Inima unui făt începe să bată la 22 de zile de concepție. Este considerat viabil la vârsta gestațională de 24 de săptămâni. Sub această vârstă se consideră o pierdere a sarcinii survenită destul de târziu - undeva la limita dintre avort și naștere. Juniper French s-a născut la vârsta de 23 de săptămâni și 6 zile. O controversă medicală, morală și umană. Prea mică pentru a fi considerată un bebeluș, prea mare pentru a fi numită avorton. În astfel de momente, părinții sunt singurii care pot decide dacă viața copilului lor merită salvată, medicii fiind prinși undeva între protocoale și umanitate. Povestea lui Juniper ridică mari semne de întrebare asupra destinului acestor microprematuri , limitelor medicinei și care e momentul renunțării la luptă. 

P.S. Aceasta este o poveste cu un final fericit. 

Considerată un fenomen literar internațional, Agnes Martin-Lugand scrie cu cea mai mare seninănate despre dragoste și consecințele ei. Eroii sunt oameni obișnuiți, care nu au fost ocoliți de probleme sau suferință și care trec prin diferite etape până când acceptă că viața merge înainte, orice ar fi. Poveștile ei sunt mereu pline de optimism și încredere în viitor, chiar dacă viața a fost dură cu protagoniștii. Viața e ușoară, nu-ți face griji este continuarea romanului Oamenii fericiți citesc și beau cafea, povestea Dianei, o femeie greu încercată, dar puternică. 

Într-o lume care îți spune constant cine și cum ar trebui să fii, e dificil să te regăsești pe tine însuți. E greu să dai frâu liber dorințelor, viselor sau abilităților deosebite atunci când ceilalți par făcuți din același aluat, fără mari diferențe de comportament și mentalitate. Să fii diferit într-o lume copiată la xerox e o povară greu de dus, drumuri lungi de parcurs pentru a afla cine ești cu adevărat și lupte nenumărate pentru a-i determina pe ceilalți să te accepte așa cum ești. Despre regăsire de sine și lupte interioare vorbește Iulian Tănase în Melciclopedia - despre întrebări și răspunsuri greu de aflat, toleranță și empatie, regăsire și suferință...

David Arnold scrie cele mai frumoase povești de pe pământ. După ce am terminat Ținutul țânțarilor, mă gândeam că și-a atins apogeul - mai mult, mai bine și mai surprinzător de atât nu se poate. Însă Gașca pofticioșilor mi-a demonstrat contrariul - o poveste pentru adolescenți mascată într-un thriller palpitant, o poveste de dragoste care continuă și după moarte și o carte care demonstrează că viața nu e niciodată așa cum spun ceilalți, viața nu se ghidează după prejudecăți sau oameni care nu gândesc cu sufletul. 

Mi-e dor de teatru. Mi-e dor de atmosfera din sală, de anticiparea plăcută dinaintea începerii spectacolului, de sentimentul că faci parte din ceva măreț, iar faptele extraordinare se întâmplă chiar în fața ta. Recunosc că ajung mai des la mall decât la teatru, lucru de care nu sunt mândră. Citind această carte, m-a cuprins o nostalgie legată de perioada liceului în care nu treceau două săptămâni fără o vizită la Teatrul Național Cluj-Napoca, de senzația că lumea se deschide în fața noastră prin intermediul actorilor și al jocului lor. 

"Vreau să spun oare cele mai urâte fapte ale noastre ne definesc atunci când suntem în viață? Sau crezi că ființele umane sunt mai bune decât cele mai urâte lucruri pe care le-au făcut vreodată ca specie? " 

Autoarea romanului Mincinoșii revine cu o poveste aproape psihedelică despre feminitate, puterea de a te reinventa într-o lume care te calcă în picioare constant și modalitățile prin care poți să trăiești după regulile proprii.