi l-am trăit în confortul caselor noastre, nefiind dominați de teama că o bombă ne-ar putea spulbera cu totul sau ne-ar distruge locuința. Poate că nu am făcut o comparație prea bună, dar acum avem o altă viziune asupra a ceea ce înseamnă să trăiești într-o lume pe care nu o mai recunoști. Au fost momente în care am realizat că bunătatea ne poate salva și că ajutându-i pe ceilalți, te poți salva și pe tine însuți. Ne-am întors privirea către lucrurile despre care ne e greu să vorbim în timpul zilelor noastre agitate, dar ne-am și scos la iveală toate frustrările și răutatea care zace în noi. Nu știu dacă această perioadă ne-a adus vreun echilibru sau vreo constatare miraculoasă, dar citind cartea asta, îți dai seama că indiferent de răul care îți domină lumea, sunt oameni care trăiesc sub norul amenințării toată viața. Sunt copii cărora li s-a furat nu doar copilăria, ci și inocența și încrederea în oameni. Li s-a furat lumea dinainte de a se naște sau la puțin timp după ce au sosit. Cum ai putea să te mai plângi de faptul că trebuie să porți o mască și să să îi protejezi pe cei din jur când alții au văzut mereu lumea ca pe un scenariu apocaliptic? 

Cartea o găsiți aici. 

1. Kristin Hannah - Frontul de acasă. 

​2. Imogen Kealey - Eliberare. 

3. Clare Pooley - Proiectul Autenticității. 

4. Janet Skeslien Charles - Biblioteca din Paris. Un roman despre puterea lecturii în timpuri vitrege, despre curajul de a merge mai departe atunci când lumea vrea să-ți smulgă rădăcinile. 

5. Jeanne Mackin - Rivalele. Antipatia dintre Coco Chanel și Elsa Schiaparelli a stârnit multe bârfe de-a lungul timpului și a trezit suspiciuni. Două femei puternice, de succes, extrem de diferite și totuși purtând în suflet aceeași esență - a curajului. Romanul le urmărește prin intermediul unui martor fascinat , o femeie care le-a cunoscut pe amândouă și le-a iubit deopotrivă. 

6. Matt Haig - Biblioteca de la Miezul Nopții. 

7. Holly Miller - Te-am iubit deja în visul meu. 

8. Colleen Hoover - Totul se termină cu noi. 

9. Alan Hlad - Lungul zbor spre casă. 

10. Paolo Giordano - Devorarea cerului. 

11. Nuria Pradas - Aroma timpului 

​12. Lisa Jewell - O viață regăsită. Dispariția unei adolescente lasă în urmă haos și durere, detrămându-i familia și punând în sufletul mamei sale o incertitudine fără margini. Zece ani mai târziu, apar noi dovezi legate de cazul fetei, iar implicațiile sunt mai profunde decât și-ar putea imagina oricine. Un thriller excelent, care te ține cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. 

Este una dintre cele mai iubite și talentate actrițe din teatrul românesc, un om complex și profund îndrăgostit de meseria sa, mamă a trei copii, femeie. S-a născut în București, pe 1 mai 1962 și a terminat studiile la IATC în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. A jucat prima dată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, după care s-a întors la București, atât la Teatrul Evreiesc de Stat, cât și la Teatrul Național. A jucat în nenumărare spectacole și s-a implicat în proiecte artistice alături de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban etc. A devenit cu adevărat cunoscută publicului larg odată cu rolul fecioarei Maria din filmul regizat de Mel Gibson, Patimile lui Hristos. A primit nenumărate premii care îi atestă talentul și munca asiduă, precum și cel de Cetățean de onoare al municipiului București în 2018 sau Ordinul Național pentru Merit în grad de Mare ofițer. 

Cartea de față este un jurnal intim, gânduri răsfirate scrise de-a lungul anilor, în timp real sau sub formă de amintiri din vremuri apuse, care nu ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă e să ne luăm după cuvintele autoarei. Nu-și imagina că aceste reflecții asupra carierei, oamenilor sau întâmplărilor din viața sa, aceste cuvinte încărcate de atâtea emoții, vor ajunge vreodată la cei care o admiră sau cei mult prea curioși în legătură cu viața sa. Maia Morgenstern este o persoană extrem de discretă, foarte protectoare față de viața sa privată, neinteresată de scandaluri sau bârfe mondene. A apărut de fiecare dată în lumina reflectoarelor datoriră muncii sale, fiind o prezență elegantă și modestă. Din jurnalul său răzbate o iubire imensă pentru familia sa, dar și pentru colegii alături de care a jucat, oameni deveniți o a doua familie pe parcursul anilor, cei cu care a împărțit de multe ori atât bune, cât și rele. Meseria sa este mai mult decât o pasiune, este un dar cu care a fost înzestrată și un noroc divin de a trăi această viață din mai multe perspective. Fiecare personaj pe care l-a interpretat și-a pus amprenta asupra sa, găsindu-și un locșor în inima ei, ajutând-o să se dezvolte pe scenă la fiecare spectacol. Maia este un om profund legat de copiii săi, de amintirile prețioase pe care le-au câștigat împreună, de originile evreiești pe care le are și de toate tradițiile pe care familia le păstra cu sfințenie la fiecare sărbătoare. 

Citindu-i povestea, îți dai seama câte detalii se ascund în spatele unui om, din câte elemente suntem construiți, unele dintre ele neieșind la lumină niciodată în fața celorlalți. Câte secrete de familie, momente de cotitură sau clipe unice adunăm de-a lungul vieții, câte amintiri ducem cu noi pe oriunde mergem și le scoatem la iveală atunci când ni se pare că ne-am rătăcit. Mi-a adus aminte de cartea unei alte mari actrițe, Oana Pellea, scrisă tot sub forma unui jurnal, cu gânduri despre oameni, experiențe, viață în toată deplinătatea ei. 

Cartea o găsiți aici. 

Sunt atât de multe povești nespuse din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, atâtea destine care s-au schimbat definitiv și iremediabil în urma acestui conflict sau care au fost curmate mult prea devreme. Am citit o mulțime de povești despre oameni care s-au alăturat Rezistenței, dorind ca viața să revină cât mai repede la normal sau despre cei care au acceptat cu capul plecat noua ordine a lumii, fără să aibă puterea de a lupta. Am plâns și am râs alături de aceste personaje inspirate de oameni reali și ceea ce mi se pare incredibil în continuare e abilitatea omului de a se adapta în orice condiții - de a trăi fiecare zi așa cum vine, de a accepta într-o mică măsură faptul că viața merge mai departe, indiferent de circumstanțe. 

Contesa din Toscana este povestea a două femei extraordinare, curajoase, nevoite să se reinventeze constant în timpul războiului. Sofia de Corsi este contesă, proprietara unui vile înconjurate de măslini, într-un peisaj absolut idilic. În 1943, acest colț de rai este împânzit de soldați germani, care controlează fiecare mișcare din zonă. Disperată să dea o mână de ajutor oricui are nevoie, contesa adăpostește un soldat britanic rănit, pe care îl ascunde chiar și de privirile soțului ei. Știe ce riscă dacă acesta este descoperit, dar inima bună pe care o are îi spune să nu renunțe atât de ușor. Viața ei, cândva liniștită și lipsită de pericole, devine acum o luptă pentru supraviețuire și un joc de-a șoarecele și pisica cu nazisții. Când credea că nimic nu o mai poate surprinde, în viața ei apare Maxine, membră a Rezistenței, care îi cere găzduire și ajutor. A fost trimisă din Anglia pentru a afla mai multe informații despre acțiunile Rezistenței italiene și pentru a le oferi sprijin în caz că au nevoie. Apariția ei nu face decât să complice lucrurile, având în vedere atenția neîntreruptă a soldaților germani și cruzimea acestora. Astfel că Sofia și Maxine inventează o minciună plauzibilă pentru prezența celei din urmă, iar între cele două se formează o relație puternică și plină de experiențe surprinzătoare. Războiul le va testa răbdarea, rezistența, dar și relația și valorile în care obișnuiau să creadă... 

Dinah Jefferies este o povestitoare genială, așa cum a demonstrat-o deja prin romanele Soția plantatorului de ceai, Fiica negustorului de mătase, Înainte de ploi, Văduva de safir. Poveștile sale au mai mereu în centru lupta dintre creier și inimă, protagoniști prinși între așteptările familiei și propriile vise, oameni mult prea orgolioși să iubească și care primesc o lecție de viață, femei curajoase care își înfruntă destinul fără pic de ezitare. Romanul de față aruncă o lumină asupra Italiei sub ocupația nazistă, asupra luptelor date de partizani și nenumăratele încercări la care au fost supuși oamenii în timpul războiului. Supraviețuirea în acele vremuri era singurul scop al oamenilor din întreaga lume, dar așa cum ne spun aceste povești, dragostea apărută sub te miri ce formă a avut nenumărate izbucniri și a oferit speranța atât de necesară. Dragostea și prietenia, bunătatea și empatia i-au ajutat pe oameni să meargă mai departe, să creadă că timpul va fi mai îndurător cu ei, le va vindeca rănile și îi va ajuta să se ridice din nou. 

Cartea o găsiți aici. 

A fost unul dintre cei mai iubiți lideri ai lumii și se bucură în continuare de o popularitate imensă. După două mandate la cârma Statelor Unite ale Americii, multe decizii aproape imposibil de luat și critici pe măsură, Barack reflectează la timpul petrecut în Casa Albă, lucrurile bune și cele mai puțin bune, dar și drumul pe care va merge de acum înainte. Este o confesiune intimă a muncii depuse în fiecare zi, a detaliilor neștiute de public din spatele unor decizii pentru care a fost intens criticat, de nenumăratele crize care nu se văd pe ecrane și de problemele presante ale fiecărui alegător, aproape imposibil de rezolvat de pe o zi pe alta. Fostul președinte american vorbește fără ocolișuri despre lucrurile pe care le-a schimbat în bine și despre cele pe care ar fi putut să le schimbe, dar nu a făcut-o din lipsa timpului sau a informațiilor insuficiente. Își recunoaște greșelile firesc și fără prea multă dramă, el fiind doar o parte din procesul democrației și afirmă că multe dintre problemele pe care s-a axat în mandatele sale i-au fost aduse la cunoștință de către propriile fiice. 

Rememorează cu drag amintiri din copilăria sau adolescența sa, de la începuturile carierei sale politice, aceste momente alternând cu scene din viața de președinte. Afirmă că a avut multe vise înainte de a fi ales și odată ajuns la putere și-a dat seama cât de greu îi va fi să le pună în practică, să facă ceea ce e mai bine pentru majoritate și pentru viitor, fără să rănească prea mulți oameni pe parcursul acestui proces. Nu își proclamă perfecțiunea, ba chiar se consideră departe de ea și crede că orice om într-o poziție de putere este criticat pentru deciziile sale, indiferent care ar fi impactul acestora. Uneori este nevoie să privești imaginea de ansamblu, consecințele sau beneficiile unei acțiuni și să fii conștient că fiecare om are propria gândire și propria situație, propriul filtru prin care privește viața, în funcție de ceea ce i se întâmplă. Rețeta fericirii nu este universală, fiecare om o percepe diferit, la fel și bunăstarea sau bogăția. Una dintre cele mai evocatoare și dificile experiențe pe care le-a trăit a fost întâlnirea cu soldații răniți în războiul din Irak, captiv între părinții care își plângeau copiii și curajul din ochii celor rămași în viață. Au fost confruntări necesare, deși la acea vreme a fost criticat pentru gestul său și o ciocnire dură cu realitatea care taie în carne vie în spatele măreției de la Casa Albă, Toate întâmplările despre care povestește, toate momentele în care s-a simțit lipsit de putere sau nedemn de rolul care i-a fost atribuit de alegători sunt însoțite de o umanitate care trece de paginile cărții, de o modestie nefirească și o asumare totală a ceea ce este Barack Obama ca om. Asumare totală pentru toate gafele sau vorbele rostite la timpul nepotrivit, pentru toate greșelile inevitabile, pentru toate victimele colaterale ale mandatelor sale. 

Barack Obama este și astăzi o voce puternică a democrației, a empatiei față de oameni și a tuturor problemelor lumii actuale. Munca lui continuă în spatele scenei pe care cândva juca rolul principal. După plecarea de la Casa Albă, s-a concentrat un timp doar pe familie, pe care o neglijase mult în timpul mandatelor și a înțeles că atunci când nu mai ai resurse ca să schimbi ceva în jurul tău, poți începe cu oamenii pe care-i iubești. Poți să îi asculți și să îi înțelegi, să încerci să le transmiți valorile sau credințele tale. Schimbarea se va produce treptat, om cu om, căci unul singur nu poate să le facă pe toate. Dar fiecare trebuie să înceapă de undeva. Atunci când vorbim despre problemele care ne frământă sau despre schimbarea atât de necesară, avem impresia că e nevoie de gesturi mărețe sau de o poziție puternică, dar de fapt prin simplitate, sinceritate și pași mici lucrurile avansează cu adevărat. 

Cartea o găsiți aici. 

Ai în față o carte specială. Una începută deja, dar neterminată. Ești liber să îi scrii sau rescrii finalul, în funcție de ceea ce contează pentru tine, de lucrurile care îți fac sufletul să tresalte. Pentru fiecare literă din alfabet, autoarea a găsit cuvinte care să trezească amintiri sau emoții, dar odată ce alfabetul s-a terminat poți să rescrii întreaga poveste sau să-ți inventezi propriul alfabet. Paginile goale așteaptă cuminți, atâta timp cât va fi nevoie. Poți să scrii fără întrerupere până când toate paginile sunt pline de gânduri sau poți să deschizi această carte de fiecare dată când vrei să evadezi. E strict alegerea ta. Decizia ta. Viața ta. 

Acest mic Dicționar de optimisme este un act de magie scris de Chris Simion-Mercurian, una dintre cele mai talentate artiste din generația ei, o voce a pasiunii și a curajului. Nici nu știu dacă să-l numesc carte sau jurnal, dar ar putea fi un început pentru a-ți limpezi mintea. Este plin de gânduri despre lume și oameni, gânduri care să dea putere atunci când e nevoie de ea. În vremurile pe care le trăim astăzi, e greu să vedem lumina de la capătul tunelului. Nici măcar nu știm dacă ea există și cum am putea să ajungem cât mai repede s-o vedem. Sunt luni întregi de când au ieșit la iveală toate frustrările și tristețile acumulate de ani buni, toată răutatea care sălășluiește în noi și ne conduce pe drumuri lăturalnice. Anul ăsta care ne-a furat oarecum viețile ne-a și obligat să ne confruntăm cu părțile întunecate din noi, ne-a dăruit clipe de reflecție, de descoperire a adevărului, oricât de mult ar durea acesta. Suntem obligați constant să ne adaptăm, să ne regândim prioritățile, să învățăm să trăim într-o lume care se schimbă în fiecare zi câte puțin. Trebuie să supraviețuim în continuare, să-i protejăm pe cei dragi și să nu pierdem din vedere nimic, căci problemele, dar și soluțiile se transformă. Trăim, cu siguranță, una dintre cele mai ciudate perioade din istoria omenirii și avem nevoie, în primul rând, să ne întoarcem la NOI. Să ne cunoaștem din nou, să ne iubim și să ne rescriem. Acest dicționar ar putea fi un început bun. 

Dicționar de optimisme mi se pare un cadou ideal pentru cineva drag, o carte-jurnal, un obiect frumos care să bucure suflete și să primească gânduri. Cartea o găsiți aici. 

Când iubești pe cineva suficient de tare, îți dorești să-l ai doar pentru tine. Să îți dedice tot timpul din lume, să te facă să simți acea iubire fără seamăn, să îți ofere speranța unui viitor împreună. Dar iubirea înseamnă de cele mai multe ori compromis, iar atunci când persoana pe care o iubești îți cere să fii de acord cu lucruri pe care nici nu ți le-ai putut imagina, rămâi șocat de felul în care pot decurge lucrurile. Persoana care te atrage și care a reușit să te scoată din carapacea ta, persoana pe care ai ajuns s-o iubești îți cere să îi înțelegi situația - mai are alte două soții, iar acest aranjament e convenabil pentru toată lumea. El își face timp pentru toare, îți acordă atenție și clipe memorabile de câteva ori pe săptămână, iar tu te mulțumești cu această situație și nu pui prea multe întrebări despre celelalte. Încerci să nu te lași mânată de gelozie, să fii răbdătoare și drăgăstoasă, așa cum erai când el s-a îndrăgostit de tine. 

Dar un eveniment îți dă lumea peste cap și toată viața ta pare dintr-odată o glumă proastă. Începi să devii din ce în ce mai geloasă, mai paranoică, mai curioasă în legătură cu activitățile soțului tău atunci când se află departe de tine. Începi să faci investigații și afli numele femeilor cu care ești nevoită să îl împarți. Ai încălcat deja o limită, dar lucrurile nu se pot opri aici. Intri în contact cu una dintre ele, fără să-ți dezvălui identitatea bineînțeles, iar lucrurile o iau razna cu adevărat. Descoperi alte fațete ale omului pe care-l iubești, unele nu se potrivesc deloc cu ceea ce cunoști tu și decizi să sapi mai departe, deși știi deja că lucrurile nu se vor termina bine. 

Soțiile este un thriller psihologic captivant, o poveste care continuă să surprindă de mai multe ori pe parcursul acțiunii, o confesiune despre iubire și pierdere, despre relații interumane și riscuri asumate. Autoarea se folosește cu abilitate de tendința cititorului de a încerca să ghicească încotro se îndreaptă acțiunea, introducând mai multe puncte culminante și întorsături de situație, creând noi și noi traiectorii pentru destinele personajelor. Uneori, aveam impresia că am înțeles care e secretul din spatele evenimentelor, dar în următoarea clipă toate coordonatele se schimbau, dezvăluind laturi noi ale tabloului. Și ceea ce iese cel mai tare în evidență este fragilitatea umană, nevoia omului de a se agăța de anumite persoane sau situații, de a se concentra pe un eveniment atât de tare încât să își construiască întreaga viață în jurul lui și să-l considere definitoriu. Suntem ființe supuse greșelii și neputinței, iar unele situații ne dau lumea peste cap și cumva închid anumite drumuri pe care le credeam deschise pentru totdeauna. 

Cartea o găsiți aici. 

Frica de moarte este o teamă aproape universală. Nu cred că există mulți oameni pe lumea asta care să spună cu sinceritate că nu le este frică de această trecere, de ceea ce s-ar putea întâmpla înainte sau după acest moment definitoriu, care să trăiască fără nicio grijă în privința morții. Moartea este o certitudine încă din momentul în care venim pe lume, dar nimeni nu știe când și cum va muri, nimeni nu poate să prevadă dacă aceasta va fi precedată de o lungă suferință sau va surveni rapid, inexplicabil. Nimeni nu știe ce se va întâmpla după moartea sa, ce schimbări vor interveni în viața oamenilor care au contat și nici dacă acest moment va veni cu o claritate anume, dacă vor simți această apropiere sau dacă vor avea timp să avertizeze și pe altcineva. O să-mi mănânce pisica ochii? este o colecție de eseuri despre moarte, curiozități și întrebări legate de acest moment definitoriu, moduri de a muri și așteptările oamenilor legate de aceasta. 

Autoarea este antreprenor de pompe funebre, pasionată de moarte și tot ceea ce înseamnă ea și dispusă să răspundă celor mai ciudate întrebări pe care le primește de la oameni. A scris această carte pentru a ridica stigmatul pe care oamenii îl pun asupra morții, ca și cum ar fi un subiect rușinos sau o experiență pe care mulți dintre noi nu o vor trăi niciodată. Unii oameni refuză să accepte ideea de moarte și toate obiceiurile care s-au format în jurul ei, dar asta nu înseamnă că ea nu există. Dacă ceva ne sperie îndeajuns de tare, cel mai bine e să ne informăm despre acel ceva, să încercăm să înțelegem, chiar dacă e dureros, nedrept sau inexplicabil. Realitatea nu se schimbă în funcție de nevoile sau dorințele noastre și cred că cel mai potrivit exemplu ar fi momentul în care copiii noștri ne întreabă despre moarte. Copiii sunt curioși în legătură cu aproape orice se întâmplă în jurul lor și poate că se vor confrunta cu moartea mai devreme decât ne-ar plăcea să credem. De aceea este important să le oferim o explicație rațională, plauzibilă despre moarte și despre mersul lucrurilor în general. Autoarea spune că a primit mai multe întrebări de la copii decât de la adulți, ceea ce mi se pare firesc. 

Cartea lui Caitlin Doughty este genul de lectură care trebuie luată pas cu pas, digerată puțin câte puțin, în niciun caz asemenea unui roman care să te captiveze și pe care să nu-l mai poți lăsa din mână. Dacă vă interesează subiectul morții, vă va răspunde la multe întrebări și curiozități, va face puțină lumină asupra acestui moment care sperăm să vină cât mai târziu și să fie cât mai ușor (sau nedureros) sau, în cazul meu, genul de carte care te scoate din aria ta de confort, te zguduie puțin și te intrigă destul de tare. Unele întrebări par de-a dreptul ieșite din comun, dar aparent reprezintă curiozități ale unor oameni obișnuiți, suficient de sinceri ca să rostească cu voce tare ceea ce gândesc. 

Cartea o găsiți aici. 

David Starr Jordan a fost un om profund pasionat de știință și de lumea naturală, obsedat de ordine și de o disciplină care să planeze asupra tuturor proiectelor sale. A descoperit aproape o cincime din speciile de pești pe care îi cunoaștem în prezent, i-a documentat temeinic, dar Universul părea să-i joace mereu feste. Mare parte din colecția sa a fost distrusă într-un incendiu și în timpul cutremurului din 1906 din San Francisco, dar cu toate acestea Jordan a continuat să muncească și a refuzat să se lase descumpănit de festele destinului. A fost un om ambițios chiar și în confruntarea cu haosul incontrolabil. Povestea sa, care are mult mai multe ramificații, conține un mesaj profund despre caracterul uman și atitudinea în fața lucrurilor pe care nu le putem controla. Autoarea a devenit aproape obsedată de viața acestui om și pe măsură ce îi citește autobiografia, destinul său se împletește cu cel al omului de știință, dezvăluind atât fragilitatea vieții, cât și nenumăratele feluri în care putem renaște. 

Ființa umană este vulnerabilă în fața multor lucruri. Unele dintre ele pot fi controlate, altele mai puțin. Pe măsură ce vulnerabilitățile se risipesc și rămân doar câteva în fața cărora omul se mulțumește să ridice din umeri și să meargă mai departe, acesta capătă o putere care îi permite să creadă că poate controla ceea ce se întâmplă în jurul său. Dar nu este adevărat. La fel ca moartea, probabil singura certitudine a vieții, haosul este pretutindeni și ajută lumea să se dezvolte. Cele mai mari descoperiri sau schimbări din lume au fost determinate de haos, de tumultul neîntrerupt care ne face planurile țăndări și ne îndeamnă să trăim pur și simplu clipa. Nu putem controla aproape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru, oricât de tare ne-am minți. Iar acest gând, că indiferent ce am face totul se află la mâna destinului sau a unei forțe invizibile, e înspăimântător și derutant pentru creierul uman. Probabil că ne naștem cu o dorință de a controla cât de cât ceea ce se întâmplă cu noi sau o dobândim după ce devenim adulți, lucrurile se complică, iar noi suntem din ce în ce mai descumpăniți de felul în care evoluează lucrurile. Probabil că având un oarecare control, avem impresia (greșită?!) că totul se va termina cu bine, că vom fi fericiți, că toate au o rezolvare. Dar din (ne)fericire, nimic nu are o garanție pe lumea asta. Totul se poate schimba în orice clipă. 

De ce peștii nu există a pornit ca o confesiune despre vulnerabilitate, despre anxietațile cu care învățăm să trăim și s-a încheiat cu o concluzie benefică pentru fiecare ființă umană - haosul face parte din viață ; haosul determină schimbări, dar odată cu el, apar și lucruri bune, lucruri care ne ajută să creștem și să ne transformăm. Autoarea mărturisea într-un interviu că îi este foarte frică să nu-i piardă pe cei pe care-i iubește, iar teama asta aproape o paralizează și nu știe cum să se confrunte cu ea. Această anxietate, provenită probabil din copilăria în care părinții au fost concentrați pe sora ei bolnavă, a provocat-o să scrie această poveste, să încerce să înțeleagă mecanismele acestei dorințe de a controla ceea ce e important pentru noi. Dar adevărul e că în marea schemă a lucrurilor, suntem prea puțin importanți, iar haosul lucrează în fiecare zi. Dacă vreți puteți să-i spuneți destin sau soartă sau forță superioară, dar cred că lucrurile menite să se întâmple se vor întâmpla întotdeauna, indiferent de drumurile lăturalnice pe care ne abatem. 

Cartea o găsiți aici. 

Ștefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani, timp în care s-a îndrăgostit de cultura asiatică, de literatura și pictogramele kanji, de celebrele pisici și de chimonourile din mătase. Și-a dorit să aducă în țară măcar o parte din Japonia pe care o cunoaște și o iubește, iar cărțile de mai jos stau mărturie. Ele sunt o colecție de povești, pilde și proverbe din China, Japonia și Coreea, un exemplu de înțelepciune pusă în cuvinte puține, dar răsunătoare. Una dintre valorile pe care se bazează cultura asiatică este simplitatea și nimic nu este mai dificil de păstrat decât simplitatea. Să transmiți ceva care să treacă testul timpului, cuprinzând în același timp și o morală, totul exprimat prin cuvinte puține, dar puternice e o lucrare de maestru. 

Tigrul nerecunoscător conține trei povești pentru copii - Cocorul serii, De ce se dușmănesc câinii și pisicile și cea care dă titlul cărții . Sunt povești simple despre viață și despre oameni, culese din folclorul nipon și cel coreean. Acestea se regăsesc și în volumul dedicat adulților, Arcașul fără arc, unul mult mai complex și concentrat pe diverse teme - natura umană, umor, înțelepciune etc. Unele povești își dezvăluie ușor morala, ea este evidentă de la bun început, în timp ce altele se arată mult mai greu, punându-te pe gânduri mult timp după ce ai terminat de citit. Înțelepții chinezi s-au bazat dintotdeauna pe simplitate, pe cuvinte puține și de mare efect, care să îi stârnească omului o furtună de întrebări. Majoritatea poveștilor datează de mii de ani, fiind transmise  din generație în generație, prețuite asemenea statuilor lui Buddha și puse la loc de cinste în sânul multor familii. 

Pildele și poveștile asiatice se bazează în principal pe firea umană, etern schimbătoare și plină de dorința lucrurilor pe care nu le posedă, pe reacțiile și comportamentele umane din diferite situații. Caracterul uman este cel mai fascinant subiect pe care îl tratează literatura, mereu plin de surprize, mereu în expectativă. Ceea ce transmit aceste învățături străvechi e faptul că omul nu s-a schimbat prea mult de-a lungul secolelor ; firea umană e universală și nu există ființă pe lumea asta care să nu greșească măcar o dată în viață. În timpul progreselor pe care le-a făcut omenirea, oamenii au început să piardă lucruri esențiale sau să piardă pe sine în acest tumult al vremurilor. Astfel, simplitatea, bunătatea și modestia rămân valori greu accesibile pentru omul modern, atât de prins în vâltoarea vieții de zi cu zi. Cele mai firești valori sunt pe cale de dispariție, în timp ce aroganța și autosuficiența câștigă din ce în ce mai mult teren. Omul a început să iubească puterea de a acționa după bunul plac, indiferent de consecințe, iar lucrul ăsta îi va aduce pierzania până la urmă. 

Arcașul fără arc ​o găsiți aici, iar volumul pentru copii aici.