Anthony Bourdain a fost un vizionar, un om profund îndrăgostit de mâncare și de toate experiențele pe care viața le avea de oferit, un geniu al bucătăriei și un călător neobosit. A lăsat în urma sa o durere imensă în inima tuturor celor care l-au cunoscut și au colaborat cu el, un șoc imens pentru lumea întreagă când vestea morții sale a înconjurat întreg mapamondul. Laurie Woolever a colaborat aproape zece ani cu Anthony Bourdain și i-a fost asistentă și confidentă în nenumărate proiecte. Acest volum, pentru care a intervievat peste 100 de persoane, este un omagiu adus celebrului bucătar, o scrisoare de dragoste adresată omului Anthony Bourdain și moștenirii pe care a lăsat-o în urma sa. 

Anthony a fost un om complicat și complex, talentat, avid de viață, pasional. S-a luptat mult timp cu dependența de droguri, și-a găsit drumul destul de greu și a întâmpinat nenumărate obstacole odată ce și-a găsit menirea. A devenit faimos după publicarea volumului de memorii Kitchen Confidential (apărut la editura Publica în 2012) , a călătorit în întreaga lume și a filmat emisiuni despre arta culinară. A fost un om sincer și extrem de asumat în privința greșelilor sale, un curajos care nu ezita în fața pericolelor sau a necunoscutului. A trăit intens, pasional, orice experiență, a fost un scriitor care putea să taie în carne vie cu ajutorul cuvintelor la fel de bine precum tăia cu cuțitele profesioniste, plin de autoironie și umor. M-am îndrăgostit de persoana lui de la primele rânduri din Kitchen Confidential și i-am admirat complexitatea, felul de a scrie, asumarea , pasiunea desăvârșită pe care o punea în fiecare farfurie și în fiecare proiect al său. Cei care l-au cunoscut și au avut norocul să îi stea aproape vorbesc în cuvinte elogioase despre el, recunoscându-i defectele și punctele slabe, dar admițând că acestea cântăreau prea puțin în comparație cu bunătatea inimii sale și suma calităților. O colecție de interviuri care dezvăluie viața lui Anthony din copilărie și până la momentul dispariției sale, dezvăluind strat după strat din ceea ce a fost un om complet, cu bune și cu rele, un om căruia nu i-a fost niciodată frică de adevăr, indiferent cât de tare ar fi durut acesta. 

Dacă sunteți fani înfocați ai lui Anthony Bourdain, biografia aceasta vine în completarea a ceea ce știți deja despre el și chiar dacă nu e scrisă în stilul satiric cu care ne-a obișnuit celebrul bucătar, mi s-a părut extrem de interesantă, plină de emoție și sensibilitate. Cartea o găsiți aici. 

Naratorul romanului, un scriitor aflat în pană de inspirație, decide să iasă pe stradă și să scrie o carte despre prima persoană care îi iese în cale. Acea persoană se dovedește a fi Madeleine Tricot, o fostă croitoreasă care lucrase la casa de modă Chanel, o persoană cu multe povești interesante de spus. Propunerea scriitorului este întâmpinată cu încântare, Madeleine fiind oarecum bucuroasă că poate să îi împărtășească cuiva tot ceea ce are de spus. De la povești despre Karl Lagerfeld, pentru care lucrase mult timp și până la amintiri dragi despre viața alături de soțul ei răpus de un cancer, Madeleine nu se sfiește să vorbească în fața unui străin. Doar că în scenă apare Valerie, una dintre fiicele lui Madeleine, extrem de suspicioasă în privința intențiilor scriitorului. 

Valerie este sceptică la început, privind cu încruntare toată această poveste dubioasă despre scrierea unui roman și alegerea mamei ei ca personaj principal. După care se răzgândește și își dorește să fie ea eroina, sau mai precis, toată familia ei - familia Martin. Iar de aici lucrurile încep să se complice. Familia, cu toate obiceiurile ei complicate și greu de deslușit pentru cineva din afară, începe să pună stăpânire pe fiecare clipă din viața scriitorului. Fiecare membru încearcă să atragă atenția asupra lui, să stea cât mai mult în lumina reflectoarelor, să își spună părerea. Devin evidente secretele din interiorul acestei familii, minciunile mai mult sau mai puțin nevinovate, frustrările și durerile fiecăruia. Scriitorul își dă seama că are de-a face cu oameni reali, care nu pot fi controlați după bunul plac, spre deosebire de personajele inventate care acționau și simțeau pe baza condeiului său. Observând această familie, ajunge să își pună o mulțime de întrebări legate de scris, de relațiile dintre oameni, de ceea ce vor oamenii să citească sau să audă. Oare ar trebui să povestească chiar tot ce vede? Sau ar trebui să se limiteze la ceea ce cititorii vor considera relaxant, ușor, plăcut de citit? 

Cu umor și autoironie, Foenkinos scrie despre meseria de scriitor și dilemele ei existențiale. Parte comedie, parte tragedie, romanul este un mix perfect între dramele din interiorul unei familii și îngrijorările unui scriitor care își dorește iubirea și atenția publicului, dar și să evolueze din punct de vedere al scriiturii. Eterna dilemă a popularității versus a calității unei cărți. Dacă publicul este înnebunit după un anumit titlu asta îi conferă calitate? Dacă oamenii citesc daoar cărțile în care se regăsesc sau cele care le abat gândurile de la cotidian, mai există loc și pentru cele care pun întrebări incomode, care sapă adânc în sufletul și conștiința fiecăruia? 

Cartea o găsiți aici. 

Într-o noapte din decembrie, în apropierea Crăciunului, o tânără este scoasă din apele Senei, complet goală și cu mintea debusolată. Nu își amintește cum a ajuns acolo, cum o cheamă și ce rol are pe lume. Este agitată, anxioasă și cu memoria împrăștiată. Câteva ore mai târziu, evadează de la infirmeria prefecturii de poliție din Paris, lăsând în urma sa o mulțime de întrebări fără răspuns. Însă fotografiile și rezultatele ADN prelevate îi confirmă identitatea - celebra pianistă Milena Bergman. Doar că Milena a murit cu aproape un an în urmă într-una dintre cele mai teribile catastrofe aviatice din ultimul timp. 

O tânără polițistă pusă pe tușă în urma unei greșeli profesionale se implică în acest caz bizar, simțind după mult timp fiorii dați de o investigație complexă și dragostea pentru munca sa. Ițele acestei povești devin din ce în ce mai complicate, iar salvarea din apele Senei se dovedește a fi un episod bine orchestrat de tânăra necunoscută, o capcană în care cei de la Brigada Fluvială au căzut rând pe rând. Pe măsură ce polițista descoperă detalii despre necunoscută și legăturile ei cu Marc Batailley, polițistul pe care îl înlocuiește, își dă seama că această poveste este mult mai profundă decât ceea ce transpare la suprafață. Jocul bine interpretat al tinerei se dovedește a fi un omagiu adus libertății în toate formele ei, tânăra alegând să definească libertatea prin intermediul celebrului zeu Dionysos. Dionysos, simbol al dezordinii, a fost singurul copil al lui Zeus conceput cu o muritoare. Acesta considera că regulile sunt ceea ce îl împiedică pe om să atingă libertatea supremă a minții și a simțurilor, fiind cunoscut pentru petrecerile sale exagerate, care se terminau mereu cu orgii sau crime. 

Cu accente asemănătoare celor din Fecioarele lui Alex Michaelides, Guillaume Musso pornește de la o combinație de mitologie cu accente thriller, plină de suspans și necunoscute pe tot parcursul lecturii. Finalul este unul care lasă loc de interpretări, deoarece scopul crimelor sau trimiterile la cultul lui Dionysos nu au o concluzie clară sau un scop precis. Deși îl citesc pe Musso de mulți ani și îi apreciez în continuare stilul de scriere, cărțile lui romantice rămân preferatele mele. Poate din cauza asocierii cu Fecioarele, am avut impresia că am mai citit ceva asemănător, iar mitologia nu a fost și nu este unul dintre subiectele mele preferate. Înțeleg fascinația pentru reinterpretarea acestor povești, includerea lor în epoca modernă, dar momentan nu mă declar un fan. Ceea ce apreciez în continuare la Musso este deschiderea fiecărui capitol sau parte a poveștii cu un citat, un detaliu care conferă credibilitate și încheagă concluziile. 

Cartea o găsiți aici. 

Pe Stanley Tucci îl asociez și acum cu rolul său din Diavolul se îmbracă de la Prada, unde juca rolul unui asistent / om de încredere al directoarei unei mari reviste de modă. Satiric, plin de sfaturi bune și mereu la datorie, conștient de sacrificiile pe care trebuie să le facă la această slujbă, Tucci și-a jucat rolul impecabil, devenind un prieten de nădejde al timidei și neștiutoarei stagiare proaspăt sosită în redacție. Un alt rol deosebit a fost cel din Julie & Julia, dar eu am avut privirea ațintită doar asupra lui Meryl Streep. Stanley Tucci este un actor desăvârșit, un scriitor surprinzător și un om cu o iubire profundă pentru mâncare și tradiții. 

A crescut într-o familie cu origini italiene, bunicii săi emigrând în America de la vârste tinere. Cele două culturi s-au contopit mereu în familia Tucci, însă tradițiile au rămas la loc de cinste, iar iubirea pentru mâncare a crescut tot mai mult de-a lungul anilor. Italienii iubesc mâncarea și tot ceea ce ține de ea, iubesc ritualul meselor în familie și al discuțiilor despre mâncare (!) , Tucci confirmând acest lucru încă de la începutul cărții. Rețetele tradiționale ale familiei sale, moștenirea inestimabilă pe care a primit-o de la generațiile anterioare, a transcris-o în două cărți de bucate, împărtășind lumii întregi valorile familiei sale. Cartea de față este o autobiografie și o călătorie culinară în egală măsură, o maturizare prin intermediul mâncării , pornită de la propriile rădăcini. Un tur de forță prin cele mai frumoase regiuni sau orașe ale Italiei, care adună laolaltă rețete străvechi, secrete transmise prin viu grai din generație în generație și discuții pe seama evoluției culinare și culturale. Nu lipsesc nici confesiunile despre viața personală, despre momentele grele sau despre filmările peliculelor care l-au adus în atenția publicului. Tucci se raportează la amintirile sale în funcție de gusturile sau mirosurile care le însoțesc și nu refuză niciodată o mâncare delicioasă, indiferent din ce zonă a globului provine ea. Majoritatea rețetelor provin din Italia, cartea fiind în mare măsură o scrisoare de dragoste pentru rădăcinile sale italiene. Însă veți găsi rețete și din alte țări, care să vă inspire și să vă adune în jurul mesei alături de cei dragi. Tucci crede că mâncarea l-a adus în calea celor două mari iubiri ale sale și nu se sfiește să afirme, în repetate rânduri, ce rol important joacă aceasta în viața sa. 

Nu citiți cartea asta pe stomacul gol! Lasați-vă însoțiți de o porție de paste cu sos de roșii și parmezan , o frittata sau chiar o lasagna proaspăt scoasă din cuptor. Cartea o găsiți aici. 

Bazat pe articole publicate de aproape douăzeci de ani, romanul Bun venit la circ este o frescă a vremurilor noastre, un tablou complex despre lumea modernă, cu toate bincuvântările și blestemele ei. În articolele sale, Baricco abordează o gamă largă de subiecte - sport, politică, filozofie, călătorii, literatură - toate constituind piese din puzzle-ul acestei lumi fragmentate în care trăim. Reușește cu succes să facă din orice subiect o poveste captivantă, presărată ici colo cu umor și realism, dezvăluind încă de la începutul cărții că articolul său preferat este cel despre meciul Italia - Germania, terminat cu un scor de 4 la 3. Poate nu cel mai bun sau cel mai interesant articol, după cum spune autorul, dar unul în care a investit mult suflet. 

Lumea modernă, cu toate minunile ei, este controversată și plină de paradoxuri. Omul are o impresie falsă despre evoluția sa, dovedind din ce în ce mai des cât este de vulnerabil și de fragil în fața lumii. Indifent de impresia controlului pe care omul modern crede că o are, lumea îl surprinde în fiecare zi, iar natura pe care a exploatat-o secole la rând își cere tributul. Cruzimea umană este omniprezentă, la fel și ambiția fără margini, setea de putere, vanitatea. Printre toate aceste aspecte fascinante ale vieții moderne, apare și o întrebare legitimă - unde mai are loc literatura într-o lume atât de grăbită? Un alt paradox al omului modern este dorința de a împărtăși mereu ceea ce face cu ceilalți, în special oameni necunoscuți, pentru a oferi o falsă imagine asupra vieții sale. În realitate, o poză de la umbra unui copac, cu o carte pe genunchi și un pahar de limonadă alături nu înseamnă nici relaxare, nici conectare cu natura. Dependența față de rețelele sociale este o problemă și devine din ce în ce mai mult o urgență. Cărțile au devenit cumva doar un decor frumos, un obiect care dă bine în poze și creează o aparență de inteligență sau profunzime. Sunt tot mai puțini oameni care citesc și care apreciază mirosul unei cărți proaspăt cumpărate sau al uneia care are vechime în bibliotecă. Nu cred că doar datorită tehnologiilor apărute oamenii s-au îndepărtat atât de tare de carte în formă fizică, ci datorită tuturor imaginilor efemere cu care sunt bombardați zilnic și care le conferă o falsă realitate asupra vieților celor din jur. Eu nu îmi pot imagina o lume fără cărți, fără mirosul hârtiei proaspăt tipărite, fără bucuria acelei prime atingeri și a primei răsfoiri. 

Cartea o găsiți aici. 

Yukio Shige este un ofițer de poliție pensionat și șeful unei organizații non-profit care lucrează pentru prevenirea sinuciderilor în Prefectura Fukui din Japonia. Se crede că a contribuit la salvarea a sute de vieți prin dedicarea sa totală, povestea sa fiind relatată în anul 2009 de către cei de la Time. Zona în care Yukio își desfășoară munca se numește Tojinbo Cliffs, niște stânci abrupte din Marea Japoniei, care atrag an de an mulți sinucigași. Fostul ofițer de poliție urmărește prezența oamenilor cu ajutorul unui binoclu, încercând să le ghicească starea de spirit și motivele pentru care se află acolo. Când consideră că vreunul dintre cei prezenți vor să-și încheie existența, intră în vorbă cu ei, îi invită la o ceașcă de ceai și îi ascultă cu blândețe și empatie. Pornind de la această poveste reală, Francesc Miralles a scris un roman despre umanitate și generozitate, care-și îndeamnă cititorii la o reflecție profundă asupra propriului destin și al propriilor decizii. 

Personajul principal al romanului este un jurnalist care își pierduse recent fratele. Acesta pornește într-o călătorie inițiatică pentru a se vindeca de pierderea suferită și pentru a căuta o nouă perspectivă asupra vieții. Kosei-San, personajul inspirat de Yukio Shige, este omul care îl poate ajuta pe tânărul jurnalist. Ajungând în acel loc uitat de lume, tănârul trăiește o experiență aproape supranaturală, lăsându-se fascinat de poveștile și înțelepciunea lui Kosei-San. Totul se vede într-o altă lumină, una care poate pătrunde chiar și prin ultimele cotloane de întuneric. Tănârul începe să accepte pierderea, surprizele din partea vieții și să absoarbă în el tot ceea ce lumea are de oferit. Discuțiile celor doi - despre iubire, destin, vanitate sau sacrificiu- oferă o perspectivă realistă asupra vieții umane și a felului în care oamenii decid să trăiască, să se auto-faulteze sau să iubească pur și simplu. Fiecare dintre noi ne naștem cu anumite tipare adânc înrădăcinate sau le dobândim pe parcursul copilăriei și adolescenței, iar adulți fiind toate experiențele noastre își spun cuvântul asupra modului în care decidem să ne trăim existența, asupra măsurii în care oferim și asupra interacțiunii cu ceilalți. În ciuda tuturor întâmplărilor prin care ne trece viața, unii dintre noi suntem IUBIRE indiferent de consecințe, indiferent de obstacole. Și prin această IUBIRE care ne hrănește și ne îndurerează uneori, ajungem să ne vindecăm. Esența noastră ca ființe nu poate fi schimbată nici de oamenii din jurul nostru, nici de căile alternative pe care suntem influențați să mergem. Într-un final totul se rezumă doar la ceea ce ne îndeamnă sufletul, doar la ceea ce ne face inima să vibreze. 

Cartea o găsiți aici. 

Într-un oraș de frontieră înconjurat de ziduri înalte, magistratul veghează asupra păcii și bunei rânduieli. Dincolo de zidurile înalte se mai întinde doar deșertul arid, izvor de bărfe nesecate și posibile amenințări. Locuitorii orașului au fost instruiți de mici și li se reamintește în fiecare zi că o invazie barbară plutește în aer. Sub imperiul fricii și al prejudecăților cu care au fost crescuți, aceștia se simt îndatorați să participe la (re)stabilirea păcii prin fapte de o cruzime inimaginabilă. Presupusa invazie barbară este o invenție, o aparență sub care generații întregi s-au născut și s-au format, trăind mereu cu o frică adânc ascunsă în suflete. Psihoza în care trăiesc acești oameni este o metaforă pentru toate regimurile totalitare cu care omenirea s-a confruntat de-a lungul secolelor și pentru toate perioadele de minciuni și adâncă suferință în care s-au vărsat râuri de sânge. 

Nu cred că am citit o carte mai detaliată despre cruzimea umană și despre capacitatea omului de a prelua o idee și a merge cu ea până la capăt. Dorința umană de control a împins omul la gesturi necugetate, la impresii false de eroim și curaj, la fapte abominabile a căror ecouri se mai aud și astăzi. Istoria se repetă de peste 2000 de ani și niciun adevăr de pe lumea asta nu poate să-i învingă omului credința în propriile convingeri. Nazismul a pornit de la o dorință bolnavă a unui om de a controla lumea, de la o iubire de sine prost înțeleasă și un egoism toxic. La fel ca toate celelalte regimuri totalitare, nazismul a reprezentat și reprezintă o pată întunecată în istoria omenirii. Dar privind mai atent în jurul nostru, se pare că omul nu a învățat nimic din greșelile sale. Cruzimea umană s-a dezvoltat sub diverse forme, ajungând la un nivel aproape patologic datorită societății în care trăim și a ideilor care ne sunt repetate în fiecare zi. Coetzee nu a scris un roman distopic, ci unul care scoate la iveală fragilitatea ființei umane și abandonarea propriilor instincte. Omul a avut mereu nevoie să creadă în ceva, într-un scop înalt, în ceva care depășește limitările umane. Fie că a fost vorba de religie, știință sau orice altă idee expusă în forma potrivită, omul a ales să se dedice acelui scop, indiferent de consecințe sau de inevitabila moarte a sufletului său. Omul și-a pus credința și speranța în ceva mai mare decât el, crezând că prin puterea exemplului va ajunge să schimbe lumea, că lumea îi va mulțumi pentru adevărul pe care i l-a revelat. Așa cum se întâmplă și în romanul lui Coetzee, în care locuitorii ajungă să comită fapte reprobabile pentru a-i împiedica pe barbari să-i cucerească, deși barbarii nu se aflau în apropierea lor și poate că nici nu existau. 

Cartea o găsiți aici. 

Fotografii de Mircea Struțeanu 
Texte de Atilla Bartiș, Radu Cosașu, György Dragomán, Filip Florian, Matei Florian, Katja Petrowskaja 

În ultimii ani, Mircea Struțeanu a călătorit prin toată țara făcând fotografii zonelor abandonate sau pustii și caselor goale care adăpostesc sute de povești neștiute. Povești care vor muri pe măsură ce degradarea timpului se va instala tot mai comod. În toate județele din țară există astfel de zone - sate abandonate sau cu foarte puțini locuitori, sate care mor zi după zi și absorb toate amintirile celor ce le-au populat, toate poveștile care s-au spus și pe care nu le va mai auzi nimeni, niciodată. 

Putem intui doar o mică parte din viața oamenilor care au trăit cândva în aceste case, prin intermediul fotografiilor extraordinare și al detaliilor care ies la iveală - pereții pictați sau împodobiți cu detalii complicate, poze de familie, mici suveniruri păstrate ca amintiri dragi. Este un proiect fotografic de excepție, extrem de atent studiat, plin de sensibilitate și melancolie, un proiect care vorbește prin intemerdiul imaginilor despre degradare, trecerea inevitabilă a timpului și dispariția oamenilor. Timpul ne este prieten și dușman deopotrivă, ne atrage în mrejele sale și ne păcălește pe tot parcursul vieții. Avem impresia greșită că totul va dura la infinit, iubirea și prietenia, prezența celor dragi, necunoscutul care așteaptă să fie descoperit. În realitate, timpul le distruge pe toate, într-o mai mică sau mai mare măsură. Suntem sclavii lui de când ne naștem și condamnați la uitare datorită trecerii sale. 

Deși este o lucrare de artă excepțională, este totodată și un puzzle de imagini al unei corăbii care se scufundă încetul cu încetul. O Românie frumoasă, verde, dar solitară. Colțuri de țară uitate de lume și de Dumnezeu, care așteaptă să fie (re)descoperite, (re)iubite, (re)născute. După plecarea oamenilor, natura a pus stăpânire pe ele, umplându-le de viață în ciuda pustietății și cred că peisajele din jurul acestor case abandonate sunt fășiile de speranță din toată povestea. Un semn că viața merge mai departe, cu sau fără oameni, dar totodată și că ea poate renaște la momentul potrivit. 

Cartea o găsiți aici.