Când ne gândim la dragoste, primul simbol pe care mintea îl percepe este inima. Indiferent că este folosită pe post de balon, pe o felicitare sau emoticon într-un mesaj, inima simbolizează sentimentul care ne înalță și ne împlinește din toate punctele de vedere. Dar cum a ajuns inima să devină un simbol atât de puternic și răspândit în lumea întreagă? Pornind din Antichitate, Marilyn Yalom, soția faimosului scriitor și psihiatru Irvin D. Yalom, analizează istoria acestui simbol, cuprinzând o gamă largă de domenii (muzică, poezie, literatură, artă, fotografie etc.) . Recunosc că m-a atras în primul rând autoarea acestei cărți și abia apoi subiectul - fiind soție de psihiatru, dar și istoric, perspectiva lui Marilyn asupra iubirii e una interesantă și foarte curprinzătoare. 

Deși luna iubirii își va lua rămas-bun de la noi foarte curând, această istorie a inimii poate fi citită și dăruită oricând. Sună ca un clișeu, e adevărat, dar dragostea a fost subiectul favorit al artiștilor, scriitorilor, oamenilor de știință și filosofilor încă din cele mai vechi timpuri. Este și astăzi o temă la fel de populară și se poate vorbi pe seama ei la nesfârșit - dragostea are multe forme și variațiuni, nu ne mai referim doar la iubirea romantică dintre o femeie și un bărbat. O asociem cu expresii (a avea fluturi în stomac) , cu momente clișeice din filme sau cărți, dar cel mai adesea cu simbolul inimii. Inima pare să aibă această putere de a crea anumite conexiuni în creierul uman care să-l ducă cu gândul la îndrăgostire sau dragoste. Simbolul inimii datează din cele mai vechi timpuri și a reprezentat chiar și motiv de dispută între filosofi și medici, privind funcțiile pe care le are și conexiunile pe care le poate crea. Teoretic, inima oxigenează întregul corp și pompează sânge neîncetat pentru ca organismul uman să poată supraviețui. Inima e motorul care mișcă toate celelalte componente. Dar atunci care e explicația pentru sindromul inimii frânte? Apare la persoanele a căror dragoste nu a fost niciodată împărtășită sau care și-au pierdut partenerul după mulți ani de conviețuire. Științific, inima nu are nicio legătură cu dragostea, dar efectele acesteia se pot vedea pe anumite inimi. 

De la poveștile îndrăgostiților celebri la cei mai puțin cunoscuți, Marilyn Yalom traversează secole și epoci prin prisma iubirii. Anumite relații au rămas simbolice chiar și astăzi, spre exemplu Romeo și Julieta, în timp ce altele s-au pierdut în negurile timpului, iar noi am pierdut morala sau secretele lor. Astăzi, dragostea arată și se simte cu totul altfel. Am trecut de la convingerea că există un singur suflet-pereche pentru fiecare om la certitudinea că mai mulți oameni din lumea asta ne pot împărtăși sentimentele și nevoile într-un anumit moment. Fluturii din stomac pot zbura la fel de repede precum au apărut, iar peste puțin timp pot să apară din nou. În secolul vitezei și al căutării (neîncetate) de sine, dragostea nu își mai găsește locul. Există prea puține povești care să inspire cu adevărat, pentru că dragostea și-a luat o formă mai umană, supusă greșelii. A coborât de pe piedestalul pe care stătea datorită clișeelor din filme și cărți. A poposit în lumea reală, unde e nevoită să se transforme în fiecare zi, să ia mereu alte și alte forme. Să se adapteze asemenea omului modern. Foarte rapid, uneori din mers. 

Cartea o găsiți aici. 

Tocmai am terminat de citit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din câte s-au scris vreodată. Pe parcursul a 400 și ceva de pagini, le-am simțit pe toate - tristețe, furie, uimire, dezgust, empatie, revoltă, speranță, încântare, curiozitate. Mi-a solicitat atenția, sufletul și părți ale caracterului meu care ies la iveală în cele mai nepotrivite momente - sentimentul de revoltă a fost constant pe parcursul lecturii, iar în clipa în care cei doi îndrăgostiți sunt puși la pământ de destinul nemilos mi s-a tăiat respirația la propriu. Povestea lui Wavy și a lui Kellen e una atipică - dragoste la prima vedere între o fată de opt ani și un băiat de aproape nouăsprezece. Această diferență de vârstă e lucrul care îi condamnă până la urmă, deși relația lor crește treptat - Kellen e cel care are grijă de Wavy, o duce și o aduce de la școală, îi face cumpărăturile, o ajută la curățenie. Wavy face parte dintr-o familie disfuncțională, care a lăsat urme adânci în mintea și în sufletul ei. Tatăl e traficant de droguri, mama dependentă de ele și de relația toxică cu soțul său. Wavy și fratele ei sunt nevoiți să se descurce singuri, să se hrănească și să se ajute unul pe celălalt, să facă față la scandalurile din casă și să pășească pe vârfuri de fiecare dată când mama lor e bolnavă. ​Kellen are grijă de cei doi fără să stea pe gânduri, căci ceva îl atrage ca un magnet spre Wavy. 

Pe măsură ce ea crește și relația lor se transformă într-o iubire profundă, Kellen încearcă s-o protejeze de lumea întreagă. Se lasă prins în acest joc al iubirii, acceptă toate condițiile impuse de Wavy , deși conștientizează faptul că în ochii lumii ar putea părea un pervers. Instabilitatea familiei Quinn nu face decât să adâncească această relație, să o transforme și mai mult pe parcursul anilor. Evident că lucrurile iau o turnură nefastă, iar cei doi îndrăgostiți, logodiți deja, sunt separați printr-o farsă a destinului. Dar Wavy nu este pregătită să renunțe la cel care i-a fost alături mereu, cel care a ascultat-o, a iubit-o fără să pună întrebări și i-a oferit experiențe de neuitat. Anii trec, dar iubirea lor nu se stinge și în ciuda tuturor piedicilor, Wavy va căuta o cale pentru a-l strânge din nou în brațe...

Știu că la prima vedere relația protagoniștilor poate părea ciudată, dar între ei nu e doar o mare dragoste, care crește pe parcursul anilor, e o intimitate profundă, o cunoaștere deplină a celuilalt fără să fie nevoie de prea multe vorbe, o apropiere firească și plină de energie. Relația dintre ei este evidentă pentru toți cei din jurul lor, chimia, dar și sentimentele puternice umplând fiecare încăpere în care se află. Mediul în care se dezvoltă această relație e unul infam, evident - Wavy e fiica unui traficant de droguri, este neglijată și traumatizată, fără pic de încredere în oameni, iar Kellen e unul dintre oamenii care rezolvă treburile murdare ale tatălui ei. În alte circumstanțe, ar fi fost o relație nepotrivită de la bun început, însă nimeni nu se preocupă prea mult de soarta lui Wavy ; toată lumea o consideră o fată ciudată și față de care poate vorbi deschis, căci ea oricum nu va repeta un cuvânt din ceea ce a auzit. 

Kellen nu e doar iubirea din cărți preschimbată în realitate, e omul care o salvează din toate punctele de vedere, care îi redă încrederea în viață și în oameni, deși personalitatea lui Wavy nu se schimbă prea mult de-a lungul anilor. Începe să rostească mai multe cuvinte, să schimbe păreri și să comploteze împreună cu verișoarele ei, dar singurul în fața căruia e EA cu adevărat e Kellen. Nimic nu pare greu de spus când se află în fața lui, toate sentimentele pe care ceilalți le-ar putea interpreta greșit sunt absolut firești pentru omul pe care îl iubește. Cred că asta e motivul pentru care mi-a plăcut atât de mult povestea lor - sunt doi oameni pe care viața îi încearcă în repetate rânduri ; consideră un noroc dumnezeiesc faptul că s-au găsit unul pe celălalt și se acceptă unul pe altul din cea mai pură și sinceră formă de iubire. Niciunul nu dorește ca persoana iubită să fie altfel, să facă lucruri pe care nu dorește să le facă sau să mențină relația doar de dragul amintirilor. 

Cred că așa ar trebui să arate orice relație de iubire între doi oameni - te iubesc pentru ceea ce ești, mă iubești pentru ceea ce sunt. Dacă vrei să-mi dai ocazia de a crește alături de tine, poți s-o faci. Voi face și eu la fel. Fără constrângeri. Fără minciuni. Fără schimbări impuse sau schimburi inechitabile. Dragostea înseamnă acceptare, înțelegere și libertate. 

​Cartea o găsiți aici. 

Considerată una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane, Ludmila Ulițkaia debutează în 1995 cu romanul Soniecika , care îi asigură notorietatea și îi deschide drumul pentru următoarele povești publicate : Medeea și copiii ei, Înmormântare veselă, Minciunile femeilor, Imago, Scara lui Iakov ​etc. Ulițkaia scrie despre viață, fără menajamente sau scuze inutile, despre micile și marile drame și bucurii cotidiene, așa cum se întâmplă de obicei. Evident că în spatele acestor întâmplări obișnuite se ascunde multe taine pe care cititorul este invitat să le descopere sau să le ghicească, în special când vine vorba despre personajele feminine. Femeile din cărțile ei sunt păstrătoare de taine, misterioare, pline de pasiune, timide, dornice de aventură sau în căutarea dragostei - nici mai mult, nici mai puțin decât femeile din viața noastră, pe care le cunoaștem atât de bine și le apreciem sau le disprețuim, în funcție de caz. 

Cele trei micro-romane din aceste volum sunt reprezentative pentru scriitura Ludmilei, oferind cititorului o gamă largă de personaje, experiențe și emoții. Nu o citisem până acum pe Ulițkaia și nu înțelegeam de ce impresionează atât de mult, însă stilul plat, care curge nestingherit, sare de multe ori spre o realitate virtuală și revine în prezent la fel de repede, oferind acțiunii o notă aparte, iar personajelor mai multă claritate și transparență. 

Soniecika este o bibliotecară ștearsă, îmbrăcată în haine lălâi, timidă și tăcută. Este aproape un clișeu, femeia obsedată de cărți, care trăiește doar pentru a citi și a respira prin poveștile pe care le citește. Căsătoria cu Robert Viktorovici, un pictor afemeiat, nu îi aduce împlinirea la care se aștepta sau dragostea desprinsă din cărți la care visa de mult timp. Însă ea se adaptează la ceea ce i se întâmplă, considerând că e nevoie de sacrificiu pentru a duce mai departe o căsnicie și a face față necazurilor care nu întârzie să apară. Soniecika este exemplul femeii supuse, care nu iese din cuvântul soțului său și care, prin căsătorie, pierde tocmai lucrul care îi înfrumuseța cât de cât viața - lectura. Căci o soție devotată nu mai are timp să citească la fel de mult ca înainte, iar cărțile oricum nu au nicio legătură cu realitatea. Încetul cu încetul, se pierde în obligații și probleme de zi cu zi, soțul ei devenind figura dominantă a familiei. Puțina alinare de care va avea parte va fi fetița sa, Tania, altfel dând dovadă de aceeași fidelitate față de soțul său, chiar și în cele mai negre situații. 

Alik, un artist rus stabilit la New York, își trăiește ultimele zile. Chinuit de o boală care îl paralizează lent, este mai mult un observator al acțiunii decât personaj principal. Înmormântare veselă este perspectiva sa asupra femeilor care îi stau alături, care nu contenesc să se învârtă în jurul lui, satisfăcându-i nevoile urgente și având grijă să plece spre lumea celor drepți cu sufletul încârcat de amintiri frumoase. Iar Minciunile femeilor reprezintă o perspectivă asupra realităților pe care ni le creăm din dorința de a impresiona, a visa pur și simplu sau a stabili conexiuni cu anumiți oameni. Format din șase povestiri a căror personaje se intersectează, romanul se petrece la granița dintre ficțiune și realitate și urmărește niște oameni pentru care visul e singura modalitate de a trăi cu adevărat, singurul mod prin care pot rămâne normali și funcționali. 

Diversele perspective asupra vieții, simplitatea cu care scrie, dar și multitudinea detaliilor fac din Ulițkaia o scriitoare de neratat. Un scriitor adevărat nu-și judecă niciodată personajele, ci încearcă să le pună în valoare în pofida defectelor sau a lipsurilor acestora. Ceea ce transmite Ulițkaia prin scriitura ei e tocmai această diversitate, prezentă astăzi în toate aspectele vieții noastre, în special în relațiile cu ceilalți. Oamenii jonglează în fiecare zi pentru a putea rămâne sănătoși la cap, fericiți sau împliniți din punct de vedere profesional. Omul rămâne o enigmă atât pentru el însuși, cât și pentru cei cu care intră în contact. Deși am privit acest roman ca pe o celebrare a misterului feminin, pe parcursul lecturii mi-am dat seama că această doză de mister, de inexplicabil o avem cu toții, indiferent de gen. Acel twist care ne îndeamnă să luăm decizii pripite, să ne sacrificăm sau să luptăm atunci când totul e pierdut va face parte mereu din caracterul uman, sporindu-i farmecul și stârnind curiozitatea. 

Cartea o găsiți aici. 

A fost și este unul dintre cei mai excentrici artiști în viață. Rebel, neînfricat, mereu deschis provocărilor de orice fel, geniu al muzicii, dependent de droguri, sincer, asumat - Robbie Williams a fost pe rând toate cele de mai sus și mult mai mult. Talentul său i-a adus recunoaștere, bani și milioane de oameni care îl aclamau cu brațele în aer la fiecare concert. Notorietatea însă nu i-a fost mereu un prieten bun. Să fii în lumina reflectoarelor înseamnă să te expui așa cum ești, să le arăți oamenilor cine ești atunci când nu te vede nimeni și să nu-ți fie rușine de lucrurile astea. Robbie nu a avut niciodată o problemă cu adevărul - a fost sincer de fiecare dată, mult prea sincer uneori, tăios și fără teama de a spune lucrurilor pe nume. Însă nu a fost mereu omul care își acceptă vulnerabilitățile și le transformă în cântece emoționante. 

A trecut prin multe etape de-a lungul carierei sale și mereu a fost considerat un copil rebel al muzicii, imprevizibil și surprinzător de fiecare dată. Oamenii nu știau la ce să se aștepte de la el, pentru că mereu spunea sau făcea ceva care îi jena pe ceilalți, îi atingea într-un anume fel - mereu a fost omul pentru care adevărul vindecă mai mult decât rănește. Nu i-a fost frică să-și recunoască eșecurile care au venit odată cu faima - dependența de droguri i-a dat târcoale mulți ani, iar drumul spre vindecare a fost unul lung și plin de hopuri. A vorbit deschis despre lucrurile care se întâmplă în industria muzicală și a refuzat să se adapteze tendințelor, oricare ar fi fost acestea. Din exterior, datorită lucrurilor pe care le spune și le face, pare un om dificil, mereu pregătit să-i pună în dificultate pe ceilalți, scoțând în evidență lucruri care îi incomodează. În realitate, așa cum reiese din această carte, e doar un om extrem de sensibil, căruia i-a fost destul de greu să-și găsească drumul și să se accepte pe sine. I-a fost greu să se iubească așa cum e, să accepte că altcineva îl poate iubi pentru ceea ce este ; în schimb nu a avut o problemă în a le spune celorlalți unde greșesc sau de ce nu sunt apreciați așa cum și-ar dori. 

Felul său de a fi a atras întotdeauna mai multă atenție decât muzica pe care o cânta ; oamenii priveau fiecare apariție a sa drept un prilej de a fi surprinși, nu știau la ce să se aștepte din partea lui, dar știau că va urma un gest pe care nu mulți artiști ar fi capabili să-l facă. Acum pare împăcat cu sine, cu ceea ce i-a oferit viața și ceea ce-l așteaptă în continuare. Este conștient de unda de șoc pe care a stârnit-o de-a lungul carierei sale și efectul său asupra oamenilor, dar nu este sigur că l-au plăcut pentru curajul său sau pur și simplu pentru că erau dornici de senzațional. A fost dificil să-și țină publicul în suspans atâția ani, dar a înțeles că dacă vrei să te schimbi oamenii trec ușor la următorul producător de neobișnuit. A refuzat să fie doar un produs la industriei muzicale, menit doar să întrețină publicul și s-a căutat pe sine înainte să fie prea târziu. 

Chris Heath îl prezintă pe Robbie așa cum e, un om supus greșelii, un om care a încercat să se exprime prin muzică fără să-și piardă personalitatea, care a refuzat mereu să facă altora pe plac și care prin propriul exemplu, ne îndeamnă să trăim așa cum simțim, fără să ținem cont de ceea ce oamenii consideră că ar trebui să facem. 

​Cartea o găsiți aici. 

"În toți acești ani m-am întrebat adesea care a fost de fapt natura stăpânirii pe care Vinca o exercita asupra mea, a vertijului fascinant și dureros pe care-l deschidea în mine. Și de fiecare dată am ajuns la drog. Chiar când ne petreceam timpul împreună, chiar când o aveam pe Vinca toată, numai pentru mine, senzația de lipsă își făcea simțită prezența. Au fost clipe magice : secvențe melodioase și armonioase care aveau perfecțiunea anumitor cântece pop. Dar această stare eterică nu dura niciodată prea mult. Chiar în clipa în care le trăiam, știam că grația acestor minute era asemenea unei bule de săpun. Mereu pe punctul de a exploda." ​ 

Un băiat altfel decât toți ceilalți, devenit acuma scriitor de succes, se întoarce în orașul natal pentru aniversarea de 50 de ani a liceului unde a studiat. Părinții lui au condus cândva acest liceu, plecând de la cârma lui în urma unui scandal. Toate clădirile care i-au servit drept fundal în adolescență au rămas la fel, exercitând același farmec asupra lui și aducându-i în memorie clipe minunate, dar și momente pe care le-ar vrea uitate pentru totdeauna. Dar nu nostalgia l-a împins să vină la această întâlnire, ci amenințarea dezvăluirii unui secret care îl apasă de douăzeci și cinci de ani și obsesia fără limite pentru fata pe care a iubit-o mai mult decât orice. Vinca Rockwell - rebelă, fascinantă, amețitoare, cu o dorință neostoită de a încălca regulile. Era greu să n-o iubești , să n-o urăști, să n-o invidiezi. Nu putea să treacă neobservată, stârnind în jurul ei tot felul de sentimente, dar niciodată indiferență. Dispariția ei a marcat un liceu întreg, dar în special pe Thomas, scriitorul reîntors să-și confrunte trecutul. 

Thomas ascunde un secret care-l macină de douăzeci și cinci ani, din noaptea dispariției Vincăi. Nu își dorește să se afle aici, presimțind furtuna care o să îi devasteze viața. Simte amenințarea tacită, dar decide să meargă mai departe și să investigheze mai în amănunt detaliile dispariției Vincăi. Curiozitatea lui va declanșa o avalanșă de secrete ; aparențele care planează asupra acestei povești se năruie rând pe rând, dezvăluind adevăratele fapte din trecut și amenințând nu doar viitorul lui Thomas, ci și cel al familiei sale. Deși pe parcursul evenimentelor îl încearcă multe sentimente, cel mai devastator e atunci când conștientizează că s-a pierdut pe sine în toți acești ani, dezvoltând o obsesie bolnavă pentru o persoană care nu a existat niciodată... 

"Este zadarnic să negăm complexitatea sentimentelor și a ființelor umane. Viețile noastre sunt multiple, adesea indescifrabile, subminate de aspirații contrare. Viețile noastre sunt fragile, deopotrivă prețioase și insignifiante, scăldate când în apele înghețate ale singurătății, când în șuvoiul călduț al unei fântâni din Jouvence. Dar, mai presus de toate, viețile noastre nu sunt niciodată și pe deplin sub control. Orice fleac le poate răsturna. O vorbă în șoaptă, o privire scânteietoare, un zâmbet care zăbovește pe buze ne pot înălța sau ne pot arunca în neant. În ciuda acestei incertitudini, nu avem altă alegere decât să acționăm ca și cum am stăpâni acest haos, sperând că inflexiunile inimilor noastre vor ști să își găsească locul în planurile secrete ale Providenței." 

Musso e un maestru desăvârșit al suspansului, prin urmare m-am pierdut destul de repede în cartea lui, fără să mai fiu capabilă s-o las din mână. Fata și noaptea mi s-a părut cel mai palpitant, dar și cel mai matur roman al său. Pornind de la vechile sale cărți, pe care le-am citit acum mult timp, în principiu povești de dragoste pline de piedici și complicații, stilul său s-a schimbat pe parcursul anilui, romanele sale putând fi incluse acum în categoria thriller. Evoluția de la romance la mister s-a petrecut destul de repede, căci Musso se pricepe extraordinar de bine să-și țină cititorii în priză. Actualul roman, traversat de o undă de nostalgie, vorbește despre una dintre cele mai frumoase perioade din viața unui om - anii de liceu. În cazul lui Thomas, fascinația acestei perioade rămâne o forță care îi coordonează viața mult timp, de care nu vrea să se debaraseze. În spatele acestei obsesii, se ascunde teama de a nu fi suficient de bun sau suficient de pregătit pentru a înfrunta viața reală. Îndrăgostit de o himeră și riscându-și viitorul de nenumărate ori din cauza acesteia. Thomas este personificarea fidelității toxice. Iar evoluția sentimentelor sale și a destinului fetei pe care o iubește sunt oarecum previzibile ; întotdeauna vine momentul în care o persoană pusă pe piedestal este dată brutal jos, adusă la rangul de om obișnuit, cu defecte, temeri, greșeli. Din poveste nu lipsesc nici profesorii care și-au pus amprenta asupra adolescenților indeciși în privința viitorului, cea mai bună prietenă îndrăgostită în secret de băiatul diferit de toți ceilalți și cel mai bun prieten, care își păstrează titulatura chiar și douăzeci și cinci de ani mai târziu. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Am citit Leagănul pisicii în urmă cu mulți ani, nefiind pregătită evident pentru o astfel de carte, căci nu mi-a rămas în minte nici măcar un detaliu legat de ea și este o carte destul de lăudată, iar Vonnegut un scriitor cunoscut și apreciat. Considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani, Vonnegut rămâne fidel satirei și ironiei cu care își scrie romanele, ironia fiind o formă de autoapărare. Subiectul majoritar al scrierilor sale este rasa umană - nebuniile, provocările și defectele ei. E atât de ușor și atât de greu în același timp să scrii despre oameni, să-i observi fără a te lăsa mânat de prejudecăți sau experiențe. să scrii despre ei cu un ochi critic, dar să rămâi obiectiv în același timp. 

Bun venit printre maimuțe este o serie de povestiri, scrise pe parcursul mai multor ani, o declarație de dragoste și de război făcută rasei umane. Ne întâlnim cu personaje colorate, personalități diverse cu fel și fel de idei, scenarii ipotetice despre lumea în care trăim și viitorul ei. Avem parte de degete acuzatoare îndreptate spre rasa umană, imaginație dusă la extrem, aproape de distopie, dar și comentarii jucăușe referitoare la oameni. Omul este analizat cu mare atenție, condeiul lui Vonnegut fiind asemenea unui RMN capabil să distingă trăsăturile tuturor țesuturilor corpului uman, de la cea mai simplă celulă până la cea mai elaborată ; cercetat în amănunt, ca și cum ar fi o nouă specie apărută despre care nu se știe nimic. Să fii om e o binecuvântare și un blestem în același timp, să jonglezi cu viața și să rămâi întreg e o provocare zilnică pe care cei mai mulți o ignoră în totalitate sau eșuează lamentabil în căutarea unui echilibru. 

Povestirile sunt un amestec de ficțiune și realitate, vise umane și viață reală, distopie și SF, o îngemănare perfectă de toate cele de mai sus și încă ceva pe deasupra, totul pentru a reda cât mai fidel frumusețea și zbuciumul rasei umane. Fie că se petrec în realitatea cotidiană sau în viitor, povestirile explorează gândirea umană și mai ales, devierile ei de la standardele considerate normale - devierile pot duce la idei inovatoare sau dimpotrivă, la dezastru. Omul nu va înceta niciodată să fie un subiect bun de explorat, căci a dovedit de-a lungul secolelor atât o capacitate mare de a se adapta în orice condiții, cât și capacitatea de a-și pune mintea să lucreze pentru a atinge obiective înalte. Omul nu a încetat să uimească, dovedind că poate fi capabil atât de fapte mărețe pentru a-i face pe cei din jur să progreseze, cât și de o cruzime inegalabilă pentru a-și atinge propriile scopuri. ​

Povestirile au fost publicate de-a lungul anilor în reviste precum Playboy, Cosmopolitan, Esquire , iar autorul recunoaște că au avut rolul de a-l ajuta să supraviețuiască. Au fost scrise pentru bani, deci acceptă toate criticile legate de "prostituția literară" care i-ar putea fi adresate. Ele oferă o privire de ansamblu asupra preocupărilor lui Vonnegut ca tânăr scriitor, dar și a temelor pe care le-a abordat apoi în romanele sale, devenind un autor apreciat peste tot în lume. Nu toate povestirile au aceeași calitate sau aceeași putere de a schimba ceva prin cuvintele lor, dar per total sunt o colecție care arată drumul unui tânăr pasionat de scris spre succes și recunoaștere. Vonnegut e un autor pentru care trebuie să fii pregătit, care te va surprinde și te va intriga, pe care nu l-am înțeles nici acum pe deplin. 

Cartea o găsiți aici. 

Pornind de la ideea că bărbații sunt (aproape) la fel de discriminați ca și femeile și că așteptările suprarealiste ale acestui secol se extind asupra ambelor sexe, Evoluția bărbatului face un scurt rezumat al calităților pe care ar trebui să le aibă un bărbat, cum ar trebui să se comporte în funcție de așteptările celor din jurul său și cum să modeleze lumea din jurul lui după personalitatea sa. De la femei se așteaptă să dea randament maxim atât la locul de muncă, cât și în treburile casei și creșterea copiilor. De la bărbați, în schimb, se așteaptă să fie puternici, pregătiți pentru orice situație, capabili să își întrețină familia din punct de vedere financiar și moral. Din fericire, nu suntem toți la fel, astfel că din ce în ce mai mulți oameni au curajul să vorbească despre aceste aspecte ale societății, despre metodele tradiționale și (uneori) învechite de a ne forma o familie, a ne crește copiii și a funcționa perfect și în societate. Lumea s-a schimbat mult, iar oamenilor nu le este frică să spună lucrurilor pe nume. 

Pe alocuri amuzantă, pe alocuri puțin exagerată, cartea oferă nenumărate exemple din filme, cărți sau viață reală în care bărbatul este definit așa cum știm cu toții - puternic, capabil de orice, un adevărat războinic fără armură. Însă autorul pune o întrebare pertinentă - unde își găsesc locul în acest peisaj cei sensibili, cei cu o orientare sexuală diferită, cei instabili, cei non-tradiționali? Evident că nu putem judeca oamenii în funcție de sex sau de categoria din care ar trebui să facă parte. Și bărbații au parte de discriminări, violență sau abuz sexual, doar că nu se vorbește la fel de mult despre asta. Imaginea bărbatului în societate e una mult cosmetizată și îmbrăcată în aparențe. 

Discuția pe care această carte o propune e una extrem de amplă și nu, nu e o competiție între sexe - care e cel mai discriminat și de ce. Am spus că unele părți mi se par exagerate pentru că la un moment dat aveam impresia că autorul încearcă să găsească o justificare pentru toate categoriile de bărbați care nu îndeplinesc nivelul așteptat de masculinitate. Presiunea pe care societatea o pune este la fel de mare pentru ambele sexe, iar singurul răspuns plauzibil e acceptarea diversității. Nu suntem la fel, nu gândim și nu simțim la fel - din fericire. E dificil să ne lăsăm conduși de propriile sentimente și să alegem să facem lucrurile altfel într-o lume care ne spune constant cum ar trebui să arate fiecare aspect al vieții noastre. E nevoie de multă acceptare și dragoste de sine pentru a putea face față prejudecăților, privirilor tăioase și animozitatea celor din jur. Dar uneori e singura soluție pentru o viață normală și normalitatea nu arată niciodată la fel pentru două persoane. 

Cartea o găsiți aici. 

Slimani e una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din Franța. A primit premiul Gouncourt pentru romanul Cântec lin (Pandora M, 2017), unul dintre cele mai prestigioase premii literare. S-a născut în Maroc și, citindu-i cărțile, e greu de crezut că are origini într-o cultură cunoscută pentru nenumăratele interdicții asupra femeilor. Sau poate tocmai această parte a moștenirii ei genetice o îndeamnă să scrie despre subiecte șocante și să le prezinte lumii ca pe teme normale, despre care e normal să vorbești. În grădina căpcăunului n-ar fi fost publicată niciodată în Maroc, nimeni n-ar fi îndrăznit să promoveze și să expună o asemenea carte, deși vorbește despre o afecțiune cu care psihiatrii se întâlnesc relativ des în cariera lor : nimfomania. 

Prin prisma personajului Adele, autoarea își familiarizează cititorii cu simptomele acestei boli, asemănătoare oricărei alte dependențe. Deși se simte dezgustată de ceea ce face, Adele continuă să-și hrănească pofta de sex, să-și înșele soțul prin camere ieftine de hotel și să-și abandoneze fiul cu te miri cine de fiecare dată când apare o ocazie favorabilă. Viața ei în aparență perfectă e putredă pe la colțuri și continuă să putrezească cu fiecare minciună, scuză inventată și aventură a lui Adele. Deși Richard, soțul ei, nu bănuiește nimic, vina o macină mereu, făcând-o aproape paranoică în încercarea de a-și acoperi toate urmele. Viața lor își continuă cursul până când Richard decide să se mute la țară, să își cumpere o casă și să trăiască o viață mai puțin stresantă și plină de obligații sociale. Presiunea din partea soțului și circumstanțele nefavorabile duc la aflarea adevărului , iar reacția lui Richard este cel puțin surprinzătoare. De aici înainte, asistăm la un chin interminabil pentru ambii soți. 

Deși avea toate premisele necesare pentru a fi o carte bună, nu m-a convins deloc stilul și derularea poveștii. La început e o poveste interesantă, care te intrigă și te răsucește pe toate părțile, însă insistența asupra nimfomaniei devine aproape scârboasă la un moment dat, iar după ce adevărul iese la iveală e din ce în ce mai greu să citești, căci personajele parcă și-au pierdut orice urmă de personalitate și voință. Din femeia curajoasă, dispusă să-și asume orice risc, Adele devine o femeie lipsită de viață, de păreri, de dorințe. Iar Richard, din omul care aparent le are pe toate și nu face mari eforturi ca să le păstreze, se transformă într-un bărbat nesigur pe el, gelos, obsedat și cu sufletul pustiit. Cei doi se distrug reciproc, refuzând să-și recunoască eșecul sau imposibilitatea de a menține lucrurile pe linia de plutire. 

Subiectul e unul controversat și urmărește degradarea unui cuplu aparent normal, dar execuția de pe la jumătatea romanului lasă mult de dorit. Slimani nu e o scriitoare ușor abordabilă, nu e genul de autor pe care să îl recomanzi oricui, fără rezerve ; curajul ei de a aborda subiecte mai mult sau mai puțin controversate trezesc interes tot atât de tare pe cât trezesc scepticism. După lectura acestei cărți, nu aș putea să spun dacă mai vreau să descopăr și alte romane scrise de Slimani, dacă voi mai fi curioasă în legătură cu evoluția ei și viitoarele apariții, dar consider că fiecare carte citită e o lecție, chiar dacă nu a fost pe gustul meu. Diversitatea e cea mai la îndemână soluție pentru a afla lucruri noi, a evolua în anumite direcții și cred că asta e motivul pentru care nu am abandonat-o atunci când a devenit greu de citit. 

Cartea o găsiți aici. 

Apărută pentru prima dată în 1990, distopia V de la Vendetta a stârnit multe controverse ; s-a vorbit atât de mult despre ea până acum, încât nu știu ce concluzii noi s-ar mai putea trage. Cartea a devenit un fel de simbol al luptei împotriva regimurilor opresive, o mișcare subterană care prinde tot mai multă putere pe măsură ce tot mai mulți oameni i se alătură și încep să înțeleagă cauza pentru care luptă. Ilustrațiile romanului sunt clasice, reprezentative pentru orice revistă de benzi desenate - e o asociere pe care am făcut-o la prima privire a cărții. Clasic și totuși nemuritor - așa este și subiectul acestei distopii (devenite oarecum realitate sumbră) și cred că va rămâne actual mult timp de acum încolo. 

Principalul mesaj al cărții este lupta pentru libertate. Atunci când libertatea indivizilor este amenințată, prin diferite mijloace, este dreptul, dar și datoria lor să lupte pentru a o recăpăta. Nu ne referim doar la amenințarea libertății fizice, ci mai ales la atacul asupra libertății de exprimare, a libertății din artă, literatură, muzică etc. În istoria țării noastre, dar și a multor altor țari de pe planetă, au existat perioade în care indivizii au fost supuși multor feluri de cenzură, de încălcare a drepturilor și a libertății din partea celor meniți să-i apere. Au existat și nenumărate revolte împotriva acestor regimuri opresive, lupte mai mari sau mai mici care au ajutat la dărâmarea lor sau dimpotrivă, au cauzat mai mult rău. Poporul nostru încă resimte sechelele regimului comunist și acest lucru se vede în multe lucruri pe care le facem asemenea unei turme de animale, obișnuite să meargă în aceeași direcție, doar pentru că acum avem libertatea de a le face. În schimb, ni se încalcă libertatea în multe alte feluri și astăzi, chiar dacă aparențele spun altceva. Dacă suntem atenți la alte țări, mult mai dezvoltate decât a noastră, putem observa cu ușurință că ne așteaptă vremuri în care vom fi nevoiți să luptăm tot mai mult pentru libertate. Cu toate armele. Prin orice mijloace. 

Un alt mesaj al cărții este Nu oamenii ar trebui să se teamă de guvern, ci guvernul ar trebui să se teamă de oameni. ​Puterea colectivă e un atu de care multe popoare nu sunt conștiente, exemplul românesc fiind cel mai la îndemână. Dacă mai mulți oameni ar fi conștienți de propria putere, angrenând și alți oameni în această horă, ar fi posibile mai multe schimbări pe care le dorim cu toții. O altă problemă e aruncarea responsabilității pe alți umeri - așteptăm mereu ca alții să facă ceva, în special cei aflați la putere, în timp ce noi așteptăm confortabil în fața televizorului și înjurăm printre dinți. Această metodă (după cum bine observăm) probabil nu va funcționa niciodată, pentru că nu există putere mai mare decât puterea exemplului. 

Sper ca genul acesta de carte să trezească cât mai repede cât mai multe conștiințe adormite. Probabil doar așa vom mai avea o șansă de schimbare. 

Cartea o găsiți aici. ​

"Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață."

Cu această confesiune pe alocuri neadevărată se încheie primul capitol al cărții. Protagonistul, după cum ați aflat mai sus, trece printr-un fel de criză a vârstei a treia și decide că nu a trăit așa cum și-ar fi dorit, de multe ori fiind nevoit să facă mai multe lucruri pentru cei din jur decât pentru el însuși. Cesare are un fiu homosexual și o fiică captivă într-o căsnicie nefericită, dar și o amantă. Aparent, știe demult că fiul lui este homosexual, lucru care nu îl deranjează. Este curios doar de ce Dante nu i-a spus și lui. Mama copiilor săi a murit în urmă cu cinci ani și își aduce aminte de ea uneori cu melancolie, alteori cu ciudă. Recunoaște că și-a trăit viața asemenea unui adolescent excitat chiar și în timpul căsniciei. Femeile au fost și sunt o slăbiciune a vieții lui, ceea ce nu-l umple de rușine, ba dimpotrivă. Cesare este un personaj comic, ironic și care știe întotdeauna ce să spună într-o anumită situație. Pare morocănos și mult prea dezinteresat de viețile celorlalți, însă sub platoșa pe care și-a construit-o de-a lungul anilor se află nenumărate resurse de iubire și umanitate. Prin felul său de a fi, mi-a amintit încă de la început de bătrânul Ove a lui Fredrik Backman și am așteptat cu nerăbdare să-și dea măștile jos și să se arate așa cum e, cu sufletul pe tavă, pregătit pentru noi experiențe. 

"Există vieți lineare și altele mai întortocheate. A mea aparține cu siguranță celei de-a doua categorii. De puține ori am știut cu adevărat ce doream și cum să obțin, în rest am navigat întotdeauna la întâmplare. Adevărul e că încă de tânăr am înțeles că pentru a urmări un vis trebuie să fii pregătit să sacrifici ceva , fie și timpul liber, iar eu n-am vrut să mă lipsesc de nimic, cu atât mai puțin de timpul liber." 

Cesare nu și-a trăit viața asemenea celorlalți - a încercat mereu să obțină ceea ce-și dorește fără mari eforturi sau sacrificii, a căutat să fenteze pe cât posibil multe momente definitorii pentru alți oameni și să-și croiască propriul destin după planurile din mintea sa. Însă viața nu a fost mereu așa cum și-a imaginat-o, a avut parte de nenumărate surprize și, din câte ne putem da seama la începutul romanului, i-au luat șaptezeci și treci de ani ca să înțeleagă că nimeni nu poate fugi de consecințele faptelor sale. În spatele durității, sarcasmului și a stilului arțăgos de a-i trata pe cei din jur, Cesare e un om sensibil, îndrăgostit de ideea de iubire, dar neștiind neapărat cum să iubească, încăpățânat și cu o dorință imensă de a fi independent. Un om cu calități, defecte și temeri, căruia i-a fost întotdeauna greu să se deschidă în fața altei persoane. 

Romanul lui Lorenzo Marone curge precum viața - uneori mai încet, alteori mai repezit - și devine drumul unui om spre acceptare, spre libertate absolută. Călătoria lui Cesare este una inițiatică, chiar dacă se află deja la o vârstă înaintată și nu știe cât timp i-a mai rămas ; trebuie să smulgă de la viață clipele care contează cu adevărat și să învețe să se deschidă în fața oamenilor pe care îi iubește. Totodată, Cesare demonstrează că niciodată nu e prea târziu să cauți fericirea sau să încerci să-ți răscumperi greșelile, dăruind altora ceea ce ți-ar fi plăcut să primești la rândul tău. Cesare a așteptat întotdeauna doar înțelegere, acceptare și iubire deplină din partea oamenilor din viața sa, neștiind neapărat cum să le dăruiască la rândul său și fiind cu adevărat surprins când a primit reproșuri legate de modul în care își exprimă sentimentele. Aceasta va fi lecția lui, pe care o va parcurge în stilu-i caracteristic, apelând la ironie la tot pasul. 
​
​Cartea o găsiți aici.