Germania, 1963. În mijlocul acestui popor cu rănile încă proaspete după război, tănăra Eva Bruhns se chinuie să-și găsească drumul. Prinsă între așteptările familiei și ale logodnicului, Eva se străduiește din răsputeri să fie pe placul tuturor, însă noua ei slujbă îi va da mari bătăi de cap pe plan personal. Pe timpul desfășurării procesului Auschwitz de la Frankfurt, translatorul polonez rămâne captiv în țara lui din pricina unor împrejurări politice, iar Eva este invitată să îi ia locul și devine astfel indispensabilă pe toată durata procesului. Dar nici părinții ei, nici logodnicul ei extrem de bogat nu privesc cu ochi buni această slujbă și o presează încontinuu să renunțe. Eva simte că acest proces îi va schimba viața și că face parte din ceva imens, un mecanism care va pune și alte lucruri în mișcare odată ce se va urni suficient de mult. Și are dreptate mai mult decât și-ar putea imagina, căci secretele pe care le va descoperi pe parcurs îi vor modela personalitatea și îi vor șlefui viitorul.

Odată cu începerea procesului, oamenii se împart în două categorii - cei care preferă să ignore ororile războiului și să meargă mai departe și cei care consideră că este necesar să se facă dreptate. Dar toți sunt măcinați de aceleași răni nevindecate, de senzația că au fost complici la un masacru pe care nici măcar nu l-au observat și de rușinea care planează acum asupra întregii țări. Eva trece printr-o multitudine de stări pe parcursul procesului și cu cât lucrurile devin mai clare, cu atât este mai dornică să îi vadă pedepsiți pe cei care au încălcat toate legile posibile în timpul războiului. Între timp, este nesigură pe relațiile cu familia ei, care continuă să o preseze și în legătură cu proaspătul ei logodnic, care insistă să o controleze tot timpul. Fiul unui afacerist bogat și viitorul moștenitor al unui imperiu, logodnicul Evei are opinii foarte clare în legătură cu viitoarea sa soție - știe exact cum vrea să fie și cum să se comporte după căsătorie. Dar Eva nu pare să-i respecte nicio dorință, preferând să își dobândească întâi indepedența și mai apoi să se concentreze asupra iubirii. Va fi nevoită să ia decizii radicale în legătură cu oamenii pe care-i iubește și să reconsidere tot ceea ce știa despre viață, încredere și dragoste. 

Casa germană este un roman despre fisurile caracterului uman, despre dualitate și supraviețuire, despre dragoste și independență într-o lume încă măcinată de război. O tănără inocentă află pe propria piele că și oamenii pe care-i iubește au secrete întunecate și că lumea în general este un loc înspăimântător, dominat de frustrări, regrete și cruzime. Realitatea o lovește în moalele capului și îi macină aproape toate ideile preconcepute despre modul în care își trăiește viața. Odată ieșită din bula ei, odată depășite granițele zonei de confort, Eva își dă seama că a face ceea ce trebuie înseamnă să incomodezi anumiți oameni, să scoți la iveală adevărurile urâte pe care mulți încearcă să le uite. Progresul înseamnă de cele mai multe ori admiterea greșelilor și repararea lor. Germania a trecut prin diferite stări după război, mai ales după ce adevărul a ieșit la iveală și o lume întreagă a început să judece un popor care până atunci impunea respect. Tot acest proces este consemnat în roman, oamenii fiind în general dornici să uite de perioada războiului și să își continue viețile, restabilind o normalitate măcar aparentă. 

Cartea o găsiți aici. 

Atunci când trăiești suficient de mult timp într-o familie disfuncțională, e destul de greu să spargi tiparele când urmează să îți întemeiezi propria familie. Pentru Lily a fost mereu mai simplu să judece faptele așa cum le-a văzut și oamenii în funcție de faptele lor. A văzut prea multe scene de violență între părinții ei și și-a condamnat mereu mama pentru că nu a avut curajul să plece. A trăit mereu cu sentimentul că nu a fost suficient de iubită și de protejată de oamenii cei mai importanți din viața ei. Totul se schimbă când îl cunoaște pe Atlas, un băiat cu o poveste la fel de tristă. Relația dintre ei, adolescenți fiind, este sortită eșecului de la bun început, în special pentru că Atlas locuiește într-o casă abandonată. Șansa lui de a face parte dintr-o familie înseamnă despărțirea de Lily, dar cumva această relație îi marchează pentru totdeauna. Destinul își va juca festele, aducându-i împreună mereu și mereu. 

Câțiva ani mai târziu, Lily îl cunoaște pe Ryle, un tânăr neurochirurg, mult prea chipeș și sigur pe sine. Atracția dintre ei este evidentă de la bun început, dar Ryle nu este adeptul relațiilor de lungă durată. Încearcă din răsputeri să se împotrivească, dar într-un final sentimentele pe care i le poartă lui Luly înving teama și prejudecățile. Totul pare perfect - clipele petrecute împreună, chimia dintre ei, evoluția lor într-un timp relativ scurt. Însă este nevoie de o singură clipă, iar universul lui Lily se destramă. Într-un moment absolut banal, reacția ei îi provoacă lui Ryle o furie cruntă, iar acesta o împinge pe Lily cu putere. Ajunsă pe podeaua bucătăriei, aceasta nu reușește să-și explice ce s-a întâmplat - când s-a transformat Ryle din iubirea vieții ei într-un monstru cu chip uman? Scuzele și insistențele lui reușesc până la urmă să o înduplece, dar în subconștientul său Lily știe că această întâmplare se va repeta. Și are dreptate - ajunge și ea în aceeași situație ca mama ei, întrebându-se zi și noapte cum poți să iubești un om care te abuzează fizic? 

Totul se termină cu noi este cea mai realistă carte despre violența domestică pe care am pus mâna până acum. Romanul oferă mai multe perspective atât asupra agresorului, cât și a refuzului victimei de a ieși din această situație. Așa cum constată Lily după ce trece prin aceeași experiență ca și mama ei, e foarte simplu să judeci oamenii doar după anumite fapte, când în realitate ei sunt mult mai mult decât atât. Lily știe cum poate să fie Ryle înafara momentelor de furie, știe cu certitudine că este iubită, dar iubirea care vine către ea este mult prea periculoasă. Cu toate acestea, inima nu poate fi dresată sau supusă torturii ca să nu mai simtă. Niciun om nu este fundamental bun sau fundamental rău. Cu toții facem greșeli, iar substratul acestor greșeli este de cele mai multe ori o traumă care ne-a marcat profund, așa cum se dovedește și cazul lui Ryle. Pentru Lily, situația părinților săi devine limpede, încetează să își judece mama, constatând că aceasta este de fapt o femeie foarte curajoasă. O femeie care s-a lăsat dominată de speranța unei schimbări - e imposibil să judeci pe cineva pentru că speră, nu-i așa? 

Această speranță pe care Lily o simte mult timp înainte de a lua o decizie radicală este cel mai trist motiv pentru care o femeie alege să rămână alături de agresorul ei. Speranța ca într-o bună zi omul care te-a cucerit cu bunătatea lui și felul de a te iubi să apară din nou. Speranța absurdă că sub toate măștile furiei se află omul acela de care te-ai îndrăgostit, care te-a purtat pe cele mai înalte culmi ale dragostei și care te-a făcut mai fericită decât ți-ai fi putut imagina vreodată. Știu că sună absurd și anormal, dar citind acest roman mi-am promis că n-o să mai judec niciodată aceste situații. Nu doar pentru că nu le-am trăit, ci pentru că dragostea are multe forme, iar oamenii sunt ființe adaptabile, ființe care speră până la capăt (iar uneori acesta e un lucru bun) și continuă să lupte pentru schimbare. Nu e nicio crimă să visezi sau să rămâi lângă omul pe care îl iubești în ciuda tuturor defectelor sale. Dar atunci când viața îți este pusă în pericol, ai doar o singură opțiune. Cea mai grea și cea mai sigură pentru amândoi. 

Cartea o găsiți aici. 

A fost un simbol al senzualității, al frumuseții și al eleganței. A fost adorată și invidiată, dar nu a existat om care să nu-i știe numele sau care să nu fi văzut măcar un film de-al ei. Era mereu cu zâmbetul pe buze, părea fericită și plină de viață, astfel că nimeni nu a bănuit suferința care o încerca, lacrimile din miez de noapte și umilințele la care a fost supusă. Atunci când totul a ieșit la iveală, fascinația pentru ea fiind la fel de vie și astăzi, ne-am dat seama cu toții că Marilyn era un om ca toți ceilalți, o ființă vulnerabilă, lipsită de iubire și înțelegere. Pornind de la fragilitatea ei și de la o întâmplare adevărată, autoarea Ji-Min Lee o plasează în contextul Războiului Coreean într-un roman despre supraviețuire, feminitate și sacrificiu. 

În 1954, la șase luni după armistițiu, Marilyn este invitată să țină câteva concerte la Seul în fața trupelor americane. Îmbrăcată într-o rochie de mătase, cu umerii goi, Marilyn încă reprezintă o imagine a senzualității, deși este evident că anii și-au pus amprenta asupra ei. Este capabilă să-i vrăjească pe toți cu vocea ei, soldați și localnici deopotrivă. Dintre toți cei care o ascultă, Alice J. Kim, o dactilografă a armatei americane, este singura care îi ghicește vulnerabilitatea din spatele imaginii perfecte. Se simte înrudită cu această femeie, deși nu se cunosc și nu s-au văzut niciodată până acum. Drumurile lor se vor intersecta, cele două dezvăluindu-și pe rând temerile și anxietățile, povestindu-și viețile greu încercate. După această întâlnire, niciuna nu va mai fi aceeași persoană. simțind pentru prima dată că cineva le-a ascultat cu adevărat și le-a acordat atenția cuvenită. 

Combinând istoria cu ficțiunea, Ji-Min Lee scrie despre război și consecințele sale, despre frumusețea care continuă să existe chiar și în mijlocul tragediilor, feminitate și fragilitate. Imaginea unei Marilyn strălucitoare cântând într-un peisaj dezolant, măcinat de luptele războiului, este metafora vieții care merge mai departe, indiferent de obstacole, traume și piedici. Întâlnirea dintre cele două femei aparent diferite, dar cu suflete asemănătoare conduce la discuții profunde despre realitate și aparență, despre felul în care ne arătăm în fața celorlalți, poleiala care ne ascunde adevăratele sentimente și teama de a nu fi iubiți pentru tot ceea ce suntem. În timp ce lumea întreagă o admira pentru frumusețea și talentul ei, nimeni nu bănuia cât de nefericită era Marilyn în intimitate, cu câți demoni se lupta încercând să pară mereu fericită și plină de viață în lumina reflectoarelor. Contrastul puternic dintre imaginea ei și adevărata personalitate a împins-o în cele din urmă spre gesturi disperate și o tristețe profundă care a pus stăpânire pe ea. 

Eu și Marilyn este o poveste despre ororile războiului și nevoie de a supraviețui, dar și despre mecanismele de apărare prin care îi convingem pe ceilalți că suntem așa cum își doresc ei să fim. Modurile în care ne ascundem adevărata fire, sentimentele reale și intense sau pornirile care ne caracterizează se întorc mereu împotriva noastră, arătând lumii o imagine care nu ne reprezintă, un un miraj care în cele din urmă ne distruge sufletul, lăsându-ne mai vulnerabili decât am fost vreodată. Cartea o găsiți aici. 

"Așa am știut că întâlnirea mea cu Picasso a fost o fatalitate. Era o invitație la tango. Să fi intuit el încă de atunci că în spatele atitudinii mele trufașe se ascundea docilitatea feminină ce făcea, de asemenea, parte din dans? În clipa aceea, eu mă simțeam superioară, îi captasem atenția. Îl provocasem, iar el acceptase această provocare." 

Picasso este cunoscut în spațiul public atât pentru picturile sale, cât și pentru nenumăratele muze care i-au inspirat lucrările. Tablourile sale au stârnit o adevărată revoluție în lumea artei, Picasso devenind cel mai de seamă reprezentant al cubismului. A fost un om pasional, o personalitate care se plictisea repede și trecea la următoarea provocare, un amant care iubea intens și își consuma rapid relațiile. A marcat multe femei de-a lungul vremii, atât prin indiferența lui, cât și prin suferința pe care a provocat-o atunci când sentimentele dispăreau. Celebra fotografă Dora Maar (pe numele său adevărat Henriette Theodora Markovitch) a fost una dintre femeile care l-a iubit pe Picasso și care a fost înfrântă de personalitatea lui și de dorința de a controla totul. A murit în 1997, iar printre lucrurile sale a fost găsit un carnet scris în croată, care descria anii trăiți alături de Picasso, relația tumultoasă și consecințele dezastruoase pe care le-a trăit pe propria piele după despărțire. 

Aceasta îl descrie pe Picasso drept un bărbat dominator, obsedat să controleze fiecare aspect al vieții de cuplu, precum și a vieții iubitei sale și a relațiilor acesteia. Dacă la început a fost nevoie de o singură scâteie, iar Dora a știut exact cum să îl stârnească (ignorând cu bună știință semnele de pericol iminent) , mai târziu rolurile s-au inversat, Pablo devenind cel care provoca mereu, stârnind certuri, suferințe și o mulțime de probleme. Picasso a pictat-o, a iubit-o și a aruncat-o în mările tristeții cu aceeași pasiune care îl caracteriza. Relația lor nu a fost lipsită de dragoste, dar nu dragostea aceea liniștită, care îți oferă confort și siguranță, ci dragostea învolburată, mereu în alertă, mereu în pericol de a izbucni. O dragoste imensă și consumatoare de energie, un sentiment care nu te lasă să trăiești, dar nici să mori. Dragostea care îți face sângele să fiarbă și corpul să tremure la amintirea clipelor petrecute alături de cel iubit. 

"Nu te poți apăra de umilința impusă de o iubire nemărginită pe care o porți cuiva, umilința neavând limite. Nici nu mai era vorba de umilință, ci de autodistrugere."

"Franceza e limba îndărătniciei mele, a furiei, dar și a nesiguranței, pentru sentimentul de neapartenență și alteritate. Iar spaniola este pentru mine, într-un mod straniu, cu mult înainte de a fi într-o relație cu Picasso, legată de pasiune, senzualitatea corpului, de tabuuri, Mai târziu va deveni limba eșecului, a dezintegrării și a durerii...." ​ 

Povestea celor doi spulberă definitiv acel vis în care un artist își găsește o muză și o celebrează întreaga lui viață prin arta sa. Muzele au fost de-a lungul vremii invidiate și privite cu ochi critici de către cei care nu aveau habar ce se întâmpla în spatele ușilor închise, care vedeau doar strălucirea unor tablouri și ignorau râurile de lacrimi , depresia și suferința. Marii artiști și-au manifestat excentricitatea atât în artă, cât și în viața personală, uneori fiind total nepăsători în legătură cu lucrurile care nu aveau legătură cu munca lor. Unii s-au comportat la fel ca prădătorii din savană, printre ei aflându-se și Picasso - au luat mereu tot ceea ce și-au dorit, de la cine și-au dorit și pentru cât timp au simțit ; și-au îndreptat apoi atenția spre următorul proiect, următoarea muză, următoarea destinație etc. 

Cartea o găsiți aici. 

Regele horror-ului reinterpretează unul dintre cele mai șocante și dureroase momente din istoria americană - asasinarea președintelui John F. Kennedy. Poate fi istoria schimbată? Poate un om să facă o diferență în soarta unei națiuni? Sau indiferent de decizii și acțiuni, totul se va întâmpla așa cum trebuie să se întâmple? Este unul dintre cele mai ambițioase romane ale lui King, adunând laolaltă măiestria a patruzeci de ani de scris și o îndelungă meditație asupra istoriei Statelor Unite. 

În data de 22 noiembrie 1963, președintele John F. Kennedy este împușcat și moare la scurt timp după. La peste 2000 de kilometri depărtare, într-un orășel din Maine, Jake Epping face o descoperire fascinantă. Magazia din restaurantul prietenului său Al este o vizuină de iepure care duce direct în anul 1958. Jake ar putea să îl salveze pe Kennedy de la cumplitul asasinat, cu ajutorul singuraticului Lee Harvey Oswald. Dar călătoria în timp nu e atât de simplă precum pare, căci Jake va avea parte de multe lupte, inclusiv cu propriile greșeli, cu proprii demoni demult adormiți. Destinul se întâmplă întotdeauna, indiferent de obstacolele care îi apar în cale. Ar putea un singur om să influențeze cursul destinului atât de mult? Să salveze o viață și odată cu ea direcția unei întregi națiuni? King scrie impecabil despre noroc, decizii și tot ceea ce este lăsat la voia întâmplării, toate micro-situațiile pe care nu le cunoaștem și care ne influențează decisiv viețile. Nu știm cu certitudine dacă soarta ne e bine stabilită de la început sau ne-o facem singuri. însă oricât am evita anumite lucruri ele ne găsesc întotdeauna, în cele mai neașteptate momente. 

E o temă destul de neobișnuită pentru King, însă datorită interesului enorm față de această întâmplare, și-a exprimat destul de clar viziunea asupra națiunii americane, cât și tot ceea ce e fundamental greșit în mecanismul ei. Acest roman este atât o scrisoare de dragoste, cât și o satiră la inegalitațile și dezechilibrele sistemului, un fel de replică dată celebrului îndemn Make America great again. ​Combinând realitatea cu fantasticul, King reușește să spună o poveste de care nu te poți desprinde preț de aproape 900 de pagini. Talentul lui de povestitor înnăscut ar captiva chiar dacă ar vorbi despre munci casnice sau alte subiecte care nu îl caraterizează. Însă în JFK talentul său scoate la iveală complexitatea caracterului uman, modurile în care ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă, lucrurile în care credem și pe care nu le poate contesta nimeni, dar și ceea ce există mai presus de ceea ce poate fi văzut sau interceptat cu ochiul liber. 

Cartea o găsiți aici. 

Eram extrem de curioasă de felul în care scrie fosta soție a lui Knausgård (deși am abandonat Lupta după volumul 3, rămâne un autor care m-a intrigat) și dacă proza celor doi se completează în vreun fel. Linda are același stil de scris - rece și pătrunzător - fără să dezvăluie foarte multe detalii, lăsând cititorului spații largi pe care să le umple cu propriile impresii. Este foarte concisă și directă, dar nu are aceeași înclinație spre descriere ca fostul ei soț. Romanul de față nu este primul volum publicat, ci doar primul care a fost tradus la noi, atrăgându-ne atenția asupra ei. A debutat în 1998 cu un volum de poezie, iar primul ei roman a apărut în 2013. Dintre lucrările ei mai fac parte October Child și The Helios Disaster. 

Ellen, naratoarea de 11 ani a romanului, este prinsă într-o lume a tăcerii. Copleșită de situația familiei sale (tatăl ei a murit, mama ei este o actriță mult prea plină de sine, fratele ei a devenit agresiv și necruțător) refuză să mai vorbească și decide că lumea adulților este una îngrozitoare, plină de pericole ascunse și probleme. Tăcerea ei este un fel afront adus durerii pe care o simte, familiei sale și fricii care o inundă. Boala psihică a tatălui său a lăsat urme adânci în dinamica familiei, iar Ellen se teme că într-o bună zi și ea va suferi la fel de mult, după care va muri, lăsând în urmă doar dezolare și deznădejde. Frazele ei sunt scurte, repezite, concentrate pe detalii aparent neînsemnate din viața cotidiană, dar care însumate ajung să contruiască un tablou al vieții. Un tablou care are în centru o fetiță însingurată, străină de realitatea care o înconjoară, disperată să se îndepărteze de exemplele părinților săi și să nu comită aceleași greșeli în viața de adult. 

Bine ai venit în America! este un roman sumbru despre viața de familie și dezechilibrele care apar în sânul acesteia. Deși este narat de un copil de unsprezece ani, are un impact destul de profund, căci în spatele fiecărei fraze se ascund multe alte lucruri care nu au fost spuse. Mărturisirea este cumva întreruptă periodic, poate din teama de a rosti anumite adevăruri sau de a le recunoaște chiar și în scris. Pentru fata de unsprezece ani, moartea tatălui reprezintă punctul în care își revizuiește întreaga viață de până atunci, vede pentru prima dată dinamica dezastruoasă a familiei sale și ajunge la concluzia că adulții sunt capabili doar de minciuni și suferință. Drumul maturizării este unul complicat și dureros, cu multe adevăruri care taie în carne vie și momente de instrospecție legate de oamenii pe care , aparent, nu îi cunoaște deloc. Boala tatălui său a lăsat un gol imens în viețile tuturor, iar acum sunt nevoiți să adune cioburile de pe jos și să refacă puțina normalitate care le-a mai rămas. 

Cartea o găsiți aici. 

Dacă ți-ai vedea viitorul într-o noapte, ai încerca cu orice preț să-l împiedici să se întâmple? 

Dannie este avocată de succes în Manhattan. Îl are alături pe iubitul perfect, David. În curând va obține și slujba perfectă, iar David o va cere de soție. Știe deja cum va arăta viața ei, totul este planificat și bine pus la punct, fără loc pentru greșeli. Totul se întâmplă exact așa cum și-a propus, căci lui Dannie nu îi place să lase nimic la voia întâmplării. Este ceea ce am numi control freak și o persoană care urăște surprizele de orice fel. Doar că în seara logodnei, epuizată după toate întâmplările din acea zi și emoțiile intense, Dannie adoarme și se trezește brusc într-un alt apartament, alături de un alt bărbat și cu un nou inel de logodnă pe deget. Este exact aceeași zi, doar că cinci ani mai târziu. În viitor. Totul pare atât de real, atât de incredibil de real, dar până la urmă se dovedește a fi doar un vis. (P.S. Rămâne de văzut până la finalul romanului.) 

Dar visul ăsta ciudat și aparent fără niciun sens îi dă lui Dannie o stare de anxietate, de teamă față de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă își pierde controlul. Lucrurile continuă să meargă pe făgașul lor normal, Dannie obține slujba la care visa de când avea doisprezece ani și se descurcă de minune. Dar logodna se prelungește inexplicabil de mult, atât ea, cât și David găsind diverse motive pentru a nu planifica nunta. Patru ani și jumătate mai târziu, sunt invitați la cină ca să îl cunoască pe noul iubit al Bellei, cea mai bună prietenă a lui Dannie. Iar acolo, chiar în fața lor, stă bărbatul din visul ei ciudat și inexplicabil. Realitatea se contopește cu visul din trecut, iar Dannie va afla pe propria piele ce înseamnă să trăiești liber, fără planificări, fără agende, doar cu sufletul deschis tuturor oportunităților. 

Am terminat de curând romanul lui Holly Miller, Te-am iubit deja în visul meu , una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit și nu credeam că voi trăi din nou aceleași stări. Peste cinci ani este povestea unei prietenii mai degrabă decât una romantică, este povestea regăsirii atunci când toate planurile se năruiesc în jurul tău și nu mai recunoști nimic din ceea ce știai. Dannie este femeia ambițioasă, cu o traumă din trecut care încă îi influențează deciziile, urăște să fie surprinsă sau să nu poată controla fiecare detaliu al vieții sale. Bella, în schimb, este liberă de orice prejudecată sau plan, trăiește așa cum simte și când simte ; gustă viața din plin oriunde s-ar afla. Dinamica relației lor se schimbă mult pe parcursul romanului, iar rolurile se inversează de nenumărate ori între cele două. Învață una de la cealaltă chiar dacă nu își dau seama, iar într-un final Dannie realizează că cea curajoasă dintre ele două este Bella, care se aruncă în viață cu sufletul deschis, care suportă apoi consecințele fără să aibă vreun regret și care trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima. 

Planificările, aparentul control, ceea ce știi de o viață - toate acestea sunt înșelătoare. Viața va găsi mereu o cale să te surprindă, să te scoată din zona ta de confort și să te arunce într-un vârtej de experiențe noi, lângă oameni care să te ajute să-ți depășești temerile și anexietățile. Pare simplu să trăiești ca Dannie, să crezi că nimic nu va tulbura planurile pe care ți le-ai făcut, însă nevoia constantă de a controla totul nu face decât să transforme existența în supraviețuire. E păcat să lași viața să treacă pe lângă tine, să ratezi atâtea momente în care totul e posibil. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Meseria de librar pare un adevărat vis pentru orice cititor pasionat. Să lucrezi înconjurat de cărți, să faci recomandări, să citești toată ziua și să fii plătit pentru asta pare mult prea frumos pentru a fi adevărat. Cel puțin asta e părerea generală despre atribuțiile unui librar. În realitate, lucrurile stau foarte diferit și de cele mai multe ori cititul e ultimul lucru de pe listă. Pe primul loc se află supraviețuirea, împreună cu o grămadă de facturi, gestionarea afacerii și alte lucruri de pus la punct. Shaun Bythell a devenit în 2001 proprietarul magazinului de cărți vechi The Bookshop , din Wigtown, Scoția. În 2010 a înființat pagina de facebook a magazinului, în care descria întâmplări din viața de zi cu zi, interacțiuni cu clienții și neplăcerile meseriei de librar. O versiune deloc idilică a zilelor petrecute prin cărți. gestionând crize de furie și jigniri din partea clienților. 

Deși scrisă într-o notă de amuzament și voie bună, cartea este un semnal de alarmă asupra pericolului sub care stau aceste mici afaceri cu cărți. În fața giganților precum Amazon, aceste librării independente se chinuie să supraviețuiască, iar cei care le dețin sunt nevoiți să fie tot mai creativi pentru a atrage clienți. Într-o lume în care cărțile nu sunt o prioritate, ci mai degrabă o pasiune costisitoare a celor animați de virusul cititului, librăriile nu mai reprezintă puncte de reper sau locații care merită vizitate. Site-uri precum Amazon oferă cititorilor nu doar oferte și reduceri constante, ci și ușurința de a cumpăra un produs din doar câteva click-uri, în confortul casei tale. Dar indignarea autorului nu este una trecătoare, ci militează de-a dreptul pentru desființarea acestor site-uri, deoarece ele sunt concentrate doar pe propriul profit, nu pe cel al scriitorilor sau al oamenilor care lucrează în domeniul literar. Nu cred că mai există mulți oameni pe lumea asta care să savureze o vizită la librărie, să adulmece mirosul cărților și să se simtă ca într-o vacanță exotică. Există multe alte plăceri pe lumea asta și majoritatea oamenilor tind să și le ofere pe cele mai comune. 

Iar cea mai amuzantă parte (și exasperantă în aceeași măsură) a meseriei de librar este contactul cu oamenii. La unele întâmplări nici măcar nu știi dacă să râzi sau să plângi, să te minunezi de complexitatea firii umane sau să fugi în cea mai apropiată pădure și să urli din toate puterile. Ai putea crede că cititorii sunt o specie aparte, educată și cu toate manierele în dotare, însă unii dintre ei nu fac cinste nici măcar neamului omenesc. Meseria de librar cere un munte de răbdare, o disponibilitate aproape continuă și prea puțin timp liber atunci când deții locul în care lucrezi. 

Mi s-a părut extrem de amuzantă mărturia domnului Bythell, dar pe alocuri tristă, căci odată cu toată tehnologizarea și aparentul progres vom pierde niște obiceiuri care înseamnă mult pentru un cititor. Cred că tot procesul ăsta de digitalizare ar trebui să se țină departe de cărți - atâta timp cât mai avem volume pe care să le mirosim, să le ținem în mâini și să le studiem cu atenție, procesul lecturii e unul de zece ori mai plăcut decât privirea pironită într-o tabletă. 

Cartea o găsiți aici. 

Ahmet Altan este unul dintre cei mai apreciați autori de origine turcă, un jurnalist de excepție și un caracter puternic. Volumul de față descrie experiența sa din închisoare, după ce a rostit câteva cuvinte nefericite în cadrul unei emisiuni televizate. Considerat inamic al sistemului, este arestat împreună cu fratele său, fără să primească prea multe explicații despre acuzațiile care li se aduc. Este eliberat, dar câteva zile mai târziu se constată că a fost o greșeală, iar Ahmet se întoarce în temniță. Procesul de acomodare începe cu o minte limpede și conștientizarea faptului că nu vor putea niciodată să-i fure imaginația și măiestria de a scrie. I-au furat libertatea trupului, dar libertatea minții a rămas intactă, mereu în alertă, mereu pregătită să descrie tot ceea ce se află în jur - toate experiențele noi și provocatoare de care are parte încă de la arestare. 

Mărturia sa are ceva aparte, cumva misterios. Orice om în situația lui și-ar smulge părul din cap de disperare sau ar ceda rapid acestei noi realități, dar Ahmet este calm de la bun început, conștient că nu va mai putea face o mulțime de lucruri, dar totuși fericit că nu au cum să-i răpească iscuțimea minții. Dragostea pentru scris nu moare nici în spatele gratiilor și cu riscul de a suferi pedepse chinuitoare, începe să își povestească experiența, încredințând aceste cuvinte prețioase avocaților săi. Este aproape un miracol apariția acestui volum, având în vedere condițiile în care a fost scris și imaginea autorului. Între timp, Ahmet Altan a fost eliberat în noiembrie anul trecut, după mai bine de trei ani petrecuți în spatele gratiilor.

Nu voi mai vedea lumea niciodată este un exemplu de curaj și dăruire ieșite din comun, dar și o dovadă a faptului că suntem capabili să înfruntăm aproape orice. Ființa umană se poate adapta la orice situație dacă își educă mintea în acest sens. Poate depăși orice obstacol îi apare în cale, chiar și în situațiile în care îi este privată libertatea trupului, chiar și când toate șansele îi sunt potrivnice. Însă mărturia lui Ahmet se referă mai ales la capacitatea scriitorului de a-și folosi pasiunea drept putere, de a utiliza cuvintele pentru a trage un semnal de alarmă sau pentru a se salva. Indiferent la gratiile din fața lui, la nedreptățile nenumărate la care a fost supus, sufletul lui Ahmet se hrănește cu cuvinte și cu puterea lor, cu miraculosul obicei de a scrie, de a așeza fiecare emoție pe hârtie cu scopul eliberării. 

Cartea o găsiți aici. 

Callie și Joel se întâlnesc întâmplător. Se plac din prima clipă și, în ciuda tuturor evidențelor, ajung să se iubească la nebunie. Singura problemă e că Joel știe deja cum se va termina povestea lor. Cum poți să iubești în continuare pe cineva atunci când știi câte lucruri minunate îi răpești? Cum poți să ții lângă tine persoana iubită știind care va fi finalul? 

Joel începe să aibă vise profetice încă din copilărie. Visează lucruri bune sau îngrozitoare despre oamenii pe care îi iubește. Iar lucrurile acestea se întâmplă mereu așa cum le-a visat. Condamnat la o viață trăită în alertă maximă, este incapabil să se dedice unei relații, să călătorească departe de casă (de teamă că va fi prea departe pentru a împiedica o tragedie) și să se deschidă prea mult în fața oamenilor. Este evaziv și introvertit, obișnuit cu existența lui de pustnic. Până când o întâlnește pe Callie, iar sufletul îi dansează din nou. Oricât de tare ar încerca să se împotrivească, destinul îi aduce față în față de fiecare dată, lăsându-i fără replică. Iar Joel știe de la bun început că va incapabil să o facă fericită, deși o iubește din tot sufletul și o va iubi întotdeauna. Relația lor e ca un foc de artificii, plină de clipe surprinzătoare, o chimie rară și priviri cu subînțeles pe care și le aruncă de fiecare dată când se află în compania celorlalți. E o iubire de poveste, genul ăla pe care unii oameni speră să îl trăiască măcar o dată în viață. E iubirea fără egal, irepetabilă, unică și devastatoare. 

Lucrurile se întâmplă așa cum erau menite să se întâmple. Cei doi merg pe drumuri diferite, încercând să se regăsească după crunta despărțire. Joel știe că a luat cea mai bună decizie, dar asta nu-i alungă suferința sau senzația că a căzul în gol de la mare înălțime. Callie nu știe încă tot ce va trăi în această viață, nu bănuiește surprizele care o așteaptă și nici apariția omului care o va face să creadă din nou în iubire. Sunt separați, dar inimile lor bat la unison. Toate amintirile îi inundă seară de seară, iar dragostea pe care și-o poartă nu va dispărea nici măcar după moarte. Le e de ajuns să știe că celălalt trăiește sub același cer , vede aceleași răsărituri și apusuri, plânge sub aceleași stele. Până când visul lui Joel devine realitate. Așa cum a știut în urmă cu mulți ani, în ciuda speranței naive de a schimba viitorul... 

Te-am iubit deja în visul meu e una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit. E devastatoare, nebunească și intensă, e la fel ca prima dragoste pe care îți e imposibil să o uiți. E amintirea clipelor în care ai iubit fără să te gândești la ziua de mâine, în care viitorul părea infinit, iar omul de lângă tine îți șoptea că va fi acolo pentru totdeauna. E povestea pe care ai încheiat-o cu sufletul arzând de durere, cu certitudinea că nimic nu va mai fi la fel vreodată. Experiența aceea de a sta față în față cu sufletul tău pereche, îndrăgostit până peste cap de viață și de ceea ce ți se întâmplă, plin de speranță și totuși temător că fericirea pe care o simți e prea mult și prea dintr-odată. 

Cartea o găsiți aici.