Am citit multe povești de dragoste complicate și (aparent) imposibile, dar am impresia că Rosie Walsh a ridicat genul ăsta de poveste la un alt nivel. Cu o intrigă demnă de romanele polițiste și mai multe puncte culminante, Walsh reușește să scrie povestea a doi oameni care se întâlnesc întâmplător (dar nimic nu e întâmplător, nu-i așa?) și își dau seama că până la acel moment al vieții lor nu au știut să iubească. Nu cu adevărat. Dar după o săptămână de vis, el încetează să mai sune, să mai scrie, să mai trimită vești, iar ea, aproape moartă de îngrijorare începe o cursă nebună pentru a înțelege motivele dispariției bărbatului de care s-a îndrăgostit fără speranță. 

Pentru Sarah, criza vârstei de patruzeci de ani vine cu conștientizarea faptului că se află într-o căsătorie nefericită și cu o căutare a sinelui pierdut în adolescență. Întâlnirea cu Eddie îi aruncă lumea în aer, spulberând din mers tot ceea ce existase până atunci. După o săptămână în care amândoi știu că trăiesc iubirea vieții, se despart cu certitudinea că vor găsi o soluție de a-și începe viața împreună. Dar săptămânile trec, iar Eddie nu mai sună. Sarah devine maestra disperării și a gesturilor caraghioase. Până când își dă seama că secretul ei cel mai de temut o leagă de acest om lângă care își imagina deja întreaga viață... Cam atât pot să vă dezvălui din acțiune, căci imediat ce Sarah realizează adevăratul motiv al tăcerii, totul devine un carusel de evenimente, amintiri readuse la viață și dezvăluiri înlăcrimate. 

Cei de la Nemira au numit-o cartea verii și tind să le dau dreptate. Romanul e plin de personaje simpatice și mă refer în special la prietenii cei mai buni ai Sarei - Jo și Tommy - care sunt absolut delicioși prin conversațiile pe care le au, sfaturile deosebit de inteligente și replicile ironice. Sunt genul de personaje care nu prea iau lucrurile în serios, dar atunci când situația o cere se mobilizează rapid. Cei doi emană un fel de nepăsare generală, relaxare și un calm impenetrabil. Bineînțeles că nici ei nu sunt scutiți de drame, dar felul în care le manevrează e absolut adorabil. Rudi, fiul lui Jo, e întruchiparea absolută a inocenţei şi adevărului spus fără să stea prea mult pe gânduri - reuşeşte să detensioneze orice situaţie prin replicile clare, prin felul inocent în care vede lucrurile şi concluziile la care ajunge, deşi e familiarizat doar cu tehnologia şi joaca. Problemele adulţilor din jurul lui îl depăşesc, iar soluţiile lui par menite să le reamintească acestora că îşi complică existenţa inutil. 

Dacă ar fi să îi reproşez ceva acestei cărţi, ar fi acţiunea premergătoare finalului. Din momentul în care cei doi îndrăgostiţi îşi dezvăluie motivele şi dorinţele, romanul capătă un fel de lâncezeală şi totul pare să se suspende, până aproape de final când totul se precipită din nou. Aş fi sărit peste partea aceasta în care cei doi sunt aparent departe unul de celălalt, în realitate mai aproape decât ar putea crede. Finalul e unul fericit, oarecum toate lucrurile se aşează acolo unde trebuie şi, per total, e un roman care te binedispune, îţi oferă speranţă, adrenalină, o senzaţie de calm când totul se termină cu bine. Pe scurt, vi-l recomand din toată inima. 

​Cartea o găsiți aici.  

Pe 29 ianuarie 1951, Henrietta Lacks intra pe poarta spitalului Johns Hopkins pentru un consult ginecologic. Își cunoștea deja diagnosticul, deși în mintea ei acesta se traducea printr-un nod în pântece. Howard Jones, ginecologul de serviciu, îi confirmă temerile, fiind surprins de dimensiunile, timpul de creștere și sensibiltatea tumorii. Jones nu mai văzuse așa ceva în toată cariera lui. După câteva zile, Jones primește rezultatele biopsiei, iar pe 5 februarie o sună pe Henrietta, anunțând-o că suferă de un cancer cervical. Aceasta revine la spital, unde este supusă primei runde de chimioterapie (la acea vreme, încă se utiliza radiumul descoperit de Marie Curie, efectele lui devastatoare nefiind bănuite încă). În timpul procedurii sunt recoltate două probe - una din țesutul sănătos, alta din tumoră. Henrietta era inconștientă, aflată sub efectul anesteziei generale - nu își dăduse acordul peste aceste recoltări, nici măcar nu știa ce înseamnă acest lucru sau la ce ar putea să o ajute. La vremea aceea însă, șeful lui Jones, TeLinde făcea un studiu prin care voia să demonstreze că toate cancerele descoperite în primele stadii ar trebui tratate agresiv, pentru a împiedica metastazarea altor organe. Pentru acest studiu avea nevoie de probe - majoritatea au fost recoltate de la persoane de culoare, cărora nu li se cerea acordul pentru acest lucru. În momentul recoltării celulelor Henriettei, doctorul TeLinde era disperat. Toate celulele recoltate mureau destul de repede, indiferent de eforturile pe care le făceau pentru a le ține în viață. Însă celulele canceroase ale Henriettei au supraviețuit și s-au înmulțit, iar datorită ei medicina a cunoscut transformări surprinzătoare. 

Celulele ei au stat la baza dezvoltării vaccinului antipoliomielitic, studiilor asupra clonării, fertilizării în vitro și multe altele. Dar persoana din spatele lor a rămas necunoscută. Familia ei nu a beneficiat niciodată de banii proveniți din vânzarea acestor celule,  mulți dintre ei abia și-au permis o asigurare medicală, iar furia lor a crescut tot mai mult de-a lungul anilor din cauza modului în care a fost tratată Henrietta de către medici. Așadar, în spatele multor descoperiri importante care fac astăzi parte din medicina modernă, stă o persoană reală, o femeie care nu a știut prea bine ce se întâmplă cu ea și totuși și-a cunoscut diagnosticul înaintea medicilor. Cartea scrisă de Rebecca Skloot dorește să schimbe imaginea acestei femei remarcabile, punând un chip înaintea dezvoltării științei și reușind să spună o poveste despre viață, sărăcie, neputință și importanța eticii în medicină, dar și despre diversitate și acceptarea tuturor formelor ei. 

Vă întrebați, poate, cum a fost posibil ca Henriettei să i se ia atât de mult fără prea multe explicații. În primul rând, Henrietta era o persoană de culoare. Iar colorații, cum li se spunea la acea vreme, aveau un spațiu separat de celelalte din spital, nu li se dădeau prea multe explicații legate de cauzele bolilor sau tratamente, ce presupune un anumit tratament și de ce e preferat în pofida altora sau ce înseamnă anumite proceduri. În al doilea rând, la acea vreme nu exista ceea ce numim astăzi consimțământ informat al pacientului - oamenii nu prea aveau idee de ceea ce urma să se întâmple în spital, ce riscuri presupuneau procedurile sau operațiile efectuate. Bănuiesc că albii nu erau tratați la fel ca negrii, însă era informării pacientului asupra tuturor procedurilor era încă departe. Nu existau legi clare în privința recoltării de țesuturi de la un pacient, a anumitor experimente sau injectări cu substanțe încă necunoscute. Exista doar o presupunere în privința conștiinței personalului medical, un cod nescris al eticii medicale și nimic mai mult. Iar ceea ce s-a întâmplat cu celulele Henriettei și cu mulți alți oameni în acea vreme confirmă faptul că toate progresele pe care astăzi le vedem ca certitudini au fost făcute cu sacrificiu uman. Și tocmai aceasta e întrebarea pe care autoarea o rostește prin fiecare frază - care sunt limitele eticii medicale? Dar ale progresului? Mă întreb cum ar fi fost gestionată astăzi o situație asemănătoare. Căci faptul șocant din toată această poveste a fost omiterea numelui de la care au plecat celulele HeLa. Practic Henrietta a devenit doar o aglomerare de celule, în care medicii vedeau nenumărate posibilități de a trata anumite boli, uitând că în spatele lor s-a aflat o persoană reală, cu vise, dorințe, temeri și multă durere în suflet. 

Iar ceea ce face Rebecca Skloot, pe lângă expunerea poveștii și explicarea tuturor detaliilor medicale, e să o umanizeze, să îi redea chipul în fața oamenilor care îi citesc numele ; autoarea nu se concentrează doar pe familia Henriettei, cei pe care i-a lăsat în urmă, ci și pe copilăria și adolescența ei, pe viața ei de dinainte de diagnostic și după aflarea lui. Henrietta a fost o femeie plină de viață, optimistă, încrezătoare și extrem de bine orientată în ciuda lipsei de educație. Contribuția ei la progresele științei a fost enormă, dar cred că mai presus de asta continuă să dea un exemplu de optimism și curaj. 

E un roman extraordinar, cum demult n-am mai citit și îl găsiți aici. 

În Vietnamul anilor '50, aflat sub ocupație franceză, o tânără pe jumătate franțuzoaică, pe jumătate vietnameză este nevoită să aleagă între propria familie și dreptate. Acțiunea se desfășoară înainte ca gruparea Viet Minh să preia puterea, cauzând milioane de morți și atrocități atât în rândul francezilor, cât și al propriilor soldați. Nicole Duval este o tânără plină de bunătate, naivă și total izolată de realitatea crudă a țării în care trăiește. Atunci când tatăl ei îi oferă un magazin de mătase, în timp ce sora ei preia toate afacerile familiei, Nicole se simte rănită și nedumerită. Curând va intra într-o lume pe care nu o cunoaște și va afla secrete înfiorătoare despre familia sa. Nevoită să aleagă între cele două culturi din care face parte, Nicole alege să asculte glasul sângelui care îi curge prin vene. Însă dreptatea nu se află niciodată doar de partea celui care spune povestea, iar oamenii au în ei atât lumină, cât și întuneric. Pentru Nicole aceste adevăruri se vor dezvălui încetul cu încetul , riscând să îi dărâme viața din temelii. Povestea ei nu e una cosmetizată , e lupta unui om care vrea să meargă pe calea binelui în timp ce vede viața așa cum e - în nenumărate nuanțe de gri. ​

Drumul lui Nicole poartă cititorii dintr-o lume idilică, aparent liniștită, într-una plină de cruzime și nedreptate - vietnamezii, asupriți de francezi în toate felurile posibile, decid să lupte pentru țara lor și să-și recupereze bogățiile din mâinile celor care și le-au însușit pe nedrept. Lumea lui Nicole și a familiei sale este pe cale să se destrame. Înafara vilei frumoase în care fetele familiei Duval își duc existența se află realități greu de imaginat. Sora lui Nicole, Sylvie, aparent interesată doar de modă și lucruri efemere știe mai multe decât vrea să arate, iar rivalitatea dintre cele două surori este una ușor de ghicit. Tensiunile dintre ele vor continua pe tot parcursul romanului, pentru că niciuna dintre ele nu este suficient de curajoasă ca să-şi exprime adevăratele sentimente. Nicole se agaţă de o amintire îndepărtată şi crede că sora ei a vrut să o înece atunci când erau mici, iar Sylvie o consideră răspunzătoare pentru moartea mamei lor. Nici în materie de dragoste lucrurile nu sunt mai uşoare pentru cele două surori - Nicole va fi nevoită să aleagă şi în această privinţă, luptându-se cu sora ei pentru dragostea aceluiaşi bărbat.

Războiul le influenţează destinele în moduri de neimaginat, în faţa ochilor lor defilând imagini de groază, oameni lipsiţi de orice fel de compasiune, bunătate sau pozitivism. Lupta dintre francezi şi vietnamezi scoate la iveală frustrări îngropate adânc din partea ambelor tabere, zeci de ani de teroare şi furie erupând acum în milioane de morţi inutile. 

Eram obişnuită cu stilul lui Dinah Jefferies din Soţia plantatorului de ceai, roman care mi-a intrat în suflet destul de repede. Acţiunea curge lin în ambele poveşti, existând foarte puţine momente de suspans sau cu adevărat tensionate. Dramatismul nu îşi prea găseşte locul în vieţile personajelor şi, cu toate acestea, Dinah Jefferies reuşeşte să capteze atenţia cititorului prin detalii ale locurilor în care se desfăşoară acţiunea, descrieri amănunţite care te poartă prin alte lumi, unele demult apuse, altele pe care mai ai ocazia să le admiri în realitate. Îmi place destul de mult acest calm din romanele sale, chiar dacă perioadele în care personajele îşi trăiesc povestea sunt destul de tumultoase. 

​Cartea o găsiți aici. 

Trecutul e un demon viclean, abil și rapid ; se inflitrează ușor în aparentul calm al prezentului, întunecând viitorul cu ale sale tenebre. Secretele lui nu rămân prea mult timp ascunse, căci rostul lumii și al lucrurilor aranjează ca acestea să iasă mereu la iveală, uneori aducând vindecarea mult visată, alteori distrugând cu totul echilibrul fragil al vieții. Despre trecut şi demonii lui vorbeşte şi acest roman - o călătorie iniţiatică, în căutarea timpului pierdut şi al pieselor de puzzle lipsă. 

Romanul prezintă călătoria lui Agatha Christie spre Bagdad, la puţin timp după pronunţarea divorţului. Deprimată şi cu minţile rătăcite, Agatha se îmbarcă în Orient Express cu dorinţa de a se vindeca, a merge mai departe cu demnitate şi a învăţa să fie singură. Conştientă de norocul său, Agatha este pregătită pentru viitoarele surprize ale destinului, neştiind că în această călătorie va avea prilejul de a asculta multe poveşti de viaţă, intersectându-se cu complexitatea caracterului uman şi a destinelor feminine. Povestea ei se împleteşte cu destinele a două femei pe care le întâlneşte în tren. În prima parte a romanului cele trei îşi vor împărtăşi secrete şi detalii neştiute, momente marcante ale vieţii, care le-au schimbat destinul pentru totdeauna. Fiecare poartă cu sine propriile dureri, propriile temeri şi speranţe. În a doua parte a romanului, cele trei ajung într-un loc fascinant - situl arheologic de la Ur, o lume închisă privirilor prea curioase, exclusivistă şi atractivă prin misterul emanat.

Nu știu cât adevăr stă la baza acestei cărți, însă e lesne de înțeles de unde s-a inspirat celebra autoare pentru a-și scrie romanele. Cartea o prezintă nu ca pe celebra scriitoare ale cărei romane au fost vândute în milioane de exemplare, îndrăgite și premiate, ci ca pe un simplu om căreia nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin. Iar partenerele sale de călătorie pot fi privite ca oricare alt personaj din romanele Agathei - un om normal, în viața căruia s-a produs la un moment dat un declic, lucrul acesta îndemnându-l să comită anumite fapte sau să simtă nevoia unei schimbări în viața sa. Până la urmă, realitatea din jurul nostru rămâne cel mai emoționant și tumultuos film, iar complexitatea emoțiilor umane cea mai bună sursă de inspirație pentru orice autor respectabil.  

​Cartea o găsiţi aici. 

Am căutat în disperare cartea aceasta la puțin timp după ce am aflat că sunt însărcinată. La vremea aceea (2013), stocul era epuizat în toate librăriile, fie ele fizice sau virtuale. Auzisem multe laude la adresa ei, foarte multe femei afirmând că e cel mai complet ghid pentru viitoare mame din câte s-au scris vreodată. Cu siguranță e una dintre cele mai complexe lecturi pentru gravide și răspunde cu succes la (aproape) toate întrebările care îi pot trece prin minte unei femei însărcinate. Pe lângă informațiile legate de fiecare lună de sarcină și ceea ce se întâmplă cu mama și copilul, cartea conține informații prețioase pentru viitorii tătici, sfaturi legate de primele săptămâni după naștere și soluțiile adresate unei sarcini complicate sau prevenirea problemelor în timp util. 

Este a cincea ediție a acestei cărți, revizuită, corectată și actualizată cu noile informații necesare viitoarelor mame. Sfaturile legate de sănătatea mamei și a copilului încep încă dinainte de concepție - ce analize trebuie efectuate înainte de a rămâne însărcinată, durata de timp în care ar trebui să apară o sarcină (căci multe dintre sarcini nu se întâmplă de pe o zi pe alta) și continuă cu informații legate de fiecare lună de sarcină și schimbările aferente. Cartea conține mărturii ale viitoarelor mame, întrebăr frecvente pe care și le pune orice femeie însărcinată, dar și termeni sau proceduri medicale explicate pe înțelesul tuturor. Totodată, în fiecare capitol dedicat unei anumite luni de sarcină sunt expuse date despre evoluția copilului și întrebări care ar trebui adresate ginecologului - întrebări legate de starea mamei, anumite afecțiuni sau schimbări. 

Informația înseamnă putere, iar pentru o viitoare mamă informația înseamnă mai multă încredere în sine și în propriul corp, rezolvarea din timp a unor potențiale probleme sau chiar prevenirea acestora și rezultatul final (cel mai important de altfel) : un copil sănătos. Există numeroase temeri cu care se confruntă o viitoare mamă, iar informațiile legate de acestea sau experiențele celor care au trecut peste ele sunt neprețuite. Nu cred că la ora actuală, în România, există vreun ghid mai cuprinzător decât acesta în ceea ce privește sarcina și nașterea - recomand această carte din toată inima, căci reușește să răspundă cu succes la sute de întrebări și să ofere informații atât de necesare viitoarelor mame. 

Cartea o găsiți aici. 

Aveți în față un roman de o strălucire aparte, un tablou al grotescului și al frumosului dansând împreună, al binelui și răului călătorind spre tenebrele firii umane. Scris cu o ingeniozitate ieșită din comun, Cină cu ficat și inimă spune povestea fiecărui om care nu își găsește locul în această lume, a fiecărei ființe care se consideră inadecvată în mediul în care trăiește și nepotrivită pentru oamenii cu care interacționează. De un umor absolut fantastic, o delicatețe și o savoare care răzbat de pe fiecare pagină, romanul Mihaelei e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta, o carte care reconfirmă direcția în care a luat-o literatura română contemporană. 

Personaj mai enigmatic că Murki nu cred să fi întâlnit - gurmand desăvârșit, îndrăgostit de toate gusturile acestei lumi, cu traume din copilărie pe care nu le poate depăși nici în viața de adult, incapabil să simtă vreo emoție autentică. Murki caută în ceilalți ceea ce el nu este capabil să simtă, trăsături pregnante ale fiecăruia pe care sunt dispuși să le împartă cu lumea întreagă. Cu cât mănâncă mai mult, cu atât devine mai imun la trăirile omenești. Murki așteaptă o viață nouă, în zadar însă. Decizia de a pune piciorul în prag o ia amintindu-și de singura persoană pe care a iubit-o vreodată și care l-a iubit la rândul ei, fără să îl judece asemenea celorlalți, fără să îi găsească vreo vină pentru ceea ce este. Moartea ei a reprezentat pentru Murki un declic, o întorsătură nefericită a vieții lui. Gras ca un porc, alunecos că un pește, Murki afișează o naivitate sau poate o detașare intenționată în privința "victimelor" sale. Cum ar putea cineva să îl învinuiască pentru că vrea să simtă fericirea pură, autentică? Cum să explici oamenilor că ești incapabil să te lași doborât de orice trăire firească? ​

Însă fiecare personaj se află într-o stare de inadecvare , de incapacitate de a se adapta într-o lume care nu îi înțelege. Fiecare își poartă durerea ca pe un scut împotriva celorlalți, reușind să o modeleze într-o mască pe care și-o pun dimineața pe chip, înainte de a înfrunta lumea. Nu doar Murki face notă discordantă în roman, deși el pare catalizatorul celorlalte personaje. Reușește cumva să îi adune pe toți în jurul său, invitându-i să îi observe viața și cusururile, deși rămâne în continuare același copil timid de altădată. Tema copilăriei revine mereu în povestea sa, căci pierderea celei pe care a iubit-o cel mai mult îl bântuie neîncetat, în timp ce lumea merge mai departe. Pentru Murki, copilăria reprezintă o frână care îl împiedică să își continue viața așa cum ar trebui, un demon care îi pândește fiecare pas și pe care nu îl poate învinge căci sentimentele nu îi sunt la îndemână. 

​Inteligența și aptitudinile păsărilor au fost puse la îndoială din cele mai vechi timpuri. Există o multitudine de expresii care confirmă acest lucru, precum "de aruncat la păsări", "creier de porumbel" , când spui despre cineva că e un "fazan" , "să cotcodăcești" etc. În ultimele două decenii, lucrurile s-au schimbat, oamenii de știință dovedind că păsările sunt extrem de inteligente și sufletiste - unele țin doliu după membrii familiei, își fac cadouri, pot rezolva un puzzle asemenea unui copil de cinci ani sau pot executa operații matematice simple. Cartea de față este o călătorie fascinantă în lumea păsărilor, dar și o cercetare științifică asupra unor ființe pe care le-am judecat prea aspru. 

Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la păsări e libertatea absolută pe care o inspiră , capacitatea de a poposi oriunde, indepedența de a-și construi propriul destin, fără a depinde prea mult de membrii familiei. Indepedența se câștigă destul de timpuriu spre deosebire de specia umană. Puii învață rapid să se adapteze la mediul înconjurător, urmărindu-și cu atenție mama și învățând destul de repede să facă aceleași lucruri. Există specii de păsări care celebrează fidelitatea și dragostea fără margini o viață întreagă - specii care înțeleg cu adevărat sensul cuvântului monogamie, precum lebedele, albatroșii, vulturii negrii. Acestea își aleg un singur partener pentru toată viața, despărțirea de acesta survenind doar în cazul morții. În ultimele două decenii, oamenii de știință au descoperit o mulțime de lucruri interesante despre păsări, studiindu-le comportamentul de zi cu zi. Păsările sunt capabile de lucruri mari - pot suferi la fel ca oamenii, își curtează partenerii pe care îi aleg, făcând eforturi deosebite pentru a le câștiga afecțiunea, sunt capabile să țină minte unde și-au ascuns proviziile în urmă cu destul de mult timp, găsind locurile exacte ; fac o mulțime de lucruri pe care le facem și noi, oamenii, însă până acum acestea nu ne-au trezit vreun interes deosebit. 

Cartea de față ne amintește că orice ființă vie este capabilă de lucruri mari și trebuie respectată pentru toate trăsăturile care o deosebesc de ceilalți. Chiar dacă suntem obișnuiți să îi apreciem doar pe cei de o seamă cu noi, animalele și păsările ne oferă (de multe ori) adevărate lecții de viață, pline de înțelesuri profunde. Spre exemplu, nu am auzit vreodată de un animal care să își abandoneze puii ; oamenii, din păcate, comit această faptă, ajungând uneori și la lucruri mai grave. Toate cercetările oamenilor de știință nu ne arată doar inteligența sau compasiunea acestor ființe, ci aduc în discuție o trăsătură pe cale de dispariție în lumea modernă - toleranța. Suntem atât de obișnuiți cu lumea noastră perfect construită, mult prea preocupați de propriile probleme pentru a ne mai gândi și la ale altora. Uităm tot mai des să privim natura cu toate ființele ei, să îi ascultăm muzica și să ne bucurăm. Pur și simplu. 

​Cartea o găsiți aici. 

Un război, un tablou furat, un secret și o poveste de dragoste menite să înfrunte trecerea timpului fac din romanul lui Marc Levy o lectură irezistibilă, pe care mi-a fost greu s-o las din mână. Comploturi bine construite, secrete de familie, ambiții și trădări poartă cititorii dintr-o cabană de vânătoare dintr-un sat al Franței până în strălucitorul New York al anilor '50, apoi în Baltimore-ul acelorași ani și până în Anglia prezentului, exercitând fascinație și curiozitate pagină cu pagină. ​

Marc Levy și-a schimbat destul de mult stilul în ultimii ani. Îmi amintesc de primele romane citite, concentrate exclusiv pe povești de dragoste drăguțe, majoritatea cu final fericit, lecturi destul de simple și captivante. Însă gama de subiecte abordate s-a mărit destul de mult în ultimele romane, atingând teme actuale, probleme ale secolului XXI și consecințele acestora. Odată cu Orizontul răsturnat, o poveste despre progresele științei și urmările viitoare ale acestei dezvoltări, Marc Levy a devenit un autor obligatoriu de urmărit. Ultima din clanul Stanfield e atât saga unei familii, cât și povestea unui tablou, care influențează viețile tuturor celor care-l dețin. 

Fata de la fereastră, Edward Hopper (nu știu dacă tabloul a existat vreodată sau dacă autorul i-a schimbat numele în roman, căci la o minimă căutare pe Google acest titlu nu apare printre operele lui Hopper). Povestea lui începe cu mult înainte de Al Doilea Război Mondial, iar în timpul acestuia reușește să supraviețuiască fără mari modificări. Dintr-o simplă cabană de vânătoare din Franța, tabloul ajunge întreg la New York, iar apoi la Baltimore. În tot acest timp, prezența lui planează asupra noii familii Stanfield, Hanna și Robert. Povestea lor tragică devine motiv de investigație al tinerei jurnaliste Eleanor-Rigby, treizeci și șase de ani mai târziu.  Călătoria ei, care o poartă prin Canada prezentului și America anilor 50 îi va dezvălui nu doar locația faimosului tablou, ci va constitui o regăsire a unei iubiri la care nu mai spera. Fascinant prin îmbinarea dimensiunilor temporale, a intrigii și a multitudinii de personaje, romanul lui Marc Levy e o lectură de care m-am despărțit cu mare greutate. Am amânat terminarea lecturii cât de mult am putut, căci am intuit destul de bine deznodământul poveștii, dar și implicațiile și răspunsurile la eternele întrebări de pe parcursul acțiunii. 

Ceea ce șochează cu adevărat în această lectură e ambiția personajelor - ambiția de a demonstra că dreptatea e doar de partea unuia, ambiția de a reuși departe de influența familiei, ambiția de a păstra amintirile copilăriei intacte, precum și promisiunile făcute în acea perioadă. Oamenii găsesc nenumărate motive pentru a se convinge că doar ei au dreptate, că ceilalți greșesc mereu, nebănuid motivele personale aflate în spatele fiecărui gest sau acțiuni. Adevărul care iese de la iveală după mulți ani nu face decât să confirme absurditatea acestor ambiții și să le ofere celor care duc povestea mai departe o șansă de a face lucrurile diferit. 

​Cartea o găsiți aici.