Aducând în prezent parfumul vremurilor trecute și plăcerea de a spune povești, A fost odată un râu combină realitatea cu legendele, realul cu fantasticul, ele dansând necontenit în jurul Tamisei. Acțiunea începe la hanul Lebăda, unde oamenii încă spun povești cu aceeași plăcere cu care le ascultau în copilărie, acesta fiind modul lor de a se conecta cu ceilalți. de a se relaxa și a determina timpul să stea puțin în loc. Hanul e încârcat de istorie și funcționează de zeci de ani după aceleași reguli, e o oază de liniște pentru membrii comunității și un loc de întâlnire accesibil tuturor. 

Însă mica comunitate e zguduită din temelii de un eveniment bizar - un bărbat intră în han purtând pe brațe o fetiță aparent moartă. Însă fetița revine la viață și întreaga comunitate ia foc. Unii cred că e copilul care le-a fost răpit, alții că e nepoata pe care nu au cunoscut-o niciodată, copilul pe care un cuplu incapabil să conceapă l-ar putea avea - depinde pe cine întrebi. În jurul ei se iscă un adevărat mister, mulți considerând că fetița e un dar al râului pentru comunitatea lor, că ea provine din Thames și că nu contează așa de mult cine e. Evenimentele imediat următoare acelei nopți se vor petrece treptat, însă cu siguranță având rădăcini în acele momente de cumpănă, între viață și moarte, momentele scurse de la intrarea violentă a bărbatului în han și până la trezirea neașteptată a celei pe care o purta pe brațe. Fiind un roman gotic, este împânzit de fapte și elemente supranaturale, de domeniul fantasticului, dar autoarea nu lasă nimic nedezvăluit, misterul fiind în cele din urmă dezlegat, cititorii primind explicațiile de care au nevoie. 

A fost odată un râu este un roman despre pierdere, despre cum aceasta continuă să erodeze viața de zi cu zi indiferent de timpul care s-a scurs. În fața unui presupus miracol. amorțirea cu care erau obișnuiți oamenii se risipește, scoțând la iveală frustrările, temerile și dorințele fiecăruia. Fetița înviată din morți reprezintă un fel de medalie magică, un totem care le-ar putea schimba viața pentru totdeauna. Fiecare locuitor începe să se vadă pe sine din alte unghiuri și perspective și să-i observe mai bine și pe cei din jurul său. O comunitate cât de cât unită se împarte acum în mai multe tabere, fetița fiind mărul discordiei și motivul discuțiilor interminabile, al dezbaterilor fără niciun fel de concluzie. Căci cine poate ști cu adevărat ce e bine și ce e rău? Cine poate spune cu mâna pe inimă că unii oameni sunt doar buni, iar alții doar răi? Există oare om fără greșeală? 

"În susul Tamisei, Churn, Key, Ray, Coln, Leach și Cole sunt râurile și pârâurile care îi adaugă Tamisei volum și avânt. Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun."

"Viața lor se schimbase în bine de când sosise copilul. Fericirea Helenei era pentru el o ușurare atât de mare, încât îi umpluse sufletul de bucurie. Dragostea lor asemănătoare cu cea din primii ani de căsătorie, încât puteau să uite că un lung timp de îngheț și disperare existase vreodată. Îngropaseră trecutul și duceau o viață de plăceri și bucurie. Cu toate astea, revenirea, de o vreme, la bucuriile căsătoriei nu izbutea să-l facă să uite că fericirea de acum avea temeiuri șubrede. Fetița asta care acum se legăna între ei, cu muțenia ei de nepătruns, cu părul fără culoare și cu ochi care și-o tot schimbau, era deopotrivă cauza fericirii lor și primejdia care îi dădea târcoale."

Cartea o găsiți aici. 

Făpturile Văzduhului e prima serie (populară) pe care o citesc de la epoca Harry Potter încoace. Nu citesc fantasy în mod obișnuit, am trecut de mult de perioada în care mă încântau poveștile cu zâne și monștri, dar cu toate acestea am fost atrasă instant de povestea lui Jude, o muritoare care visează să aibă un loc în tărâmul zânelor. Chiar dacă integrarea ei nu e ușoară, reușește să își găsească locul și chiar să preia frâiele regatului, în timp ce îl coordonează pe Îinaltul Rege Cardan. Însă lucrurile se termină prost la finalul volumului doi, iar Cardan o trimite în exil în lumea muritorilor. 

Jude e plină de furie, incapabilă să se readapteze la o viață obișnuită și lipsită de surprize, iar cea mai mare parte a furiei sale e îndreptată împotriva lui Cardan. Din necesitatea de a face rost de bani, acceptă să se dueleze cu Grima Mog, o zână canibală. Reușește s-o învingă pe cea care devenise aproape o legendă în lumea zânelor, însă informațiile pe care le află de la aceasta o determină să găsească orice mijloc pentru a se întoarce alături de Cardan și a-i cere explicații. Oportunitatea mai repede decât și-ar fi imaginat, căci sora ei Taryn apare în lumea muritorilor și îi cere să se întoarcă în locul ei pentru a fi judecată în fața tuturor pentru uciderea lui Locke, cel care îi devenise soț în urmă cu puțin timp. Intrigată și uimită, Jude acceptă provocarea mai mult din egoism decât din bunătate, căci furia ei nemărginită o are ca țintă și pe Taryn. Întoarcerea în tărâmul zânelor nu decurge deloc așa cum și-a imaginat și printr-o glumă absurdă a sorții ajunge în tăbăra lui Madoc, tatăl său, care se pregătește de luptă împotriva lui Cardon. Vrea să preia tronul prin orice mijloace și nu va da înapoi orice ar fi. Implicată din nou în planuri și strategii de război, Jude va avea de înfruntat noi pericole, dar și să-și accepte propriile sentimente față de Înaltul Rege. 

Toate acestea fiind spuse,​ Regina fără regat e volumul meu preferat din această serie. Lăsând la o parte intrigile de la curtea zânelor, provocările și luptele ce vor veni, autoarea a pus un fel de vrajă asupra personajelor, care le determină să devină din ce în ce mai umane și mai deschise. Fiecare dintre ei își recunoaște slăbiciunea și încearcă să o folosească pe post de armă. Bunătatea și empatia față de ceilalți încep să câștige teren, iar dragostea îi împresoară treptat, influențând deciziile și strategiile de pe câmpul de luptă. Mi s-a părut că adevărata misiune a lui Jude nu e un loc în tărâmul zânelor, cât mai degrabă umanizarea acestor creaturi.

​Cartea o găsiți aici. 

Nu știam nimic despre Scott Harrison înainte să îi citesc cartea și nici nu auzisem de compania sa, charity : water. Povestea lui e una tumultuoasă, cu multe coborășuri și încercări de a-și afla adevărata menire. Provenind dintr-o familie profund religioasă și convinsă că toate încercările sunt răsplata păcatelor pe care le comitem, Scott realizează rapid că o viață bazată pe principiile părinților săi nu i se potrivește. Pentru a scăpa de furia reprimată atâția ani, se consolează cu toate lucrurile care i-au fost interzise - alcool, tutun, droguri, relații pasagere, cluburi de noapte, muzică rock. Viața lui se învârte între slujba de promotor al cluburilor de noapte, concerte alături de trupa din care face parte și multă cocaină. 

Viața de noapte se dovedește a fi o decizie greu de îndurat, iar Scott simte din ce în ce mai frecvent că trebuie să schimbe ceva. Trebuie să întrerupă acest cerc vicios în care se învârte cât mai repede posibil. Îi comunică acest lucru și tatălui său, care e mai mult decât încântat că fiul său va păși în sfârșit pe drumul cel bun. Pentru părinții lui, alegerile lui Scott au reprezentat încălcarea tuturor principiilor care ar fi trebuit să i se întipărească în memorie, însă au fost convinși că la un moment dat aceste alegeri se vor întoarce împotriva lui și i se va arăta drumul pe care era menit să meargă de la bun început. Această finalitate a cercului vicios reprezintă începutul unui nou capitol din viața lui, unul dedicat binelui și ajutorării celor mai puțin norocoși. 

Totul a început cu organizația Mercy Ships, care trimitea nave-spital uriașe în zone devaforizate ale lumii, unde cei bolnavi nu își permiteau sau nu aveau acces la tratamente și medicamente corespunzătoare. Această călătorie îi schimbă pentru totdeauna viziunea asupra lumii și a vieții. arătându-i cum trăiesc alți oameni și ce înseamnă să lupți în fiecare zi pentru supraviețuire, să nu știi să trăiești cu adevărat, căci problemele de zi cu zi sunt mult prea mari pentru a permite luxuri. De acum încolo tot drumul pare luminat de o forță puternică, iar Scott știe ce are de făcut. Organizația charity : water are ca scop furnizarea de apă curată milioanelor de oameni din întreaga lume care nu au acces la ea. Ideea i-a venit urmărind oameni din diverse colțuri ale lumii care își procurau apă din mlaștini sau bălți murdare și suferind apoi de diaree, grețuri și vărsături. 

Sete permite cititorilor să intre în culisele unei lumi nevăzute, în care viața nu e ușor de trăit, căci nici măcar nevoile fundamentale nu pot fi satisfăcute. Și nu vorbim despre necesitatea de a te spăla și a te menține curat, ci despre aceea de a consuma apă curată, nevoia de hidratare care să îți permită să supraviețuiești. Poate că pentru majoritatea oamenilor apa e un lucru de la sine înțeles, de care avem nevoie și pe care îl putem procura cu ușurință. Însă 636 de milioane de oameni din întreaga lume nu dispun de luxul de a bea apă curată. Cam așa e de fapt cu toate lucrurile pe care le luăm de-a gata și pe care considerăm că le merităm - le merităm, e adevărat, însă suntem norocoși că ne putem bucura de ele. Nu poți să înțelegi comoditatea vieții pe care o trăiești până când nu întâlnești pe cineva pentru care totul e o luptă, până și cele mai banale aspecte ale vieții. 

Cartea lui Scott e menită să zdruncine puțin lentoarea de care dăm dovadă atunci când auzim lucruri care nu ne plac, pentru care nu suntem pregătiți emoțional și care nu fac parte din sfera noastră obișnuită. Dar problemele lumii și ale planetei pe care trăim ar trebui să fie ale tuturor, să luptăm cu toții pentru a schimba ceva pentru cei mai puțin norocoși. Să devenim conștienți că ceea ce trăim nu e o normalitate pentru toată lumea, ci e mai degrabaă un privilegiu. 

​Cartea o găsiți aici. 

Colson Whitehead a fost distins cu premiul Pulitzer în 2017 pentru romanul Ruta subterană, care l-a adus în atenția publicului larg. Însă debutul său s-a petrecut cu 18 ani mai devreme - Intuiționista a fost distins cu Quality Paperback Book Club New Voices Award la scurt timp după apariție și a fost finalist la premiul PEN/Hemingway. Whitehead și-a imaginat un univers la limita distopiei, ce îi are ca protagoniști pe inspectorii de ascensoare dintr-un oraș american. În acest peisaj dominat de forța masculină, Lila Mae Watson e prima femeie inspector și a doua persoană de culoare care accede la un asemenea post. Inspectorii de ascensoare au un statut special, sunt respectați și admirați de cei din jur, iar postul Lilei Mae e o victorie în adevăratul sens al cuvântului, deoarecere rasismul este la ordinea zilei. Liftologii sunt împărțiți în empiriști, pentru care ascensoarele sunt doar niște mașinării și intuiționiști, care au o altă viziune asupra lifturilor și sunt mai eficienți în ceea ce fac. 

Un accident catastrofal al unui ascensor verificat de Lila Mae scoate la iveală corupția din departament, interesele ascunse ale inspectorilor și producătorilor de ascensoare și, în același timp, o aduce pe aceasta mai aproape de schița ascensorului perfect. 

Intuiționista e un roman de o unicitate aparte, atât ca subiect, cât și ca limbaj și personaje. Nu pot să spun că mi-a plăcut, nici că mi-a displăcut - intră cu siguranță în categoria cărților pe care nu le-am înțeles pe deplin și care ar trebui recitite pentru a fi aprofundate. Nu am înțeles toate aluziile autorului, însă mare parte a romanului e o satiră la adresa societății moderne. Deși se vrea civilizată, empatică și asumată, societatea secolului XXI nu e cu mult diferită de cea în care domneau rasismul, izolarea celor diferiți și cultul sexului masculin. Toate sunt probleme cu care încă ne confruntăm, subiecte dezbătute pe larg și care se vor cumva eradicate, însă mentalitățile rasei umane nu au evoluat într-o asemenea măsură. Cei diferiți sau care par să iasă din sfera normalului sunt în continuare puși la zidurile societății, rasismul nu a dispărut (și nici nu cred că va dispărea prea curând), iar sexul masculin încă domină aproape orice domeniu și se simte amenințat dacă reprezentantele sexului feminin încep să aibă idei legate de ceva. 

Toate părerile autorului legate de societate sunt bine ascunse în spatele limbajului uneori dificil de înțeles și procesat, pe alocuri de-a dreptul greoi, însă per total Intuiționista adună laolaltă toate hibele lumii în care le trăim și le expune la vedere, fără nicio remușcare sau regret. Suntem ceea ce suntem, oricât de mult am dori să devenim altceva și oricât de bine am reuși să îi păcălim pe ceilalți. 

"Magnații industriei ascensoarelor care cumpăraseră terenul și reamenajaseră dotările centrului pentru a le adapta unei instituții de studiu fuseseră mâhniți de transformarea ulterioară a cartierului înconjurător într-o suburbie bogată și, în nopțile de iarnă când soțiile și copiii lor dormeau și singur tovarăș le era o sticlă de whisky vechi irlandez, meditaseră la cum viața le-ar fi fost cu totul alta dacă s-ar fi ocupat cu tranzacții imobiliare, și nu cu mijloace de transport mecanice. Verticalitatea e o îndeletnicire riscantă."

"Ea nu știe melodia. Ceilalți dansatori o știu - sau se prefac poate c-o știu - , orânduindu-și membrele și șoldurile într-un fel pe care ea nu l-a înțeles niciodată. Asemenea confraților ei din departament, Lilei Mae nu-i place să danseze. El conduce. Brațul lui îi susține spatele. Mâna lui e aspră într-a ei, mână de muncitor, crestată de trudă. Ea își amintește muncile domestice din copilărie, cum ieșea în fugă la cișmeaua cu pompă, cu găleata. De multă vreme n-a mai lucrat cu mâinile. El ridică privirea spre ea. Pielea lui are o tentă roșiatică, poate are o sămânță de indian în el, poate e din Caraibe. Prima generație. În jurul lor, dansatorii sunt ca niște baloane călăuzite de curenți nevăzuți, încete și strălucitoare în acest refugiu uscat, panoplie de traiectorii. Plutesc libere, se bâțâie nestingherit. Femeile sunt profesioniste, bărbații, motivați. E ultima noapte de pe lume, își spun, și eu o petrec în brațele unei femei frumoase."

Cartea o găsiți aici. 

Au trecut 30 de ani de la Revoluție și aparent nu s-au schimbat prea multe. Avem multe lipsuri, avem nevoie de o schimbare radicală în multe domenii și multe speranțe. În cei peste zece ani de investigații , cei de la România te iubesc au explorat toate lipsurile și problemele țării noastre, toate problemele noastre ca oameni și modul în care anumite tipare de comportament îi afectează pe cei din jur mai mult decât ne-am putea imagina. E clar că suntem restanți în domeniul educației, al sănătății, al empatiei și al binelui. Trebuie să ne schimbăm încetul cu încetul pentru a asista la marea schimbare pe care o așteptăm. Dacă în primul volum au fost adunate cele mai importante anchete și cele care vorbesc cel mai limpede despre situația țării noastre, Ne facem bine adună laolaltă oameni care au ceva de spus, care muncesc în fiecare zi pentru o schimbare în bine și care au puterea să-i inspire și pe alții. Oameni-model care să îndulcească puțin imaginea sumbră care planează asupra României. 

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, doamnele curajoase care construiesc primul spital de Oncologie Pediatrică; doamna profesor Margit Șerban, o somitate a medicinei românești și un suflet capabil să cuprindă mii de copii ; Bogdan Tănasă, fondatorul proiectului Casa Share, care construiește case pentru familii defavorizate ; Ștefan Guzu, primar al unei comune din Germania ; Alexandru Crăciun, unul dintre bucătarii care au pus România pe harta culinară a lumii - sunt doar câtiva dintre cei despre care veți putea citi în această antologie. Fiecare dintre ei a reușit să-și depășească condiția, a depășit obstacole și prejudecăți și a devenit exemplu pentru cei din jurul lor, imagini ale integrității și a sintagmei Se poate și mai bine. Ei reprezintă speranța că ne vom vindeca de toate relele pe care le-am perpetuat cu voie sau fără, încrederea că ne vom face bine. 

În contextul social și politic al României de azi, e o carte extrem de bine-venită - nu este încă un volum despre cum să ai succes sau să câștigi foarte mulți bani, ci unul care demonstrează că dăruind vei câștiga enorm, împrăștiind bine în jurul tău vei primi înapoi mult mai mult decât ai dat, iar oamenii care te vor înconjura vor fi cei meniți să te transforme, tot sub imperiul binelui. Avem speranța de a ne face bine, pentru că din ce în ce mai mulți dintre noi înțeleg că empatia și grija pentru cei din jur, pentru mediul în care trăim și oamenii care ne stau alături au puterea de a muta munții din loc. Suntem tot mai mulți cei care înțelegem ce înseamnă normalitatea în spațiul public, în relațiile cu cei din jur și de ce nu vom pierde niciodată ajutându-i pe alții. Începem să înțelegem că nu putem să-i învinuim mereu pe alții pentru ceea ce nu merge bine sau pentru propria incapacitate de a schimba ceva. E nevoie să ne schimbăm pe noi înșine întâi, să învățăm să ne iubim ca să-i putem iubi pe ceilalți. Puterea nu înseamnă neapărat o funcție sau conturi pline, ci capacitatea de a alege între bine și rău. Vom atrage mereu ceea ce dăruim celorlalți. Vom primi lecții atunci când vom perpetua comportamente nocive. Totul se schimbă și totul se transformă. 

Cartea o găsiți aici. 

1914. Primul Război Mondial cuprinde Europa. Lucius are 22 de ani și e student la medicină. Provine dintr-o familie bogată din Viena, dar părinții săi nu sunt mulțumiți de cariera pe care și-a ales-o. Dintr-o dorință de a le demonstra de ce e în stare și un curaj nebun, Lucius se înrolează în armată și ajunge într-un spital improvizat undeva prin Ungaria. Nefiind conștient de ceea ce înseamnă războiul și de situația în care se află, Lucius îi cere asistentei Margarete să vorbească cu medicul care conduce spitalul. Însă acolo nu e nimeni. Lucius e singurul medic de acolo, Margarete singura asistentă, și brusc devine persoana care trebuie să ia toate deciziile, sub privirea aspră a asistentei. Discrepanța dintre cursurile de la facultate și meseria pusă în practică în beciul devenit spital îi schimbă pentru totdeauna viața lui Lucius. Din tănârul cu vise mari devine bărbatul responsabil de viețile soldaților care ajung acolo, cei mai mulți dintre ei în stare gravă, aproape imposibil de salvat. 

Lucius este nevoit să învețe meserie în cele mai crunte condiții, neavând la îndemână materiale, medicamente sau soluții mai bune decât amputările. Margarete este o personalitate dură, care nu se teme să-l corecteze atunci când consideră că deciziile lui nu sunt bune, dar cu toate acestea, e singura persoană pe care o are în momentul de față. E singurul om care îl poate îndruma pe calea medicinei și trebuie să facă tot ce îi stă în puteri pentru a salva cât mai multe vieți. Însă decizia pe care o va lua în cazul unui pacient adus mai mult mort decât viu, cu buzunarele pline de desene stranii, le va schimba viața tuturor... 

Fiind prezentă în nenumărate topuri literare de anul trecut, Soldatul iernii e o poveste despre muncă, dragoste și speranță, despre maturizarea unui tănăr medic în cele mai impropii condiții. Fundalul acțiunii, conflictul din Primul Război Mondial, este o lume în continuă schimbare, iar oamenii sunt nevoiți să se adapteze zi de zi pentru a supraviețui. Nimic nu e așa cum și-a imaginat Lucius - viața, meseria sau pacienții. Pregătirea lui nu e suficientă pentru soldații răniți, care reprezintă cazuri complexe, care ar necesita o echipă de specialiști, materiale suficiente și condiții salubre în care aceștia să își revină. Însă nu e nimeni care să îl ajute, să îi dea un sfat, o părere sau să-i spună dacă ceea ce face e bine. Trebuie să se maturizeze și să învețe din mers ceea ce are de făcut. De acum nimic nu mai poate fi luat în glumă, căci de mâinile și priceperea lui atârnă vieți omenești. Vieți pe care le poate schimba sau le poate curma într-o fracțiune de secundă. 

La început m-am gândit că e încă o carte a cărei acțiune se petrece în timpul războiului și că am citit deja destule, dar m-a emoționat până la lacrimi călătoria lui Lucius prin viață, tăria, determinarea și demnitatea de care a dat dovadă. Am asistat la maturizarea sa, trecerea de la cuibul părintesc cald și comod la viața reală, plină de necunoscut. Poate că dintr-o dorință nebună de a le demonstra părinților săi că e capabil să se descurce se înrolează în război. Poate că avea mijloacele necesare pentru a scăpa de serviciul militar și o șansă de a practica medicina pentru prima oară într-un spital curat, cu oameni care să-l supravegheze și să-l îndrume, oameni care să-i corecteze greșelile și să-l asigure că e pe drumul cel bun. Dar averea și demnitatea nu te scutesc mereu de experiențele care te transformă. Și poate că așa trebuie să fie... 

"Închise ușa în urma lui și începu să se plimbe încolo și încoace. Nu-i venea să creadă cât de tulburat se simțea, cât de tare îi bătea inima când îl privea Margarete sau când umărul ei îi atingea brațul în treacăt, cât de jalnic se uitase după ea când traversase biserica. Parcă era un cățel amărât, așteptând un semn cât de mic de bunăvoință din partea stăpânului, iar în tot acest timp ea se purtase de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare încerca să-i trasmită ceva?"

"Câteodată Lucius încerca să-i distreze făcând umbre pe pereți, așa cum învățase de la tatăl său, sau lăsându-i să-și asculte inimioarele cu stetoscopul. Ochii lor mari se făceau atunci și mai mari de uimire, chiar dacă nu păreau că ar înțelege ce anume aud. Lucius declara că se poartă astfel din bunătate și pentru că încerca să strângă relațiile cu sătenii, când, de fapt, voia doar să se bucure pentru că avea ocazia să atingă țesuturi necangrenate, trupuri fără febră și fără răni."

​Cartea o găsiți aici. 

Carlo și Margherita formează, în aparență, un cuplu fericit. Se iubesc, se apreciază și se respectă unul pe celălalt, dar fiecare dintre ei are dorințe ascunse, care depășesc cu mult limitele dormitorului lor și a scopurilor comune. Carlo tânjește după una dintre elevele sale, iar Margherita este fermecată de terapeutul său, Andrea. Viața reală, plină de promisiunile unui viitor luminos, confortul traiului alături de un om pe care îl iubești și care te iubește la rândul lui vor întâmpina dificultăți pe măsură ce dorințele încep să capete putere și să iasă la iveală din ce în ce mai des. Ce îi ține cu adevărat împreună? E suficient[ iubirea pentru a șterge totul cu buretele? Se cunosc cu adevărat unul pe celălalt, cu toate părțile personalităților lor? Sunt capabili să se iubească la fel odată ce toate fațetele sunt dezvăluite?

Într-o lume plină de tentații, iubirea își găsește cu greu curajul de a prinde aripi și de a trece cu adevărat peste încercări. Iubirea e la fel de efemeră la ultimul model de telefon care mâine va fi înlocuit de ceva mai bun, mai performant, mai subțire. Iubirea e ca restaurantul la care vrea să meargă toată lumea și la care trebuie să aștepți două luni pentru a face rezervare - după ce ai ajuns acolo, îți dai seama că mâncarea nu e atât de bună precum se zvonește, chelnerii nu sunt suficient de atenți și toată așteptarea a fost în zadar. Și dacă totuși, iubirea reușește să învingă obstacolele sociale, va fi supusă mereu unei noi serii de încercări, care vor apărea sub diverse forme (un bărbat/femeie mai bun/ă, mai inteligent/ă, mai potent/ă financiar etc.) . 

Fidelitate e despre noi înșine și despre cum ne adaptăm iubirii atunci când apare în viața noastră. Când am găsit în sfârșit tot ce am visat vreodată, apar noi probleme - cum să păstrăm ceea ce avem, cum să renunțăm la părțile întunecate ale caracterului nostru pentru ca celălalt să vadă doar lumina, cum să iubim cu aceeași intensitate mereu. Dacă există vreo certitudine în peisajul iubirii, aceea e schimbarea. În funcție de experiențe, oamenii se schimbă - li se schimbă dorințele și visele, perspectivele și realizează că cel de lângă ei a rămas la același nivel sau că își dorește cu totul și cu totul alte lucruri. Sau poate că apare o persoană nouă, iar marea iubirea devine dintr-odată doar o amăgire care durează de prea mult timp. 

Nu știu ce valoare mai are fidelitatea într-o lume care pare dispusă să facă orice pentru a reuși sau dacă iubirea va învinge întotdeauna. Oamenii par să-și piardă tot mai des compasul moral și să-și dorească lucruri materiale în pofida celor considerate azi de o efemeritate stranie. Nu mai există certitudini în niciun aspect al vieții umane, nici măcar în carieră, însă ea pare un teren mult mai sigur decât cel al iubirii, mereu schimbător, mereu în căutare de noutate. 

Cartea o găsiți aici. 

După ce a cunoscut un succes fulminant cu autobiografia Lupta mea, compusă din 6 volume, Knausgard revine cu seria Anotimpurile, o scrisoare de dragoste pentru fiica lui nenăscută. Lupta mea , biografia sa de peste 3600 de pagini, s-a dovedit a fi un proiect care i-a adus atât notorietatea, cât și critici negative. Din cele 6 volume, eu am citit doar 4, pentru că undeva pe la jumătatea volumului 4 mi-am pierdut brusc entuziasmul. Primul volum evocă relația cu tatăl său, iar al doilea viziunea sa asupra relațiilor de iubire, căsniciei și paternității (volum pe care l-am devorat la propriu, într-atât de mult mi-a plăcut). Din Lupta mea știm deja că are un stil dur, brutal, incisiv, nu se ferește să spună lucrurilor pe nume sau să-și exprime sentimentele liber, atribute care nu l-au ajutat întotdeauna. Sinceritatea lui debordantă, fără perdea, i-a adus prejudicii atât în carieră, cât și în viața personală, i-a îngreunat drumul maturizării, pe cel al căsniciei și al paternității. Însă nu a renunțat la ea nici măcar în fața celor mai sensibile și incomode subiecte și recunosc că am fost șocată când i-am citit dezvăluirile din viața de părinte și de soț. 

Toamna, primul volum din cvartetul Anotimpurile, îi dezvăluie o latură mai sensibilă, pe care până acum nu a scos-o atât de des la iveală. Prin intermediul scrisorilor, îi dezvăluie fiicei sale nenăscute tot ceea ce ar trebui să știe despre lume, un ghid de supraviețuire pentru ceea ce o așteaptă. În fraze blânde și scurte, îi dezvăluie tot ceea ce cunoaște despre lumea înconjurătoare, despre natură, despre oameni și relațiile cu cei din jurul său. Istoria familiei în care se va naște începe se dezvoltă de-a lungul paginilor, precum și locurile pe care tatăl ei le cunoaște atât de bine și pe care poate le va îndrăgi și ea într-o bună zi. Din tot ceea ce îi povestește fiicei sale, răzbate nu doar o tandrețe de nedescris pentru ființa care va sosi în viața lui, ci și o îngrijorare crescândă în legătură cu ceea ce va avea de înfruntat în această lume. Lumea pe care el o cunoaște e plină de paradoxuri, de frumusețe și urât, binele încercând mereu să contrabalanseze răul, minciunile stând alături de adevărurile crude. Ca orice părinte, este fericit și trist în același timp la gândul că și copiii săi vor avea de trecut peste obstacole, prin încercări și prin diferite experiențe pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă viața și care e scopul lor. În timp ce îi povestește fiicei sale despre cele mai mici detalii din lumea care îl înconjoară, se gândește cu tristețe la toate lucrurile pe care va fi nevoit să i le spună fără să-i frângă aripile, la toate dezamăgirile care o așteaptă, la toate bucuriile pentru care va trebui să lupte cu dinții odată ce va crește. Inocența cu care ne naștem, lumina aceea pură din privirea oricărui bebeluș se pierde undeva pe drumul vieții, dar un părinte nu o uită niciodată. E un proces dificil să-ți privești copilul cum crește, cum se transformă într-o ființă cu totul și cu totul nouă, cum nevoile lui se schimbă de la o zi la alta, iar tu ești nevoit să te adaptezi din mers, căci nu există niciun manual de instrucțiuni. Nu există reguli clare , limite sau granițe bine stabilite atunci când crești un copil. Tot ceea ce condamnai la cei din jurul tău, toate lucrurile pe care îți spui cu convingere că nu le vei face cu propriul copil, se vor întoarce la tine ca un bumerang rătăcit, demonstrându-ți că imprevizibilul și normalitatea pot trăi destul de bine împreună. 

"Bunicul spunea lucruri de felul ăsta, credea în semne și prevestiri, dar, cu toate că mi-a făcut plăcere să-l aud, n-am crezut nicio clipă că ar putea fi adevărat. Acum cred. Căci ce știm noi, de fapt, despre felul cum sunt împărțite norocul și ghinionul? Dacă ele iau naștere în sfera umanului, așa cum par să creadă cei mai mulți în era noastră rațională - că noi înșine ne creăm fericirea sau nefericirea - , întrebarea e atunci ce altceva poate însemna "noi înșine" într-un timp ca al nostru dacă nu o colecție de celule care au actualizat niște trăsături moștenite și au fost modificate de experiență și care sunt activate și dezactivate prin intermediul unor microscopice furtuni electrochimice, făcându-ne să simțim, să gândim, să spunem și să facem ceva anume."

"Nu cred că suntem lipsiți de apărare în fața neajutorării copilului, nu asta ne merge drept la inimă, ci inocența lui. Căci știm câtă durere îi va provoca lumea, știm cât de complicată și de dificilă va deveni viața și cum copilul își va construi o serie întreagă de mecanisme defensive, de strategii de evitare și metode de autoconservare în complexa interacțiune cu mediul social pe care o presupune o viață plină, indiferent că asta e bine sau rău. Nimic din toate acestea nu există la bebeluș, bucuria care îi strălucește în ochi e absolut pură, și corpul adult de care își sprijină capul e încă locul cel mai sigur pe care îl cunoaște. "

Cartea o găsiți aici. 

Am avut o curiozitate imensă legată de cartea asta, deoarece Irina Stoica, cea care a tradus-o în română, a tot vorbit despre ea pe parcursul procesului de traducere. E aproape imposibil să nu devii curios în legătură cu cărțile despre care vorbește Irina - la fel s-a întâmplat și cu O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri și Cuvinte în albastru intens, celelalte două cărți traduse de ea și apărute la Storia. ​Irina pune foarte multă pasiune în ceea ce face, iar eu (oricum) am o curiozitate excesivă legată de cărțile cu și despre adolescenți, pentru că mi se pare o perioadă bună de exploatat în literatură, cu nenumărate teme sensibile despre care ne ferim să discutăm, nenumărate probleme, dar și soluțiile lor. Cred cu tărie că literatura pentru adolescenți are potențialul de a schimba destine dacă ajunge în mâinile potrivite. Nu mi-a plăcut atât de mult primul roman al lui Kathleen Glasgow, O fată în bucăți, deși a fost extrem de bine primit și apreciat de majoritatea celor care l-au citit. Însă Cum să te împrietenești cu întunericul m-a prins de la primele pagini și am devenit atașată de Tiger, surprinsă de întorsătura pe care o ia destinul ei și uimită de mecanismele sale de adaptare. 

Întotdeauna au fost doar ele două - Tiger și mama ei. Niciun tată, niciun bunic, nicio rudă cât de cât apropiată. Ele două împotriva lumii și a greutăților de zi cu zi. Milioane de momente fericite, de dragoste pură și secrete împărtășite, dar și nenumărate reguli și interdicții. Pentru o adolescentă de 16 ani e aproape de neînțeles de ce nu poate participa la nicio petrecere la care merg și colegii ei, de ce mama ei e atât de panicată când vine vorba despre alcool sau potențiali iubiți. Însă Tiger nu știe toate secretele mamei sale, pentru că mama nu vorbește niciodată despre subiecte incomode, cum ar fi copilăria ei, moartea părinților, perioada facultății sau CINE e tatăl lui Tiger. Ziua în care viața i se schimbă pentru totdeauna e una senină și plină de speranță. În sfârșit își face curaj să îi spună mamei că vrea să meargă la balul de sfârșit de an, deoarece Kai a invitat-o, iar ea îl place foarte mult pe Kai și își dorește de mult timp să-l sărute. Însă reacția mamei sale nu e ceea ce spera , totul culminând cu o ceartă groaznică și cu Tiger rostind niște cuvinte urâte în care își concentrează toate resentimentele adunate de atâția ani. Pentru prima dată decide să își sfideze mama, întârziind nepermis de mult acasă și ignorând toate apelurile acesteia. În timp ce îl sărută pentru prima dată pe Kai are impresia că toate se vor rezolva, viața va reveni la normal, iar speranța o cuprinde din nou. Dar pentru scurt timp, căci viața ei se va prăbuși brusc. Mama ei a murit. Un accident vascular cataclismic. Nimic nu mai e normal, nimic nu va mai fi la fel vreodată... 

Tiger ajunge în 3 case de plasament în decurs de șase zile, dar apoi o infimă rază de speranță își face loc în inima ei - o prietenă bună a mamei sale îi dezvăluie numele tatălui său, cel pe care îl credea pierdut, mort sau inexistent. Brusc, toată suferința parcă are un scop, poate chiar un final fericit. Dar tatăl său se află în închisoare și singura rudă care poate avea grijă de ea e sora ei vitregă. Apariția unei surori în viața lui Tiger va fi mai mult decât și-a imaginat vreodată - noutate, surprize, suferință și sentimente neașteptate în legătură cu o persoană pe care ieri nici nu o cunoștea. Dar, așa cum va afla foarte curând, sângele apă nu se face. O așteaptă cea mai dureroasă și cea mai surprinzătoare perioadă din viața ei. Căci în tot întunericul și groaza și spaima există măcar o fărâmă de lumină. 

Din momentul apariției surorii vitrege, toată acțiunea ia o turnură nouă, autoarea punând accent pe relația în formare dintre cele două fete. Sunt nevoite să trăiască împreună, să se accepte una pe alta și să facă cumva lumină în noianul de secrete al mamei lui Tiger. Curând, sora începe să își dezvăluie propriile secrete și Tiger își dă seama că nu sunt atât de diferite pe cât credea. Chiar dacă tatăl lor a făcut o greșeală care a avut ca rezultat nașterea lui Tiger, sora ei este conștientă că toată vina aparține adulților. Adulții misterioși care au încercat să-și îngroape secretele și eșecurile, fugind de responsabilități și consecințe. 

Moartea unui părinte nu e un eveniment ușor de gestionat în niciun moment al vieții, darămite când ești adolescent și nu știi nici ce vei face mâine. Când ai nevoie de sprijin 24 din 24 și ți se pare că totul e greșit. Evident că urmele morții subite a mamei lui Tiger sunt resimțite pe tot parcursul romanului, dar nu mi s-a părut că autoarea a exagerat în vreun fel cu acest subiect sau că a transformat totul într-o dramă fără margini. Mi-a plăcut povestea și deznodământul ei, prietenia dintre Tiger și Cake, două firi destul de diferite, primii pași în relațiile sentimentale și primele dezamăgiri din viața lui Tiger , mecanismele ei de adaptare la toate situațiile noi. Avem un tablou al adolescenței complet și frumos zugrăvit, cu tot ceea ce înseamnă ea. 

Cartea o găsiți aici. 

Cunoscut pentru abordarea sa filozofică asupra tuturor marilor teme din literatură, Milan Kundera rămâne unul dintre autorii de neratat. L-am descoperit în cel mai faimos roman al său, Insuportabila ușurătate a ființei, ecranizat în 1988 cu Daniel Day-Lewis și Juliette Binoche - o reflecție profundă asupra iubirii și a căutării ei. Nemurirea abordează o altă temă fundamentală a literaturii - moartea - prin prisma destinelor a două surori, Agnes și Laura. În timp ce una este prinsă într-o căsnicie nefericită, dar refuză să-și accepte eșecul, cealaltă este mereu în căutarea unei noi provocări în materie de dragoste. 

În viziunea lui Kundera, dragostea este o metaforă frumoasă pentru teama personajelor de a dispărea din această lume fără să fi însemnat suficient de mult pentru o altă persoană. În spatele acestor povești de dragoste, se află teama de a nu fi iubit, teama de a fi uitat după moarte, teama de o singurătate care se continuă și după încheierea socotelilor cu viața. Un om care știe că este iubit are certitudinea că cineva îi va păstra amintirea vie la mult timp după ce va fi dispărut, va trăi mereu sub o formă sau alta atâta timp cât înseamnă suficient de mult pentru o altă persoană. Dar atunci când iubești fără speranță, când știi cu certitudine că moartea nu are cum să te ocolească (ea nu ocolește pe nimeni), simți povara uitării și a nepăsării încă din timpul vieții. 

"Nemurirea despre care vorbește Goethe nu are, desigur, nimic comun cu credința religioasă în nemurirea sufletului. E vorba deci de o cu totul altă nemurire, pământească, a celor ce vor rămâne după moartea lor în amintirea posterității. Oricine poate dobândi o nemurire mai mare sau mai mică, mai scurtă sau mai îndelungată, și fiecare se gândește la ea încă din anii adolescenței. [...] Se cuvine să deosebim mica nemurire, amintirea omului în mințile celor care l-au cunoscut (nemurirea visată de primarul satului morav) de marea nemurire , însemnând amintirea unui om în mințile acelora care nu l-au cunoscut personal. Există căi în viață care-l pun pe om de la bun început față în față cu o asemenea nemurire, ce-i drept, nesigură, ba chiar improbabilă, dar incontestabil posibilă : acestea sunt căile artiștilor și ale bărbaților de stat. "

Cred că marile iubiri vin mereu la pachet cu dorința de a sfida moartea, de a fi cumva etern, alături de persoana iubită. Sentimentul ăla de îndrăgosteală care te lovește dintr-odată și se transformă apoi în ceva mult mai intens, ceva ce ești convins că doar tu poți simți, are darul de a te pune serios pe gânduri. Și astfel iubirea și moartea dansează împreună, spre disperarea și neputința noastră. 

Cartea o găsiți aici.