S-a discutat mult pe seama abilității Elenei Ferrante de a-și ascunde identitatea, lăsându-și opera să vorbească în numele ei și stârnind adevărate controverse cu fiecare volum al Tetralogiei napolitane. Nu am înțeles această curiozitate legată de numele ei adevărat sau dacă sursa de inspirație a romanelor a fost propria viață - cert e că ne-a dăruit o poveste demnă de recomandat oricărui cititor, care va dăinui de acum înainte indiferent de generațiile care vor urma și preferințele lor. Însă curiozitățile nu se opresc aici - oare ce va scrie în continuare va fi la fel de bun? Asta m-am întrebat și eu înainte de a citi Fiica ascunsă , iar răspunsul depinde de fiecare cititor în parte - am regăsit în această poveste stilul inconfundabil al autoarei, metafore la tot pasul, un mister care planează de la început asupra acțiunii. Dar...(un mare DAR) nu sunt convinsă că Ferrante va mai scrie vreodată ceva la fel sau mai bun decât Tetralogia napolitană și sper din tot sufletul să mă contrazică la un moment dat. 

​Fiica ascunsă este povestea regăsirii de sine a unei femei trecute de prima tinerețe. Divorțată de mult timp, rămâne în sfârșit singură după plecarea fiicelor sale în Canada. Pentru prima oară, se găsește neavând prea multe lucruri de făcut, nepurtând povara micilor treburi zilnice, a strigătelor de ajutor venite din partea fiicelor sau a sentimentului de a fi utilă cuiva. Se simte aproape liberă pentru prima dată în viața ei. Decisă să-și acorde timpul pe care până acum nu-l avusese la dispoziție, Leda pleacă într-o vacanță. După primele zile de moleșeală, sosirea unei familii gălăgioase începe să-i tulbure rutina estivală, obligând-o să se confrunte cu propriul trecut și cu experiențe pe care le credea uitate. 

Regăsim și în acest roman temele dominante ale scrierilor lui Ferrante - maternitatea, regăsirea de sine după momentul considerat a fi împlinirea absolută a unei femei, feminitatea, iubirea de sine etc. Nu lipsesc nici sinceritatea tăioasă, ironia fină a personajelor sau replicile dure ; Leda amintește destul de mult de Lila, prin felul ei de a fi, de a gândi și de a-i evalua pe cei din jurul său. Maternitatea este disecată din toate părțile , tocmai de aceea sinceritatea autoarei poate părea de-a dreptul șocantă - personajele ei sunt printre puținele femei care au curajul să vorbească despre această perioadă folosind alte cuvinte înafara clișeelor arhi-cunoscute. Maternitatea este prezentată mereu la limita dintre binecuvântare și blestem, căci nu puține sunt momentele în care orice femeie se simte depășită de situație, incapabilă să aibă grijă de o ființă total depedentă de ea. Toate aceste neliniști sunt vindecate de un zâmbet nevinovat, o pereche de măini micuțe care mângâie fără să ceară ceva în schimb. Perspectiva asupra maternității este cu atât mai realistă cu cât personajul principal este o femeie lipsită de povara grijilor zilnice, a cerințelor infinite ale fiicelor sale. Ea privește în urmă cu o claritate pe care doar trecerea timpului o poate da, recunoscând față de ea însăși că nu a fost pregătită întotdeauna pentru acest rol ;  a fost pe rând vulnerabilă, neajutorată, puternică, amazoană, înger, demon, mamă sau pur și simplu OM. 

Dacă nu ați citit-o încă pe Elena Ferrante, vă sfătuiesc călduros s-o faceți. Din perspectiva mea de cititor, văd oamenii care îi citesc cărțile împărțiți în două categorii - cei care sunt fascinați de la primele rânduri și cei care nu înțeleg fascinația. Pentru mine a fost dragoste la prima frază, care a durat pe parcursul a patru volume și încă nu s-a stins... 
​
Cartea o găsiți aici. 

Aceasta este o carte despre automutilare. Anumite cuvinte sau expresii v-ar putea afecta emoțional, poate îndeajuns pentru a empatiza cu cei din jurul vostru. 

Romanul de debut al lui Kathleen Glasgow este o poveste despre suferință, reinventare și iubire de sine în cea mai tulburătoare perioadă din viața unui om - adolescența, împreună cu toți demonii ei. Savurez în general romanele despre adolescenți, căci îmi aduc aminte de unii dintre cei mai plini ani din viața mea - plini cu de toate, în special experiențe care m-au șlefuit în omul care sunt astăzi. Dar pentru unii oameni, adolescența este doar începutul unei suferințe adânc ascunse în suflet, redeschiderea unor răni vechi, totul culminând cu apogeoul nehotărîrii și al rătăcirii. Știam că există adolescenți și oameni care se automutilează pentru a-și marca experiențele negative și suferința, însă e greu de digerat o asemenea poveste. E greu să citești ce simte un om căruia i s-a amputat dreptul la o viață normală, fie de către cei meniți să-l protejeze, fie de mediul în care trăiește. E deconcertant să ți se amintească faptul că suntem diferiți și reacționăm diferit în anumite situații și mai ales să-ți dai seama că empatia este rezervată doar anumitor categorii, în niciun caz celor care au cea mai mare nevoie de ea. Dacă ne supunem cu toții unui exercițiu de sinceritate, vom recunoaște că ni se pare ciudat ceea ce fac acești oameni, modul în care își gestionează durerea, comportamentul sau reacțiile lor - ceea ce nu vedem este strigătul de ajutor din spatele acestor fapte, nu nevoia de atenție sau psihicul slab. 

Ni se reamintește constant să privim cu aceeași ochi toți oamenii din jurul nostru, indiferent de ceea ce sunt sau nu sunt. Nu știu cum am ajuns să fim atât de lipsiți de empatie, de unde provin toate prejudecățile pe care le purtăm cu noi o viață întreagă sau de unde am primit dreptul de a judeca pe oricine. Mesajul lui Kathleen Glasgow nu este unul nou, ni se repetă tot mai des, cu fiecare roman dedicat unei anumite categorii de oameni, că suntem tot mai lipsiți de umanitate. Cu toate acestea, și o spun la modul cel mai serios, toleranța e o minoritate care se luptă din greu să devină majoritate. Toate lucrurile normale și firești se chinuie să iasă la suprafață prin vocea celor care nu au uitat să fie oameni. Restul sunt mult prea ocupați să-i mai asculte și pe alții, fuga asta zilnică îi stoarce de puteri. Viața, în general, nu ne oferă prea multe clipe de bucurie - ne luptăm pentru ele mai ceva ca pentru aer, în timp ce jonglăm cu restul obligațiilor și responsabilităților. Pentru unii, viața e un puzzle imposibil de rezolvat. Unele piese reprezintă experiențe de care nu mai vor să-și amintească, pe care le-ar arunca într-un colț fără să stea pe gânduri, iar celelalte piese reprezintă tot ceea ce vine după. Potrivirea lor reprezintă enigma fără rezolvare. 

Nu pot să spun cu certitudine dacă mi-a plăcut sau nu această carte, însă cred că ar trebui s-o citim cu toții și să reflectăm asupra ei. O fată din bucăți e genul de poveste de care nu scapi prea ușor, ea rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o și te îndeamnă să privești cu alți ochi lumea din jur - să-i asculți pe ceilalți atunci când au nevoie și să le receptezi semnalele de alarmă la timp, poate chiar înainte să fie prea târziu. Cred că aș recomanda-o în special părinților, cu mențiunea de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în viețile copiilor lor. Dar asta nu e tot. Ca societate avem nevoie de un restart - un nou început pentru mentalitățile noastre învechite, închistate în timpuri demult apuse. Oricât de mult am evoluat în domeniul medical sau științific, am involuat ca ființe umane, iar lucrul acesta ne prevestește dispariția mai mult decât oricare alt fenomen cu care ne luptăm azi. 

Cartea o găsiți aici. 

Despre Ove am vorbit și am tot vorbit, am recomandat cartea oricui stătea să mă asculte - cred că am exasperat pe toată lumea cu revelația mea literară de anul trecut. Ove a fost prezent în blogosfera românească și nu numai, pe Youtube și alte rețele sociale. Ne-a cucerit rând pe rând și s-a asigurat că nu-l vom uita prea repede. Vă dați seama probabil ce așteptări (imense) am avut de la celelalte romane scrise de Fredrik Backman - am citit Britt-Marie was here la puțin timp după ce m-am despărțit (cu lacrimi în ochi) de Ove ; am îndrăgit-o la fel de tare, deși la început părea doar o femeie obsesiv-compulsivă, s-a dovedit a fi un personaj extrem de curajos, iar romanul s-a transformat ușor într-o pledoarie pentru egalitate și importanța vocii feminine în societatea de azi. Pe Britt-Marie am întâlnit-o și în prezentul roman, dar cred că Fredrik a rămas puțin contrariat de atitudinea ei și s-a decis să-i ofere un roman separat, pentru a mai îndulci sentimentele cititorilor. 

Surprinzător (sau mai degrabă nu), m-am îndrăgostit de Elsa. Căci bunica nu e personajul-cheie aici, chiar dacă titlul sugerează asta. Bunica e doar liantul care ține toată povestea pe linia de plutire, însă Elsa e adevăratul magician, adevăratul deschizător de drumuri și erou modern pe care oricine l-ar dori prin preajmă. Spoiler alert : bunica moare. Cred că aveam o bănuială de la început, dar am preferat să mă mint până când am ajuns la momentul culminant. Și oricât de nebunească și amuzantă și ieșită din comun ar fi fost relația bunică-nepoată, cea dintâi este hotărâtă să își dezvăluie secretele în fața celei mai importante ființe care a existat vreodată pentru ea. Bunica îi lasă Elsei o moștenire de nedescris, un puzzle enigmatic, reprezentat cu succes de blocul în care trăiesc. Piesele de puzzle sunt vecinii Elsei, toți având o legătură mai mult sau mai puțin directă cu bunica, iar aceste relații reprezintă îmbinările corecte de care Elsa are nevoie pentru a-și îndeplini misiunea. E imposibil să nu le iubești pe cele două - amazoane moderne, lipsite de tact, cu un simț al umorului foarte bine dezvoltat, o ironie fină, capabilă să țâșnească în cele mai nepotrivite momente și cu suflete mai mari decât un tărâm de basm, care să compenseze pentru toate celelalte. E greu să nu-ți placă de Alf, veșnicul morocănos, care se dă peste cap ca s-o ajute pe Elsa, oricât de tare l-ar enerva că trebuie să iasă din căldura apartamentului său. Am îndrăgit-o până și pe Britt-Marie - destinul ei se conturează deja spre sfârșitul acestui roman și dacă sunteți curioși să aflați prin ce aventuri total neobișnuite a mai trecut, vă sfătuiesc să-i citiți povestea. E greu să nu empatizezi cu fiecare personaj - căci lecția pe care Elsa trebuie să o învețe după moartea bunicii e să nu judece pe nimeni după aparențe ; fiecare om are o poveste și o explicație pentru atitudinea sa. Așa cum bine spunea Alf, dacă nu ne-am spune poveștile, ne-am sufoca cu toții. 

Obsesia Elsei pentru Harry Potter e unul dintre motivele pentru care iubesc această carte. Referiri la poveste există la tot pasul, până și bunica împrumută anumite scene sau citate din lumea vrăjitorului pentru a da credibilitate basmelor. Indignarea Elsei față de persoanele care nu au citit cărțile devine una de proporții atunci când discută cu propriul tată. Iar anxietatea lui (deja prezentă) crește și mai mult când află că va fi nevoit să se uite nu la unul, ci la opt filme cu Harry Potter și să citească șapte cărți. E o scenă extrem de amuzantă, omul habar nu are ce l-a lovit. ​

Cartea asta are de toate - vină, dragoste, ură, frustrare, suferință, măști, indiferență ; tot ce e uman și greu de explicat în cuvinte, tot ce e firesc și imposibil de împărtășit cu ceilalți. Vă spuneam mai sus de obsesia mea pentru Ove, însă Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău adăpostește între pagini o forță de neegalat. Ove e mult mai cuminte și mai imun la riscuri, în timp ce pentru bunica Elsei nu există altceva decât risc. Viața ei, formată din lupte în războaiele altora, sacrificiul relației cu propria fiică în pofida salvării unor străini, încălcarea tuturor regulilor existente și inexistente este un exemplu grăitor de independență și ambiție. Bunica Elsei este o voce universală feminină, care te îndeamnă (de fapt, te împinge de la spate, căci subtilitatea nu se regăsește prin calitățile ei) să crezi mai mult, să faci tot ceea ce oamenii spun că nu poți să faci, să nu apleci urechea la cei neștiutori, sclavi ai prejudecăților. Se pune mare accent pe aceste mesaje inspiraționale și pe feminism, însă pentru Fredrik Backman ele nu sunt niște clișee pe care le folosește doar pentru că funcționează în cazul majorității. Limbajul simplu folosit de Backman în romanele sale, care le face atât de ușor de citit și de îndrăgit, reprezintă încă o dovadă a geniului său. Să scrii despre lucruri simple, stârnind emoție la fiecare pas e foarte greu de realizat. 

​Cartea o găsiți aici. 

Lumea plantelor e fascinantă și plină de mistere. Pentru a le dezlega, ai nevoie de o ambiție nemăsurată, o dragoste imensă și mult curaj pentru a depăși numeroasele piedici care se vor ivi în calea ta. Hope Jahren e prima femeie cu o catedră la secția de Științe ale Pământului și Planetare, înființată în 1876 la Universitatea Johns Hopkins. Povestea ei de viață e una impresionantă - pe lângă marea pasiune pentru știință, dramele personale fac din destinul ei un deliciu literar, presărat la tot pasul cu momente de cumpănă și soluții ingenioase. 

Fata de laborator e în egală măsură o autobiografie și un compendiu de știință, Este povestea unei femei care a avut curaj să înfrunte prejudecățile celor din jur, luptând pentru visul ei și ajungând să-și câștige locul într-o lume de dominanță masculină. Ambiția ei a fost ca un foc care a pârjolit totul în jur, permițându-i să vadă adevăratul scop al luptei. Există oameni, asemenea lui Hope, pentru care pasiunea devine stil de viață, care nu se abat de la drumul lor oricât de greu ar deveni și care văd totul cu o claritate de neimaginat pentru cei din jur. Să-ți faci loc într-o lume în care bărbații stabilesc regulile jocului e un act de inconștiență, dar și de curaj nebun. Să-ți stabilești un asemenea țel poate părea aproape prostesc, însă Hope nu a fost niciodată un om banal. Turbulențele vieții personale i-au influențat munca de fiecare dată și i-au transformat drumul într-unul sinuos, dar Hope vorbește despre fiecare etapă ca despre un dar de la Dumnezeu. Căci fiecare experiență, oricât de tragi-comică ar fi, ne modelează personalitatea mult mai mult decât rutina. 

Replica de final e una destinată stopării unui fenomen tot mai devastator : tăierea copacilor. "Lumea noastră se destramă în tăcere. Civilizația omenească a redus plantele, o formă de viață veche de 400 de milioane de ani, la trei lucruri : hrană, leac și lemn. Cu obsesia noastră neobosită și pururi mai mare de a obține volum, eficiență și diversitate sporită a acestor trei lucruri, am devastat sistemul ecologic al plantelor într-o măsură mai mare decât ar fi făcut-o milioane de ani de catastrofe naturale. Drumurile au crescut ca o ciupercă maniacală, și nesfârșiții kilometri de șanțuri care mărginesc aceste drumuri sunt morminte timpurii pentru poate milioane de specii de plante dispărute în numele progresului."  Fiind o iubitoare feroce a plantelor și a lumii lor, Hope avertizează (la fel ca mulți alții) asupra efectelor devastatoare ale progresului uman - suntem tot mai mulți și tot mai nepăsători față de mediul înconjurător. Stabilim recorduri și facem descoperiri, însă uităm să ne întoarcem privirea și sufletul către ceea ce ne menține în viață. Spunea cineva pe o rețea socială, în urmă cu câțiva ani, oarecum ironic, oarecum realist - "Când toți copacii vor fi tăiați, o să vă dați seama că nu puteți respira bani." Toate semnalele de alarmă trase de oamenii de știință s-ar putea să nu fie suficiente pentru a ne trezi la realitate, însă e cert că trebuie să știm, să ne informăm și să ne mobilizăm cu toții pentru o schimbare benefică. Am mai vorbit despre aceste lucruri și în alte recenzii și poate că dacă o repet suficient de des, voi provoca eu însămi o schimbare. 

Cartea o găsiți aici și trebuie neapărat să vedeți ce surprize ne-a pregătit editura Publica pentru acest an. 

Cu toții ne gândim la copilărie ca la o perioadă unică, pe care viața ne-o ia prea brusc, fără să ne întrebe. Așa e pentru majoritatea dintre noi, însă există și oameni a căror copilărie e un amestec de nostalgie și tristețe, o rană care nu se vindecă odată cu trecerea anilor, ci se intensifică. O astfel de experiență a trăit și Gael Faye, născut dintr-o mamă rwandeză și un tată francez. După izbucnirea războiului civil, a fost trimis în Franța pentru a începe o viață nouă, departe de violențe și nesiguranță. Pornind de la propria experiență, a început să scrie acest roman devastator, aducând un omagiu copilăriei pierdute și locului unde a cunoscut fericirea pură, adevărată. 

Cartea începe cu chinul personajului principal, cu amintirile care îl obsedează și încetul cu încetul, ne întoarcem în timp, într-un Burundi liniștit, o oază de liniște și pace din îndepărtata Africă. O copilărie cu adevărat lipsită de griji se curmă brusc odată cu explozia războiului dintre populațiile hutu și tutsi, culminând cu masacrul celei din urmă. Țara ia foc la propriu, iar eroul nostru este trimis într-o țară pe care nu o cunoaște și nu o va accepta niciodată ca fiind parte din istoria lui. Până la expatriere, este nevoit să-și vadă toți prietenii împărțiți în diverse tabere, apropiații părinților săi aruncându-și cuvinte grele unul altuia din cauza originilor fiecăruia, lumea lui întreagă prăbușindu-se mai repede ca un castel din cărți de joc. Este totuși uimitoare nostalgia personajului legată de copilăria desprinsă din basme, în ciuda ororilor la care a asistat înainte să fie trimis în Franța. Lupta lui este fără sfârșit, căci nu reușește să-și uite rădăcinile, visând la reîntoarcere, la un regăsirea unui paradis care nu mai există. Tristețea lui izvorăște din dorul față de pământul unde s-a născut și incertitudinea legată de decizia tatălui său de a-l trimite departe, salvându-l astfel de la o moarte sigură. Sufletul său este decimat, el nereușind să meargă mai departe nici măcar la maturitate - împărțit mereu între două țări, două stiluri de viață, două concepții. Paralel cu lupta lui, este descrisă tragedia mamei sale, divorțul părinților și distrugerea lentă a unei căsnicii cândva frumoase. 

Este o poveste greu de citit și de asimilat, căci ororile descrise sunt desprinse din realitatea statului Burundi, deși ne-am dori să fie pură ficțiune. Dar eu v-o recomand din suflet - merită s-o citiți datorită pasajelor pline de speranță din poveste, a sincerității duse la extrem și a descrierilor unui paradis pe care mi-ar plăcea să-l vizitez măcar o dată în viața asta. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Jhumpa Lahiri e o autoare la care țin foarte mult. Cărțile ei zăceau în biblioteca mea, iar eu mă uitam cu jind la ele, neștiind dacă îmi va plăcea sau nu stilul ei, dacă mă va captiva îndeajuns încât să îi caut apoi toate romanele traduse. Am început cu Distanța dintre noi, apărută în colecția Babel a editurii Nemira și astfel am pus mâna și pe celelalte două - Interpret de maladii și Porecla, ambele din colecția Cotidianul, pe care mulți dintre voi probabil o aveți în biblioteci sau dimpotrivă - nu ați auzit de ea niciodată. A fost o tentativă excelentă de a educa populația în spiritul cărților bune, distinse cu diverse premii literare, însă a eșuat la un moment dat, iar eu îi duc dorul și acum. Interpret de maladii am pierdut-o într-un autobuz din Cluj, deși eram pe la jumătate și îmi plăcea incredibil de mult - sper ca cel/cea care a găsit-o să o fi apreciat la fel ca mine. Am recitit acum Porecla și sper din suflet că se vor traduce și alte romane scrise de Jhumpa - e într-adevăr o autoare care merită menționată și citită. 

Relația mea cu John Green e una controversată - în timp ce Căutând-o pe Alaska e una dintre cărțile mele preferate, celelalte romane ale sale nu m-au impresionat aproape deloc. Or fi fost de vină reclama intensă, apariția pe toate blogurile, mult prea îndelungata vorbărie despre scrierile sale... Cert e că am început să citesc Un șir infinit de țestoase punând la îndoială fiecare frază. Până când m-a prins cu totul în mreje. Nu e foarte diferită de celelalte romane, în ceea ce privește genul, personajele și subiectele abordate. Însă părticica aceea ruptă chiar din viața autorului, despre lupta eternă cu tulburarea obsesiv-compulsivă mi-a îndepărtat toate incertitudinile.