Într-o epocă în care femeile erau reduse la rang de exponate, iar bărbații erau considerați singurele persoane capabile să ia decizii, lady Isabella Trent făcea notă discordantă, dezvoltând o adevărată obsesie pentru dragoni și încălcarea regulilor. Nesupunerea față de convențiile epocii se regăsește în toate aspectele vieții sale, începând cu setea nesfârșită de cunoaștere (într-un timp în care femeile nu erau considerate apte pentru a merge la școală sau a face vreun fel de studii) și terminând cu expedițiile nebunești. Mică fiind, este pasionată de biologie și științe exacte, iar mai târziu decide să demonstreze existența unor ființe descrise doar în poveștile cu monștri - dragonii. Norocul ei a fost găsirea unui soț care îi vorbește de la egal la egal. îi respectă deciziile și este hotărât s-o facă fericită, indiferent de bârfele care circulau la vremea respectivă. Să vă imaginați următorul scenariu - o femeie răzvrătită din toate punctele de vedere ca lady Trent era considerată un adevărat pericol pentru obiceiurile și tradițiile societății, soțul ei fiind responsabil să o țină în frâu și să-i scoată din cap ideile nebunești. Vă sună cunoscut? Încă mai asistăm la astfel de scenarii, în care femeie este redusă la statutul de casnică și mamă, fără abilități de învățare sau gândire. 

Romanul nu este o pledoarie a feminismului, ci o îmbinare reușită de elemente mistice, științifice și sociale. Detașarea lui lady Trent este aproape vizibilă, ea descriind cu exactitate desfășurarea evenimentelor, fără a fi nostalgică sau emoționată la amintirea lor. Acțiunea se concentrează pe detaliile tehnice ale expedițiilor sale, a încăpățânării și a ambiției nemăsurate de a face parte dintr-o lume dedicată la acea vreme doar bărbaților. Există scurte momente de emoție vizibilă, atunci când își amintește de plecarea din casa părintească în cea a soțului său și pasul important pe care tocmai îl făcuse sau pierderea sarcinii și momentele delicate dintre cei doi soți după tragicul eveniment. Lady Trent este o povestitoare neobosită. care nu se abate prea mult de la subiectul principal. Mici parenteze apar ici și colo, dezvăluind cititorilor momentele de panică sau disperare, pe care nu le-am bănui din partea unui asemenea personaj. 

Însemnările lui lady Trent sunt o alcătuire de ambiție, devotament și nesupunere, genul de poveste care te lasă pierdut în gânduri. Mi se pare incredibilă asocierea dintre o femeie a epocii victoriene și ființele care instalau spaima în orice poveste - dragonii. Stau și mă întreb dacă toate aceste legende sunt adevărate, dacă aceste ființe chiar au existat și dacă au fost la fel de înspăimântătoare precum se spune. Singura conexiune care îmi vine în minte este scurta apariție în seria Harry Potter - până și cei mai puternici vrăjitori tremurau de spaimă la simpla pomenire a unui dragon, în timp ce îngrijitorii lor susțineau că sunt ființe cu adevărat fascinante, trebuie doar să ai răbdare cu ei (?!) . Cred că toate aceste mituri conțin și un strop de adevăr, căci altfel n-ar fi existat, dându-ne ocazia să învățăm să visăm și la alte lumi, înafara celei pe care o cunoaștem deja. 

​Cartea o găsiți aici. 

E timpul să vorbim mai mult despre rasism și prejudecățile care ne conduc spre o lipsă totală de empatie. Jodi Picoult intră în lumea oamenilor obișnuiți deja să fie judecați după culoarea pielii, scriind o poveste cu morală puternică, întorsături de situație și străfulgerări de speranță. Încă din cele mai vechi timpuri, cei de rasă neagră au fost persecutați din cauza culorii pielii, fiind considerați inferiori, lipsiți de calități și meniți să execute doar muncile de jos. Chiar dacă perioada sclaviei s-a încheiat, au apărut alte tipuri de control asupra ființelor omenești - controlul psihic, tortura de același tip și impunerea unor prejudecăți vechi de când lumea, pentru a le destabiliza propriul sistem de valori și respectul de sine. Cu toate că lucrurile par să meargă într-o direcție favorabilă, astfel că nu mai suntem atât de mirați când vedem un om de altă culoare aproape de noi (și mă refer la aproape orice țară de pe planeta asta), încă există multe idei preconcepute și prejudecăți adânc înrădăcinate în ceea ce-i privește, iar această izolare socială se resimte chiar și în secolul XXI, aparent evoluat din multe puncte de vedere, practic dezumanizat până în vârful degetelor. 

Mici lucruri mărețe este povestea lui Ruth Jefferson, o asistentă medicală de culoare, o persoană ambițioasă și dedicată complet muncii sale. Ruth se ocupă de nou-născuții din secția ei ca de propriii copii, devenind o profesionistă adevărată și câștigând respectul superiorilor săi. Însă totul se schimbă atunci când părinții unui nou-născut care îi este dat în grijă au o problemă cu culoarea pielii ei și refuză să-și lase copilul în grija lui Ruth. Deși aceasta se împacă cu decizia părinților, a doua zi nou-născutul face un stop cardiac, iar Ruth e singură pe secție. Pusă într-o situație extremă, Ruth își ascultă instinctul, fiind sută la sută sigură că va plăti pentru îndrăzneala ei... 

Acțiunea se precipită rapid, în timp ce aflăm povestea părinților rasiști, care luptă cu îndârjire pentru supremația albilor și cea a lui Ruth, a cărui bunătate nu ține cont de prejudecăți. Pe măsură ce acțiunea înaintează, ajungând la fel de intensă ca o bombă cu ceas, Jodi Picoult o va dezvălui pe adevărata Ruth, puțin câte puțin - un om ca oricare altul, cu calități și defecte, cu vise și temeri, cu speranțe și așteptări. Ceea ce o diferențiază pe Ruth de ceilalți nu este culoarea pielii, ci ambiția ei de a demonstra tuturor că e capabilă să-și îndeplinească sarcinile de serviciu, să-și respecte pacienții indiferent din ce mediu provin, că e o ființă umană la fel ca oricare alta și vrea să fie tratată ca atare. Lupta ei continuă pentru a se integra la locul de muncă, în comunitatea în care trăiește, în țara care îi este casă se termină cu o iluzie spulberată de cruzimea oamenilor din jurul său. 

Concluzia? Trăim într-o lume fabricată din prejudecăți, suntem orbi, surzi și insensibili la ceilalți și avem nevoie de lecturi, povești și oameni care să ne destabilizeze zidurile de rezistență. Vă îndemn să citiți această poveste scrisă cu toată blândețea și empatia de care poate fi capabil un om și să încercați să răspundeți la toate întrebările pe care le ridică autoarea. Care sunt limitele? Cum mai distingem binele de rău când sunt atâtea nuanțe de gri la mijloc? Până în ce punct poate fi considerat un om vinovat? 

​Cartea o găsiți aici. 

Auggie Pullman nu e un băiat obișnuit. 
Auggie Pullman e o lecție de viață pentru toți oamenii obsedați de control, care consideră că viața nu are cum să-i surprindă (deși principiul ăsta e o prostie colosală, după părerea mea). 
Povestea lui Auggie le oferă o voce tuturor oamenilor considerați diferiți de către societate, dați la o parte din rândurile celor banali și aruncă o lumină orbitoare asupra modalităților prin care putem deveni mai toleranți cu cei din jurul nostru, ascultându-i fără să judecăm fiecare cuvânt. 

Scrisă din perspectiva a șase personaje, Minunea spune povestea unui băiețel născut cu o diformitate facială, care îl împiedică să aibă o copilărie și o viață asemenea celorlalți copii. Cele douăzeci și șapte de operații prin care trece nu îl ajută să aibă un aspect normal, ci să-și folosească simțurile la fel ca toți ceilalți - să audă, să vadă, să mănânce în alt mod decât prin intermediul unui tub. Lumea lui își urmează cursul între pereții casei, acolo unde mama sa îl învață tot ceea ce e necesar. Însă Auggie este nevoit să iasă la un moment dat în lume, să accepte provocările care îi vor ieși în cale și să învețe să se descurce printre ceilalți oameni. Așa începe aventura lui - cu prima prietenie, prima confruntare, primul eșec, prima dezamăgire, primele sentimente legate de școală, colegi și profesori. 

Minunea nu este doar o altă poveste despre toleranță. Autoarea nu ține o pledoarie plictisitoare despre acceptarea celor din jurul nostru pentru ceea ce sunt, nici nu ne îndeamnă să fim mai buni și să privim mai atent. Inspirată de întâlnirea întâmplătoare cu un copil în fața unui chioșc de înghețată, și-a transformat pasiunea pentru scris într-o poveste care curge natural, firesc, fără a ține pledoaria diversității sau a-i insulta în vreun fel pe toți necruțătorii acestei lumi. Romanul este perspectiva unui copil blamat de societate, împins la izolare și singurătate din cauza unui defect fizic. Auggie este vocea tuturor celor care au suferit o viață întreagă din cauza prejudecăților, au luat decizii bazate pe frică și înstrăinare, au mers pe alte drumuri decât cele menite pentru ei din cauza indiferenței celorlalți.

Cred că am vorbit despre toleranță în foarte multe recenzii de anul trecut și oricâte cărți aș citi despre acest subiect, nimic nu mă inspiră mai tare spre o schimbare decât poveștile din jurul meu. Cred că avem cu toții o doză de răutate și egoism, că la un moment dat judecăm după aparențe, iar regretele nu mai schimbă mare lucru. Iar aceste reacții se bazează exclusiv pe frică - frica de necunoscut, frica de provocări noi și de experiențe întâlnite doar în cărți. Toleranța începe din întâmplare, în special în lumea grăbită a secolului XXI, când curajul îl găsim doar pe rețelele de socializare, iar viața reală seamănă mai mult cu o cameră izolată decât cu una plină. Avem o mie de motive să-i blamăm pe ceilalți atunci când frustrările devin mai multe decât împlinirile. Și cred că răutatea asta care a ajuns să ne definească nu e răutate pură în cazul majorității, e doar vocea propriilor eșecuri. Probabil că romanele și filmele care tratează acest subiect nu vor determina prea mulți oameni să devină mai empatici cu cei din jur - cred că doar viața, cu nenumăratele ei surprize, poate reuși acolo unde toate celelalte metode au dat greș. 

Don't judge someone until you've walked a mile in his shoes. 

Cartea o găsiți aici. 

Liane Moriarty e o povestitoare incredibilă. Personajele ei și faptele lor debordează de o normalitate aproape patologică, căci toate acțiunile sunt absolut obișnuite, lucruri care i se pot întâmpla oricui, reacții pe care le putem regăsi pe chipul celor apropiați, pățanii care ne-ar putea transporta înapoi în trecut. Ușurința cu își conturează personajele, dar și acțiunea este o calitate pe care puțini scriitori o au. Deși este considerată de mulți critici aproape superficială, iar romanele sale extrem de ușor de citit, Moriarty reușește să scrie doar cărți pe care ți-e imposibil să le lași din mână. Poate că tocmai această banalitate care inundă paginile cărților, acest normal adus la rang de artă e cel mai greu de creat, căci fraze pompoase și neologisme fără substanță am întâlnit de multe ori. M-a cucerit cu Marile minciuni nevinovate, probabil cea mai tulburătoare carte scrisă de ea până în prezent. Subiectele alese sunt desprinse din realitatea crudă a secolului XXI, iar romanele ei conturează un portret destul de fidel al omului modern, mereu în căutare de mai bine, de mai mult, mereu pe fugă, mereu obsedat de ceva...

Acțiunea romanului se învârte în jurul a trei cupluri, martore ale întâmplării pe care toți vor să și-o scoată din minte. Lucrurile care îi unesc, precum și stilul de viață sau concepțiile sunt extrem de diferite de la un cuplu la altul. Fie că vorbim despre decizia de a avea copii, educație, locuință și bani, Moriarty îi tratează pe fiecare cu empatie și blândețe, fără a le judeca acțiunile și explicând conștiincios motivele din spatele acestora. Erika și Oliver se află la o răscruce de drumuri - își doresc un copil, dar nu pot să-l aibă ; după nenumărate încercări de a concepe unul pe cale artificială, încep să urzească alte planuri pentru a-și îndeplini visul. Însă sentimentele lor sunt cum nu se poate mai diferite - Oliver cade pradă disperării, pe când Erika se simte oarecum ușurată, deoarece teama ei cea mai mare e să nu-i transmită copilului afecțiunile psihice din partea mamei sale. Clementine și Sam au două fiice, iar Sam își dorește cu ardoare un al treilea copil. Clementine nu e de aceeași părere, însă secretele dintre ei par să plutească într-o negură îndepărtată, amenințătoare. Lucrurile vor ieși la iveală, tărându-i pe amândoi într-un vârtej al tristeții. Iar Vid și Tiffany ,deși par niște oameni complet lipsiți de griji, mi s-au părut un cuplu extrem de bine sudat. Se cunosc bine unul pe celălalt, iar banii le oferă posibilitatea de a-și trăi viața exact așa cum le place. Intențiile lor sunt bune, mereu cu gândul la distracție și relaxare, însă drumul spre iad e pavat cu bune intenții... 

Relația dintre Erika și Clementine, izvorâtă dintr-o dorință a lui Pam (mama lui Clementine) de a-și face fiica mai atentă la nevoile celorlalți, este una tumultoasă, formată din perioade de calm aparent, urmate de certuri nesfârșite și reproșuri care dăinuiesc din copilăria celor două. Erika este practic un copil adoptat, din cauza tulburării mamei sale (aceasta suferă de disposofobie, o afecțiune care o îndeamnă să adune cât mai multe obiecte în jurul său, nefiind capabilă să renunțe la nimic din ceea ce o înconjoară, indiferent dacă îl folosește sau nu). Clementine o vede de cele mai multe ori ca pe o intrusă, concurând mereu cu ea pentru atenția și afecțiunea lui Pam, o persoană pe care e absolut imperativ s-o placă și s-o păstreze în viața ei. Frustrările ei se adună pe parcursul anilor și ies la suprafață în cel mai nepotrivit moment. Erika, în ciuda afecțiunii neîntrerupte și grijii extraordinare manifestate de Pam, se simte mereu ca un musafir în viața lui Clementine și a familiei sale. Oliver este singurul om din lume care o cunoaște pe de-a-ntregul și o acceptă așa cum e, fără să-i reproșeze mereu câte ceva. 

Era doar o zi obișnuită, într-o curte obișnuită, la un grătar între vecini... ​​

Întâmplarea în jurul căreia gravitează acțiunea întregului roman se petrece la un grătar, în curtea lui Vid și a lui Tiffany. Detașarea celor două gazde de lumea înconjurătoare pare să aibă un efect calmant asupra celorlalte două cupluri (Erika și Oliver, Clementine și Sam), aflate într-un moment de tulburare extremă. Totul se petrece rapid, fără ca vreunul dintre ei să-și dea seama că a întrecut vreo limită. Era doar o seară obișnuită, o prietenie absolut banală se contura, însă tragediile lovesc tocmai în momentele de calm absolut. Problemele cuplurilor și frustrările personale ies la iveală pe măsură ce conversația se adâncește, secretele sunt aduse la suprafață și toată lumea pare să uite de limitele decenței care se impun în asemenea situații. Erika și Oliver sunt singurii outsideri din ecuație ; manifestările celorlalți le par rușinoase și lipsite de etică. însă înfrânarea lor se va dovedi în cele din urmă mai mult decât benefică. 

Destinele personajelor își urmează cursul firesc, întâmplarea trăită nefăcând altceva decât să-i scuture de prejudecăți și de rutina în care se complăceau de atâta timp, le dă curaj pentru a-și descoperi propriul sine. Consecințele acelei zile obișnuite nu dispar cu totul - rămân în umbră pentru a le reaminti să lupte în fiecare zi pentru ceea ce vor, să nu se lase învinși de prejudecățile sociale sau influențați în continuare de dramele familiilor din care provin. Măiestria lui Moriarty de a-și captiva cititorii nu are limite - un detaliu extraordinar pe care nu l-am sesizat decât după încetarea lui a fost ploaia ; ploaia care cădea încontinuu, înnebunindu-i pe toți cu muzica ei, amenințând să măture tot în calea sa, făcându-i conștienți de minimul de putere pe care îl au în fața destinului.

Cartea o găsiți aici. 

Dintre toate bolile de pe lumea asta, cele care afectează creierul sunt de departe cel mai greu de îndurat. Un om normal se transformă peste noapte într-o copie ștearsă, care nu-și mai cunoaște identitatea, sentimentele și principiile. Pe lângă complexitatea sa (pe care oamenii de știință încă o studiază), creierul uman are capacitatea de a ne juca feste în cele mai nepotrivite momente. Mecanismele sale de funcționare și protecție nu sunt cunoscute pe deplin, însă traumele prin care trecem se manifestă uneori printr-o pierdere a memoriei, ca un fel de protecție împotriva magnitudinii tragediei. 

Având un plot extrem de interesant și o eroină pe măsură, Fellside își poartă cititorii într-o călătorie menită să dezvăluie misterele, dar și limitele creierului uman și toate modalitățile prin care ne protejăm atunci când lumea nu mai e cea pe care o știam. 

Pentru Jess Moulson trezirea la realitate se petrece într-o închisoare de maximă securitate. Rănită, confuză, fără să aibă habar de crima pentru care e condamnată, Jess încearcă să-și educe mintea pentru a umple golurile. Nu își amintește mai nimic din tot ce s-a petrecut până la deșteptarea ei, nu știe de ce ziarele s-au grăbit s-o numească criminală  de copii. Visele ei devin tot mai violente, scăpate parcă dintr-o altă lume, iar vocile din Fellside îi cer ajutorul, aducând-o la disperare. Pentru a pune cap la cap toate piesele din puzzle, Jess e nevoită să-și antreneze mintea ca să lucreze în favoarea ei, să facă o călătorie periculoasă spre viața ei de dinainte și să-și recunoască greșelile... 

"În viață există muchii tocmai ca să te călești frecându-te de ele. Nimeni nu ajunge puternic dacă doarme într-un pat din puf."

Mult mai mult decât o poveste cu fantome și mistere adânci, Fellside își poartă cititorii prin tenebrele amintirilor, traumelor și experiențelor care schimbă totul. Cu întorsături de situație la tot pasul și momente de panică pură, povestea te atrage în adâncurile ei încă de la primele pagini - tonul misterios, o crimă nerezolvată, o femeie incapabilă să-și amintească din ce cauză i s-a dat peste cap toată viața. Reacția umană în fața tragediilor e mereu aceeași - șocul, iar apoi căderea în neant. Mintea noastră este antrenată să ne protejeze în astfel de situații, însă exită limite peste care nici chiar complexitatea creierului nu poate să treacă. Iar în acele momente, butonul de restart se activează. Creierul se blochează, la fel ca un magazin aflat la ora închiderii, lăsându-ne într-un întuneric deplin, menit să ne aline suferința. Pentru eroina romanului, aceste goluri trebuie umplute cât mai repede. Ea refuză să nu știe ce s-a întâmplat, oricât de dureros ar putea fi adevărul. Își forțează creierul până la epuizare, vrând să-și detecteze greșelile și momentul când a cotit pe drum interzis. 

​Mi-e destul de greu să vorbesc despre astfel de cărți, căci tot farmecul lor stă în punctele culminante și finalul care aruncă o lumină izbăvitoare asupra tuturor faptelor anterioare. Ceea ce putem cu ușurință să învățăm din acest roman e faptul că am fost creați pentru a lupta și că în fiecare dintre noi se ascunde o putere pe care nici măcar nu o bănuim ; ea iese la suprafață exact în momentele când repetăm cu încăpățânare că nu mai putem, totul s-a terminat, viața e prea mult pentru noi... Fellside e o carte plină de speranță, în ciuda tuturor celor petrecute și a tonului permanent ancorat într-o lume obscură. o poveste despre resursele pe care le descoperim în cele mai întunecate momente și lupta permanentă pentru supraviețuire, indiferent în ce loc ne-am afla. 

Cartea o găsiți aici. ​