O călătorie nesfârșită oscilând între Orient și Occident, un dans suav al trecutului cu prezentul, o eternă reîntoarcere la ceea ce a fost și comparația între atunci și acum - un monolog de o noapte, care le cuprinde pe toate și se sfârșește în lumina dimineții. De o muzicalitate aparte și o poezie prezentă în fiecare frază, Busola este cutia cu amintiri a lui Franz Ritter, muzicolog care încearcă în zadar să adoarmă. Insomnia lui îl poartă, într-o singură noapte, pe străzile din Istanbul, Damasc, Alep, Teheran, mereu oscilând între trecutul plin de culoare și prezentul dureros. Se face mereu o comparația între istoria regiunilor prin care și-a trăit zilele și ceea ce au devenit astăzi - unele au dispărut complet, altele s-au schimbat iremediabil, pierzându-și farmecul. Memoria sa rămâne constantă într-o singură privință - o prezență feminină, care își face apariția pe tot parcursul nopții. Sarah. La ea se raportează toate amintirile lui, tot ceea ce a trăit și ce n-a mai apucat să trăiască, chipul feminin care leagă totul la un loc și le dezbină apoi cu un râset ștrengar. 

Romanul pare făurit de mâna unui artist, căci rar am mai întâlnit acest mod de a scrie. Muzicalitatea stilului, trimiterile la istoria recentă a lumii, în special a Siriei și felul în care a fost compus îl fac diferit de tot ceea ce sunt obișnuită să citesc. Singurul incovenient al lui e monologul continuu al personajului, trecerea bruscă de la trecut la prezent, apoi iarăși la trecut și ciclul se repetă la infinit - cititorul este atras într-un miraj care apare și dispare după bunul plac al autorului, trăind un fel de vis din care este incapabil să se trezească. Tot la limita dintre vis și realitate se află și cel care povestește, starea lui fiind oarecum incertă și greu de deslușit. Personajul pare un pic scăpat de sub control în timp ce povestește, singurul reper cu adevărat integru rămânând femeia misterioasă, Sarah, la care își raportează fiecare experiență pe care a trăit-o vreodată. Busola este un roman aparte, care te poartă într-o lume ciudată, aflată pe o linie subțire dintre fantastic și real ; este atât un roman al trecutului, cât și al prezentului dureros, o evocare a războiului care distruge totul, a iubirilor pierdute, a emoțiilor neîmpărtășite, a vorbelor care nu s-au spus...

Citate :

"Suntem doi fumători de opiu, fiecare în norul lui, fără să vedem nimic în afară, singuri, fumăm fără să ne-nțelegem niciodată, fețe agonizante într-o oglindă, suntem o imagine înghețată, căreia timpul îi oferă iluzia mișcării, un cristal de nea ce alunecă pe o perniță de chiciură, căreia nimeni nu-i poate percepe complexitatea, eu sunt această picătură de apă condensată pe sticla din fereastra camerei de zi, o perlă lichidă care se rostogolește și nu știe nimic despre vaporii din care s-a născut [...]"

"Nu-mi amintesc niciun cuvânt, nicio vorbă măcar, din fericire totul s-a șters; nu-mi rămân decât fața ei un pic gravă și durerea crescândă , senzația de a redeveni brusc un obiect în timp, un obiect șters de pumnul necruțător al rușinii și azvârlit spre dispariție."

Cartea o găsiți aici. 

"Bună dimineața, că alta nici că avem azi."

Concepută ca o colecție de reflecții matinale în drum spre metrou, cartea lui Horea Ghibuțiu însumează peste douăzeci de ani de experiență în televiziune și presă scrisă. Cartea își dorește să descrie noua direcție a comunicării atât pe hărtie, cât și în mediul online. Autorul sesisează toate schimbările, favorabile sau nefavorabile, pe care internetul le-a adus în modurile de comunicare, fenomenul știrilor false și al postării obsesive pe rețelele sociale, dat fiind că multe dintre capitolele cărții au fost postate întâi pe Facebook, iar entuziasmul cititorilor le-a adunat într-o carte fizică. După cum spune celebrul jurnalist, este o carte care se citește ușor și se uită greu. Sau, cel puțin, asta i-a fost intenția. 

Cartea conține și alte capitole, unul dintre ele fiind intitulat #ÎnTimpCeEramZiarist, dedicat începuturilor sale în presa scrisă, în 1990. Dragostea pentru cuvinte se observă ușor din reflecțiile autorului. Cuvintele sunt foarte puternice, dacă știi cum să le folosești. Au devenit cea mai puternică armă a secolului XXI, pe care unii dintre noi o manevrează eficient, reușind să rotească lumea în jurul propriei axe. În momentul în care a început să posteze pe Facebook, jurnalistul a fost mai interesat de conținutul postărilor decât de lungimea lor, ceea ce nu se întâmplă prea des printre utilizatorii internetului. Fenomenul știrilor false a luat tot mai multă amploare, acest lucru datorându-se timpului insuficient pe care îl avem pentru a verifica anumite surse și magia internetului, care transformă orice proproziție în adevăr absolut. S-au schimbat multe și ne adaptăm din mers, spune jurnalistul. Suntem nevoiți s-o facem, căci lumea se mișcă cu o rapiditate uimitoare și trebuie să ținem pasul cu ea ca să nu fim lăsați în urmă. 

De un umor subtil, o seriozitate omniprezentă și o conștiință trează, cuvintele jurnalistului atrag cititorul ca un magnet. Se poate vedea limpede experiența, gândirea și principiile stabile pe care se bazează atunci când dezvăluie ceva. Atent cu cuvintele, veșnic șlefuitor al mesajelor transmise, Horia Ghibuțiu reușește să scrie un pseudo-jurnal al lumii contemporane, cu bune și cu rele, nearătând cu degetul pe nimeni și subliniind importanța cuvintelor și modul în care acestea sunt spuse. 

Citate : 

"Vremurile s-au schimbat, eticheta vestimentară - așijderea. Dar parcă tot ne e greu să ne simțim bine cu hainele noastre. E o treabă care nu se lipește cu una-cu două de noi, însă amintiți-vă că am învățat și lucruri mai grele, cum ar fi algebra și gramatica."

"Detest prescurtările, absența diacriticelor uniformizarea comunicării în scris. Sunt ispitit să scriu cândva despre farmecul caligrafiei, despre bogăția olfactivă a epistolarului pe stil vechi, despre florile presate descoperite în plic, despre uriașa cantitate de informație vizuală conținută de o simplă ștampilă - noroc că au desființat-o și pe asta, prea era desuetă - de pe un plic pe care-l așteptai. Când voi scrie însă despre toate astea, voi lăsa goale toate căsuțele din panoul de control al blogului și nici nu voi distribui textul în rețelele de socializare, ca să nu-l citească nimeni. Va fi o autosuprimare digitală discretă, demnă și, mai ales, neobservată." 
​
​Cartea o găsiți aici. 

Un basm modern, cu accente de distopie, în care frumusețea deține atât rolul principal, cât și cel secundar, iar cei care nu dețin această caracteristică sunt sortiți unei vieți triste și mizerabile. Pășim împreună pe un tărâm în care oamenii se nasc urâți, șterși, fără prea multe șanse de a izbuti. Doar cei care își permit pot să dețină frumusețea, să o mânuiască după bunul plac și să transforme lumea în ceea ce vor ei. Frumusețea nu se dobândește fără sacrificii - cu cât durerea e mai mare, cu atât e frumusețea mai sclipitoare, mai puternică, mai dătătoare de viață. Iar dintre toți cei care dețin acest har, cea mai puternică este aleasa - favorita Reginei, membru al curții regale și cea mai importantă fată Belle din lume. Însă nimic nu este ceea ce pare în această lume sclipitoare - frumusețea ascunde chinuri cumplite, decizii imposibile și multă suferință. Totul e iluzie, mască și ipocrizie. Iar cea care va deține titlul suprem va realiza curând că lumea ei este construită doar din minciuni și falsitate, fiind nevoită să-și traseze propriul drum și să păcălească destinul... 

Cu accente încântătoare din basmele copilăriei, dar beneficiind de prezența demonilor din spatele cuvintelor, Magia fetelor Belles ascunde un mesaj tulburător - frumusețea nu e totul. Deși cartea este o distopie bine construită, trăim într-o lume în care frumusețea e bine definită și ni se amintește mereu cum trebuie să arate ea, ce forme și ce dimensiuni are, ce trebuie să îmbrace și ce nu. Dacă deschideți acum orice revistă glossy, veți vedea că frumusețea are reguli clare, repetate la nesfârșit, iar tiparele nu se modifică prea ușor. Ni se spune încă din copilărie ce înseamnă frumusețea și avantajele ei. Astfel, cei ieșiți din tipare, cei cărora nu li s-a dat acest har, se zbat de sute de ori mai mult pentru a compensa calitățile fizice, pentru a demonstra nu o dată, că sunt capabili să gândească, să muncească și să facă ceva cu viața lor. Frumusețea este periculoasă în lumea în care trăim. E o binecuvântare împletită cu amenințarea unui blestem. E bine și rău la un loc. E prilej de a-i judeca pe ceilalți și a le pune etichete jignitoare. Frumusețea poate să fie cel mai mare noroc sau cel mai crunt destin. Iar oamenii o vor defini mereu bazându-se doar pe idei preconcepute și fantasme create de propria minte. 

Vreau să cred că lumea de mâine va aprecia oamenii pentru ceea ce sunt, cu bune și cu rele, că nu se va lăsa orbită de tiparele după care ne-am ghidat atâta amar de timp - că vom vedea frumusețe în orice rază de soare, în orice om bun, în orice om care dă o mână de ajutor fără să clipească, în orice suflet care știe ce înseamnă suferința și sacrificiul. Vreau să cred că presiunea de a fi într-un anumit fel va dispărea, căci unicitatea înseamnă frumusețe, sub orice formă ar fi ea. 

Citate : 

"Ne cer să le reașezăm oasele spălăcite. Ne cer să ne folosim instrumentele aurite ca să le redefinim fiecare linie a feței. Ne cer să netezim, să modelăm și să sculptăm fiecare curbă a trupurilor lor, ca și cum ar fi lumânări calde, proaspăt turnate. Ne cer să ștergem semnele vieții. Ne cer să le dăm talente. Deși durerea le crește în valuri până-ntr-acolo încât le smulge urlete de agonie, sau costul amenință să-i arunce în ruină, bărbații și femeile din Orleans vor mereu mai mult."

"Minciunile sunt la fel de periculoase ca o sabie. Pot tăia până la os."

Cartea o găsiți aici. 

Un subiect tot mai popular al lumii moderne e convertirea la vegetarianism. În ultimii ani, oamenii au început să-și pună tot mai multe întrebări legate de proveniența alimentelor care ajung în farfuriile lor, modul în care acestea sunt crescute și mai apoi manipulate, dar și consecințele obiceiurilor alimentare pe care le perpetuăm asupra a ceea ce ne înconjoară. Cu o delicatețe și o înțelegere aparte față de toate părțile implicate, Foer explică în detaliu motivele pentru care a devenit vegetarian și le oferă tuturor părților implicate ocazia de a-și expune perspectiva asupra subiectului. O critică constantă o aduce însă cărții Dilema omnivorului, susținând că autorul ei a mințit în legătură cu multe lucruri, a omis anumite adevăruri legate de industria alimentară și a înfrumusețat subiectul cât se putea de bine. 

"Ce este suferința? Nu sunt sigur că știu, dar este cert că numim suferință ceea ce se află la originea tuturor oftaturilor, țipetelor și vaietelor - mici și mari, crude și multiforme - față de care nu putem rămâne indiferenți. Acest cuvânt definește modul în care privim chiar mai mult decât ce privim."

Pornind de la motivele care l-au determinat să devină vegetarian, Foer a început să se documenteze tot mai mult asupra acestui subiect, acțiune sintetizată în carte prin mărturii proprii și povești ale oamenilor care lucrează în industria alimentară, activiști ai drepturilor animalelor etc. Motivele lui Foer sunt strict legate de etica consumului de carne și de soluțiile care s-ar putea aplica pentru ca suferința animalelor să nu mai fie atât de cruntă. "Dacă nu avem opțiunea unei vieți complet lipsite de violență, avem totuși o posibilitate reală să alegem între a consuma carne sau legume, între a crește animalele tradițional sau să ducem un război împotriva lor. Noi am ales sacrificarea. Am ales războiul. Aceasta este cea mai adevărată versiune a poveștii noastre despre consumul de animale. " Mărturiile sunt cu adevărat șocante - au existat pasaje unde m-am oprit din citit, am abandonat cartea o bună perioadă căci nu mai suportam să citesc știind că nu e ficțiune, ci cruda realitate. E cumva ciudat să te gândești că oamenii sunt capabili de atâta cruzime doar pentru a se hrăni când există atâtea opțiuni care ne pot satisface gusturile, fără să apelăm la violență. 

Cartea lui Foer nu e neapărat schimbătoare de vieți, din moment ce nu-ți poți obliga cititorii să facă ceea ce vrei tu, dar reprezintă o reflecție îndelungată asupra unui subiect important - hrana. Fără a căuta neapărat vinovații din această ecuație, Foer se arată îngrijorat asupra viitorului - cât mai putem continua în acest fel, câtă cruzime suntem dispuși să arătăm față de alte ființe și ce consecințe au aceste fapte asupra mediului înconjurător, pe care îl distrugem zi de zi, conștienți fiind. Nu știu dacă vegetarianismul ar rezolva problema cruzimii față de animale, dar cu siguranță ar amelio ra o bună parte din ea. Și mai presus de acest stil de viață rămâne conștientizarea faptului că toate speciile de animale suferă, nu doar câinii sau pisicile pe care îi distribuim pe rețelele sociale. Această selecție a speciilor este una ciudată, un concept adânc înrădăcinat în mintea umană, de care nu putem să trecem nicicum. E un subiect complex pe care fiecare cititor este liber să-l interpreteze după cum dorește și , cu dorința de a nu stârni polemici inutile, spun doar atât - dacă am fi mai conștienți de puterea noastră, dacă am empatiza mai mult cu ființele din jurul noastru și cu mediul în care trăim, lucrurile ar sta cu totul altfel. Până atunci, rămânem cea mai crudă specie de pe fața pământului, prădătorii cei mai înverțunați ai lanțului trofic și tot mai nepăsători pe zi ce trece. 

​Anyway, vă recomand din suflet această carte - cu siguranță o să vă pună pe gânduri ; o găsiți aici. 

Credeam (până nu demult) că în spatele unui halat alb se află o viață perfectă, lipsită de reflecții inutile, suferință și deziluzie. Vedeam doar munca din spatele culorii imaculate, ambiția și inteligența pe care le inspiră această haină. După un contact mai mult sau mai puțin brutal cu sistemul medical și lecturarea unor cărți care aduc puțină lumină în această lume (aparent) perfectă, pot să afirm că această meserie nu e cea mai frumoasă din lume - e un proces greu și dureros la fiecare pas, o luptă continuă cu forțele proprii și cu ceilalți, un război nerostit împotriva sistemului și un dram de speranță că lucrurile se vor schimba. După cum mi-a fost dat să citesc, sistemele medicale din alte țări au multe lipsuri, la fel ca cel din țara noastră. Nu există o rețetă perfectă pentru a reuși în acest domeniu, nici pentru a schimba lucruri adânc înrădăcinate în conștiința unui popor. Există doar convingerea că se poate și mai bine, că mereu există o soluție pentru a ușura suferința cuiva, că sistemul se poate transforma fără a fi dărâmat cu tot cu rădăcini. 

În Medicina lentă , Victoria Sweet își povestește experiența din sistemul medical, dar și contactul cu acesta din rolul de aparținător - când tatăl ei a fost internat în spital cu suspiciunea de accident vascular cerebral, autoarea a conștientizat toate lipsurile sistemului medical, dar mai ales a celor care lucrează în cadrul lui. În facultate se predau metode învechite, care în realitate îi pregătesc doar superficial pe cei care urmează să intre în sistem, realitatea lovindu-i din plin atunci când ajung pentru prima dată la locul de muncă. În realitate, nimic nu te poate pregăti pentru contactul cu pacientul, pentru primul deces, pentru urgențele majore sau problemele care pot să apară. Toate aceste lucruri se învață pe propria piele, prin propriile filtre și nu se pot transmite mai departe.

Pledoaria Victoriei se referă la un sistem de sănătate mai uman, mai aplecat spre suferința umană și urmările ei, mai atent la nevoi și mai sensibil. Mai îndepărtat de protocoale, căci în majoritatea cazurilor acestea nu sunt bune pentru toți pacienții. Medicina trebuie îndreptată mai mult spre persoana din fața ta, indiferent de studii sau probabilități. Sună ideal, așa-i? Lucrul cu adevărat surprinzător legat de protocoale (care în țările civilizate chiar se respectă) este fragilitatea lor și felul în care pentru unii pacienți acestea înseamnă moarte sau dizabilitate permanentă, iar pentru alții o nouă șansă la viață. Poate că nu există o rețetă anume sau o soluție miraculoasă prin care sistemul să devină altul, însă ceea ce subliniază autoarea în repetate rânduri e faptul că suntem obișnuiți să lucrîm după protocoale pentru că ele ne protejează, ne țin spatele în caz că ceva nu merge bine, însă pacientul nu mai face parte din această ecuație. Medicina de azi se bazează mai mult pe evitarea anumitor situații , pe o schemă bine definită în care personalul medical joacă rolurile de bază, pacientul fiind cumva ultima parte care contează. 

Poate că am uitat să fim empatici, dar am uitat și să fim oameni. Ne transformăm în roboți, pregătiți să evite dezastrele de orice fel, căci ne simțim înconjurați de nemulțumire, agresivitate și ură. Dar poate că apărarea pe toate fronturile nu e soluția cea mai bună. 

​Cartea o găsiți aici. 

În plină desfășurare al celui de-al Doilea Război  Mondial, dragostea și aventura se împletesc în acest roman de o sensibilitate aparte. Totul e mult mai intens, căci nu se știe niciodată ce aduce ziua de mâine și nici dacă ea va mai semăna cu precedenta. Dacă va mai exista mâncare, apă, dacă cei dragi vor fi tot în siguranță sau amenințarea care planează asupra tuturor se va abate fără milă. 

Pe acest fond tumultuos și nesigur, se desfășoară povestea de dragoste dintre Selva, fiica unui conducător otoman și Rafael, fiul unui medic evreu. Ajunși la Paris pentru a începe o viață nouă, cei doi descoperă că lumea se află în cădere liberă atunci când Franța e invadată de naziști. Tensiunile politice și sociale își pun amprenta pe viața de zi cu zi, obligându-i să lupte pentru dragoste și libertate. Însă ceea ce amenință să-i dezbine în exilul greu sunt legăturile de familie - spre deosebire de sora ei, Sabiha, căsătorită cu un musulman după voia părinților, Selva s-a căsătorit cu un evreu, împotriva voinței acestora, dând o palmă aspră tradițiilor și cutumelor după care a fost crescută. Dar pe măsură ce războiul își pune amprenta asupra poveștii lor, Selva realizează că glasul sângelui e mai puternic decât toate visele sau sentimentele care o încearcă. Diferențele dintre ea și sora ei încep să iasă la iveală, chiar dacă Sabiha nu e fericită cu soțul său, căsnicia sa fiind însă pe placul părinților, profund dedicați religiei musulmane. Familie devine un cuvânt din ce în ce mai greu de pronunțat, aducând cu sine dureri profunde și dezamăgiri intense. Pe fondul războiului, dragostea devine tot mai greu de menținut și întreținut, cuvântul de bază fiind siguranța. 

Romanul aduce în prim-plan o mândrie profundă a autoarei față de țara în care s-a născut, explorând toate dedesubturile implicării Turciei în cel De-al Doilea Război Mondial. Turcia fiind oarecum neutră, a ajutat mulți oameni să scape de amenințările războiului, iar acest lucru este scos în evidență cu fiecare ocazie. Totodată, religia musulmană este ridicată pe un piedestal, fiind demnă de toată admirația datorită valorilor în care crede și pe care se sprijină stâlpii ei. Per total, e o poveste frumoasă care combină cu succes subiecte delicate, reușind, prin limbajul poetic, să surprindă tumultul, dar și speranța acelor vremuri. Până la urmă, dragostea e tot dragoste, chiar și sub amenințarea războiului și totul se trăiește altfel - cu mai multă patimă, mai multă ardoare, căci nu știm niciodată ce va aduce ziua de mâine. 

Citate : 

"Mireasma grea de liliac și glicină umplea aerul Ankarei. Frumoasele flori de glicină se revărsau peste zidurile grădinii și atârnau precum ciorchinele, parcă pentru a-i întări dispoziția posomorâtă. Costumul ei mov pal era singurul lucru care se armoniza cu împrejurimile. O mie de lucruri îi treceau prin minte, în timp ce mergea către casa lor din Kavaklidere."

"Istanbulul părea o acuarelă uriașă : purpuriul , albastrul și verdele se întrepătrundeau cu nuanțe de cerneală neagră. Peste trei zile, avea să plece din acest oraș extraordinar , ca să meargă într-o zonă de război."

Cartea o găsiți aici. 

Aparent, au totul. O familie frumoasă, un copil sănătos și fericit, zile pline de însemnătate. Sub această aparență se ascund multe frustrări, probleme nerezolvate și diferențe de opinii care ies la suprafață odată cu boala necruțătoare care își face lăcaș în trupul fiului lor. Confruntați cu adevăratele tragedii ale vieții, cu problemele a căror rezolvare uneori nu există, cei doi părinți îndurerați sunt nevoiți să-și revizuiască toată viața de până atunci, să stea față în față cu ei înșiși și unul în fața celuilalt pentru a putea să lupte în cea mai dură bătălie. 

Al nostru este cerul spune povestea unui cuplu aparent perfect, care se destramă secundă cu secundă atunci când viața decide să le dea o lecție. Un roman despre pierdere, dragoste, suferinţă şi sacrificiu, despre toate luptele pe care le duci împotriva destinului ştiind din start că nu ai prea multe şanse, despre devotamentul absolut faţă de propriul copil şi deznodăminte sumbre. Toate acele lucruri mici, banale, pe care nu le observi se transformă brusc în adevărate evenimente, atunci când timpul e limitat. Tot ce ai trăit devine neînsemnat, iar secundele capătă brusc valoare în faţa inevitabilului. Lecţii pe care nu vrei să le înveţi niciodată devin acum parte din viaţa ta şi eşti nevoit să le faci faţă. să mergi mai departe, să zâmbeşti şi să răspunzi politicos ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. 

L-am parcurs cu greu şi mi-a sfâşiat inima de prea multe ori până la final. E o poveste dură, în care timpul nu iartă, nu aşteaptă şi nici nu întreabă dacă a fost suficient. Timpul doar încheie un ciclu, deschizând un altul, care nu promite nici fericirea, nici vindecarea. Ştiu că în ultimul timp cărţile despre cancer au devenit un fel de modă, oferind perspective diferite asupra oamenilor care luptă cu el, ce înseamnă timpul pentru ei şi cum se împacă cu sfârşitul atunci când acest soseşte prea curând. Însă nicio carte nu ar putea descrie adevărata disperare din spatele acestei boli, sentimentele celor implicaţi şi metodele de a lupta. Al nostru este cerul are o versiune mai realistă faţă de alte romane cu acelaşi subiect - nu se rezolvă totul cât ai bate din palme, iar vulnerabilitatea personajelor se simte în fiecare frază, precum şi lucrurile nespuse dintre cei doi soţi, care ies la suprafaţă rând pe rând, ameninţându-i din umbră şi înghiţind toată dragostea trăită până mai ieri. 

Nu vă spun să o citiţi, nici să nu o citiţi. Încă am sentimente amestecate în legătură cu ea şi asta se întâmplă de obicei cu cărţile care îmi lasă urme pe suflet, care mă bântuie în timp ce citesc altceva şi pe care apoi le recomand tuturor, ca şi cum ar fi scrise de mine. Nu e cea mai soft poveste, nici cea mai bună, dar e una care te zguduie din temelii. De mai multe ori. 

​Cartea o găsiţi aici. 

Îl cunoaștem cu toții: personajul negativ, băiatul cel rău din povestea Scufiței Roșii, un prădător infam care nu ține cont decât de propria dorință. Un animal controversat, pe care îl cunoaștem puțin spre deloc, seamănă de fapt destul de mult cu omul. În unele aspecte, îl și întrece. Căci compasiunea și grija pentru cei din jur par să fi dispărut din sufletele umane, pe când lupii nu se dezmint de la valorile după care își trăiesc viața. Înțelepciunea lupilor este o poveste fascinantă despre iubire, toleranță și loialitate, spusă de un om care iubește lupii mai mult decât orice pe lumea asta. 

"La lupi totul se învârte în jurul familiei. Ea este baza lor, siguranța, stabilitatea, scopul lor de a fi. Sunt gata și să-și sacrifice viața pentru ea." 
​
Fost avocat specializat în divorțuri, Ellie H. Radinger a renunțat la o viață confortabilă pentru a se dedica marii ei pasiuni : lupii. Totul începe cu un curs practic desfășurat în statul american Indiana, unde Ellie primește pentru prima dată un sărut de la un lup, prin acesta lupul manifestându-si acceptul de a o primi în grupul lui, de a o lăsa să-l observe în fiecare zi, împreună cu toți ai lui. De atunci încolo, Ellie s-a apropiat din ce în ce mai mult de lupi și de lumea lor, a învățat să-i iubească, a suferit pierderi inimaginabile și a căpătat experiență cât pentru zece vieți. Astăzi scrie despre ei cu iubire, dar și cu detașare, căci dacă există vreo lecție ABSOLUT fundamentală din viața lupilor aceea este prezentul. Să fim concentrați pe clipa de acum, nu pe cea care a trecut sau pe cea care va veni. Doar așa putem merge mai departe, nu ancorați în trecutul dureros sau viitorul uneori prea incert. Lumea acestor animale se bazează pe dragoste, loialitate și grijă pentru cei din jur - valori de la care nu se abat orice ar fi, fiind dispuși să își sacrifice viața pentru cei dragi. Lupii sunt fascinanți tocmai prin prisma valorilor umane după care se ghidează și care par să fi dispărut complet din lumea oamenilor. 

Nu de puține ori m-am gândit la inteligența animalelor, dar și la puterea lor de a se adapta oricărei situații , dându-ne adevărate lecții despre supraviețuire, tact și noblețe. Chiar dacă omul este considerat superior și deasupra tuturor ființelor în lanțul trofic, cred cu tărie că animalele ne sunt net superioare din multe puncte de vedere și îi admir pe oamenii care stau să descopere aceste lucruri, intrând într-o lume pe care cel mai adesea o privim cu nepăsare, o ignorăm sau călcăm cu bocancii în ea. Poate că ne credem superiori pentru că așa ni s-a spus de la început, am trăit și am crescut cu aceste convingeri fără ca ceva sau cineva din jurul nostru să fie capabil să le zdruncine. Dar cred că e timpul să ne trezim și să fim receptivi la lecțiile din jurul nostru, oricât de mult orgoliu am pierde în acest proces. 

Citate : 

"Spre deosebire de mulți oameni, pentru lupi nu contează doar rezultatul imediat. Pentru noi poate fi descurajant dacă nu reușim ceva (imediat). Credem că nu ne putem permite să greșim și ne lăsăm ghidați și suntem adesea frustrați de gândul la rezultat și de comparații. Dar uităm de multe ori ce pasionant poate fi să înveți ceva nou. Însă pentru acest lucru trebuie să cultivăm arta răbdării. Esența răbdării este să accepți ritmul firesc al vieții și să nu încerci să-l adaptezi la orarul nostru omenesc."

"A sosit timpul să gândim în noi categorii. Și animalelor le este dor de tovarășii lor morți. Nu e de mirare, căci atât timp cât trăiesc sunt strâns legați și au o grijă mișcătoare unul de altul. Dacă unul dispare, celălalt îl caută. Nu trebuie să înțelegem doliul ca să îl simțim. Ne jelim când ne moare un om drag sau un animal, pentru că ne e dor de ei. Și la un moment dat ne adaptăm și mergem mai departe. "

"Lupii jelesc. Când un membru al familiei moare sau dispare, caută, sunt iritați, parțial agresivi, urlă și se plâng îndelung. Dar la un moment dat se adună, se ridică și merg mai departe. Urmează ritmul vieții, vânează, mănâncă, se înmulțesc și se ocupă de familiile lor. Fac ce fac toate ființele în natură : trăiesc aici și acum. Doar noi, oamenii , părem să fi pierdut această capacitate. Mereu ne gândim la viitor sau ne îngropăm în trecut. O, dacă am putea să trăim mai mult pentru ziua de azi! Animalele ne învață să o facem. Să facem un pas înapoi și să le observăm. Să le lăsăm așa cum sunt, să învățăm de la ele și să creștem cu ele. Și să devenim conștienți că merg mai departe când le vine vremea să părăsească această lume și că noi suntem un pic mai bogați pentru că le-am cunoscut. Din păcate trăim într-o lume care ne-a învățat să ținem totul și să ne agățăm de toate. Așa trăim mereu pierderi și simțim un gol inexplicabil." 

Cartea face parte din Co-lecția de știință ​a editurii Publica și o găsiți aici. 

De citit, citesc oriunde. Acasă, pe canapea, în baie, la locul de muncă, în autobuz. Practic, nu există zi în care să nu port o carte în geantă, oriunde aș merge. În speranța că , poate, poate, în tumultul zilelor nebune, îmi voi găsi și câteva minute de relaxare, în care să citesc câteva pagini. 

Spațiul meu ideal pentru lectură ar fi sub un geam înalt, exact cum vedeam în filme. O mică nișă în zid, acoperită cu pături pufoase și care să beneficieze de un o priveliște uluitoare - de preferință, marea. Să văd valurile cum se sparg de țărm și să mă pierd în povestea mea, împletită cu muzica mării. Dar m-aș mulțumi și cu o cameră dedicată exclusiv cărților, cu fotolii comode, colorate și spațioase, cu rafturi albe pe toți pereții, cu sute de volume care să-mi zâmbească de pe fiecare raft. Din fericire, avem la dispoziție nenumărate variante de a crea spații pentru lectură, care mai de care mai frumoase și mai inedite, cu accente clasice sau moderne. Cred că fiecare cititor se simte acasă în momentul în care citește și fiecare dintre noi are un loc unde poate să răsufle ușurat, unde se simte în siguranță, comod și unde toate lucrurile din jur vorbesc pe limba lui. 

Considerată cea mai bine vândută serie de parenting din lume și beneficiind de o prefață scrisă de Dr. Mark D. Widome, profesor de pediatrie în Pennsylvania, La ce să te aștepți... răspunde cu succes tuturor întrebărilor viitorilor, dar și proaspeților părinți. La ce să te aștepți când ești însărcinată soluționa cu succes și exemple concrete toate temerile viitoarelor mame și explica detaliat cum se schimbă viața unui cuplu după apariția pe lume a primului copil. Prezentul volum tratează toate problemele cu care se confruntă proaspeții părinți în primul an de viață al puiului lor - problemele dezvoltării, schimbările din relație și adaptarea alături de noul membru al familiei, alimentația, sănătatea celui mic, dar și un ghid de prim ajutor pe care orice proaspăt părinte ar trebui să-l citească. 

Înainte să devin mamă, nu înțelegeam de ce părinții sunt mereu atât de panicați, de temători și reticenți la multe lucruri care par absolut normale. Însă nimic nu te pregătește pentru momentul în care îți ții copilul pentru prima dată în brațe și brusc, ești responsabil pentru viața altei ființe umane. Atunci îți apar în minte toate posibilele pericole pe care mai înainte nici nu le bănuiai, lumea devine un loc deosebit de înșelător și capcanele sunt peste tot, gata să se joace cu mintea ta făcută deja ferfeniță. Există nenumărate probleme care pot apărea în viața unui părinte, dar cu timpul am învățat că singurele soluții sănătoase sunt calmul și răbdarea. Pentru orice există o rezolvare, chiar și pentru micile accidente sau probleme medicale. Proaspătul părinte învață devreme că tot ceea ce simte se transmite, vrând, nevrând și copilului, iar acest lucru îl determină să fie mai echilibrat, mai atent cu emoțiile pe care le alimentează și câtă importanță acordă anumitor situații. Evident, totul necesită trecerea prin momente de foc, dar dacă nu v-a zis nimeni până acum, cea mai frumoasă meserie din lume presupune greutăți direct proporționale cu fericirea care vă inundă. În general, lumea consideră că e în regulă să îndulcească această perioadă de început și să omită momentele grele prin care trec toți părinții - dar trebuie să vorbim și despre ele, să le acceptăm ca atare și să fim sinceri cu noi înșine. Nu e ușor, deși toată lumea afirmă contrariul. E cel mai frumos și firesc lucru din lume, dar nu pentru toată lumea. Și e ok să fie așa. 

În altă ordine de idei, recomand cu drag această carte tuturor părinților recent intrați în acest club fără reguli clare, în care toată lumea îți oferă sfaturi, dar nimeni nu îți spune cum să le aplici și nici faptul că ele nu funcționează la fel pentru fiecare copil. Toate temerile (rezonabile) își vor găsi un răspuns în această carte, atent concepută și revizuită, iar dacă nu cel din urmă și cel mai important răspuns la toate e propriul instinct. 

​Cartea o găsiți aici.