Într-o lume concentrată pe ură și arătarea cu degetul către păcatele celorlalți, există puține personalități care să inspire cu adevărat atât prin fapte, cât și prin vorbe. Papa Francisc e un personaj controversat și devine tot mai controversat prin declarațiile pe care le face. Părerile sale legate de scena politică a Europei de azi, supremația banului și crizele prin care trecem cu toții nu fac decât să îi demonstreze curajul și mărinimia, atât de necesare astăzi, dar și acceptarea și toleranța la care îndeamnă Biserica Catolică. Deschiderea sa către modernitate rezultă dintr-o înțelegere profundă a spiritului uman, a iubirii față de toți locuitorii acestei planete, dar și din necesitatea de a îndruma anumite categorii pe drumul cel bun. Antagonismul acestui personaj pornește nu doar de la îndemnul către toleranță față de toți oamenii, dar și de la detașarea subtilă față de regulile dure ale catolicismului. Deschiderea lui față de subiecte tabu, asemenea homosexualității sau a puterii banului în lumea modernă, reprezintă principalul motiv pentru care este atât de iubit și apreciat. Recunoaște, aproape zâmbind, că nu deține adevărul absolut și nu poate să decidă cum ar trebui să își trăiască alții viața. Principiile sale, care îl ghidează în cele mai întunecate vremuri nu trebuie urmate întocmai, căci nu se consideră un exemplu pentru toată lumea. Își recunoaște lipsurile, defectele, mai simte și mânie uneori, nu este străin de nimic din ceea ce-i omenesc. Dialogul cu Dominique Wolton curge firesc - tăcerile Papei sunt acceptate ca atare, în unele zile sociologul fiind mai vorbăreț și mai jovial decât el, în altele ascultându-l cu răbdare și așteptând dreptul la replică. Nu există discuții aprinse, totul se desfășoară lent, părerile contradictorii fiind acceptate și înțelese - tocmai de aceea e atât de interesant de urmărit acest dialog despre capcanele lumii moderne. Nu știu dacă cuvintele Papei au fost spuse pentru șlefuirea imaginii sale publice sau pentru a da lumii o nouă perspectivă asupra catolicismului - cert e că discursurile sale atrag tot mai mulți adepți, reușind astfel să schimbe puțin traiectoria greu încercată a Bisericii Catolice. Considerată una dintre cele mai dure instituții, cu reguli uneori absurde, Biserica reușește să unească oamenii, dar și să-i dezbine atunci când diferențele dintre ei ies la suprafață. Se vorbește tot mai mult despre puterea imensă a religiilor, despre subminarea ei și cred că adevărul e undeva la mijloc. Fiecare om este liber să creadă într-o forță superioară și să o numească după cum consideră - Dumnezeu, Budda, Allah etc. Dar această credință nu ar trebui să împiedice relațiile cu alți oameni, dialogul deschis sau acceptarea diferențelor de opinie. Papa Francisc rămâne un personaj controversat, care nu se ferește să spună lucrurilor pe nume și e interesant să-i cunoaștem opiniile legate de lumea în care trăim, fie că suntem sau nu de acord cu ele. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Devenită celebră încă de la apariția primului volum al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante e un nume răsunător pe scena literaturii contemporane. Vocea ei puternică, stilul tăios și subiectele abordate i-au adus recunoașterea internațională. Cu toate acestea, marea mea problemă legată de cărțile ei e faptul că niciuna nu m-a captivat atât de mult cum a făcut-o Tetralogia Napolitană. Orice am citit după, deși erau scrise în același stil, mi-a lăsat un gust dulce-amărui și părerea de rău că cele patru volume s-au terminat atât de repede. Poate că va mai trece mult timp până când Ferrante va scrie ceva asemănător sau măcar comparabil cu povestea celor două prietene care încearcă din răsputeri să-și depășească condiția. Iubire amară descrie relațiile defectuoase dintre mame și fiice, mănunchiul de sentimente, minciuni și păreri de rău care le leagă și le desparte totodată. Protagonista, Delia pornește într-o călătorie după moarte misterioasă a mamei sale. Ceea ce descoperă pe parcursul drumului îi confirmă faptul că nu și-a cunoscut mama cu adevărat și că aseară trecem cu vederea amănunte importante din viața oamenilor dragi. Secretele lor există în pofida noastră, independent de noi și de cerințele noastre, iar faptul că părinții pot avea secrete șocante e lesne de înțeles. Dificil de acceptat este viața pe care au avut-o înainte de noi, cu urmările și demonii de rigoare. Relațiile mamă-fiică sunt deseori extrem de dificile, cu suișuri și coborășuri, momente de cumpănă și amintiri de neuitat. Cartea pare să se concentreze pe partea în care fiica află adevărul despre mama sa - o întreagă viață despre care ea nu a știut nimic, secrete bine ascunse și mistere de deslușit după dispariția neașteptată a mamei. Momentul în care un copil descoperă că părintele său e un simplu om, trecerea de la supererou la ființă obișnuită, e unul dificil de ambele părți. E greu să descoperi că omul care făcea totul posibil, care te atingea și îți lua toate durerile, care te legăna până târziu în noapte și avea răspunsuri pentru orice e o ființă cu dorințe care nu au devenit realitate, frici, vise ascunse, frustrări și o viață întreagă în care nu a fost părinte. Ne e greu să acceptăm că părinții noștri au existat înainte de noi, au simțit și s-au bucurat, au cunoscut alți oameni alături de care au trăit experiențe pe care le țin minte și astăzi ; noi îi vedem doar ca pe eroii care ne-au făcut copilăria un vis și nu ca pe oamenii care au renunțat la o parte importantă din ei pentru a ne crește. Poate au renunțat la cariera mult visată, poate nu au apucat să trăiască destul - ne e greu să auzim regrete și păreri de rău de la cei care ne sunt exemple. Iubire amară e povestea tuturor relațiilor pe care le dezvoltăm de-a lungul vieții, un amestec dulce-amărui de iubire, simpatie, neîncredere și dependență, o confirmare a faptului că nu-i cunoaștem cu adevărat pe cei care ne bucură sufletul. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
September 2024
|