Draco incendia trychophyton sau Solzu' Dragonului - un spor extrem de contagios care acoperă trupurile victimelor cu cruste negru-auriu. Evoluția bolii este combustia spontană a celor infectați. Nu se cunoaște calea de transmitere. Nu există antidot. Nu există speranță. Numărul celor infectați crește de la zi la zi, declanșând o epidemie globală cu mii de victime, disperare și neputință. În mijlocul tuturor lucrurilor, stă Harper Grayson, o asistentă medicală dedicată și soțul ei, Jakob. Și-au promis că își vor lua soarta în propriile mâini dacă vor fi infectați. Harper a tratat sute de pacienți, dar șocul este imens când descoperă urmele bolii pe propria piele. Dar boala nu e singura surpriză - este însărcinată, iar din câte știe ea au existat mame infectate care au născut copii sănătoși. Este determinată să facă orice pentru a supraviețui, chiar dacă nu știe cât timp i-a mai rămas. Este o luptătoare înnăscută și va face orice, chiar și fără Jakob alături...

Iar lucrurile se schimbă mult pentru Harper într-un timp foarte scurt : Jakob o părăsește de teama de a nu fi infectat. Șocul acestei pierderi va fi diminuat doar de gândurile îndreptate către copilul ei, pentru care va lupta indiferent de circumstanțe. Sprijinul îl va găsi acolo unde nu se aștepta, în persoana Pompierului, un bărbat infestat cu Solzu' Dragonului, capabil să își controleze focul interior și să-l folosească pentru a-i apăra pe cei mai slabi și a-i pedepsi pe cei tiranici. Harper este disperată să-i afle secretele pentru a reuși să-și salveze copilul mult dorit... 

"Dar când mă gândesc mai atent, păi, chiar și dinainte de Solzu' Dragonului, majoritatea vieților oamenilor erau nedrepte, brutale, cuprinse de pierderi și de mâhniri și de confuzie. Majoritatea vieților oamenilor au fost și sunt prea scurte. Majoritatea oamenilor și-au trăit viețile înfometați și desculți, fugind de războaie și de foamete, o molimă aici și o inundație dincolo. Însă oamenilor le e dat să cânte pe mai departe. Chiar și un bebeluș care nu a mai fost hrănit de zile întregi se va opri din plâns și se va uita în jur când ar auzi pe cineva cântând de bucurie. Cânți și e ca și cum ai da de băut unui om însetat. E un act de bunătate. Te face să strălucești. Dovada că tu contezi se află în cântecul tău și în felul în care aduceți lumină unul pentru celălalt."

Joe Hill este fiul celebrului Stephen King, un autor extrem de apreciat în lumea întreagă. Fiul său a ales să-și schimbe numele pentru că și-a dorit să reușească pe cont propriu și nu să fie acceptat datorită tatălui său. A vrut să se distanțeze cât mai mult de stilul de scriere al lui King și, în general, de tot ce era legat de scriitura lui - nu am citit nicio carte de Stephen King ca să îi pot compara, așa că nu aș putea să spun dacă și-a atins scopul. Omul focului e o lectură interesantă, cu o intrigă destul de populară în rândul distopiilor (prezența unor epidemii devastatoare) , cu nenumărate personaje cel puțin fascinante și cu caractere foarte diverse, dar exagerat de lungă. Cred că putea fi comprimată în mai puține sute de pagini, iar subiectul să rămână la fel de captivant și de bine dezvoltat. Există porțiuni în care nu am putut lăsa cartea din mână și altele de care abia am așteptat să trec, iar acest du-te-vino ​nu prea ajută și devine destul de enervant. Probabil că autorul și-a dorit să creeze o poveste cât mai credibilă, care să nu poată fi pusă la îndoială și să-și captiveze cititorii tot mai mult pe parcursul lecturii, dar numărul impresionant de pagini și de detalii oferite nu au reușit să-i crească credibilitatea. 

Distopiile nu sunt genul meu favorit, dar preferata mea rămâne momentan Povestea slujitoarei, cartea lui Margaret Atwood care a reușit să mă țină în poveste pe tot parcursul ei, fără ca vreo clipă să-mi pierd interesul sau curiozitatea pentru ceea ce urma să se întâmple. Evident, există pe lume puține cărți care să ne prindă atât de tare, iar pe măsură ce numărul cărților citite crește, această fascinație va fi din ce în ce mai rară. Indiferent de concluzia la care am ajuns după lectura cărții lui Joe Hill, cred că aș mai încerca și alte romane scrise de el - nu cred că poți spune cu certitudine că îți place un autor sau nu după o singură lectură. 

Cartea o găsiți aici. 

Privind la stele e o pânză complet albă la început, care își dezvăluie nuanțele rând pe rând, continuând să surprindă la fiecare pas cu combinațiile de culori, asocierile și modul în care este pictată, reușind să devină semn de exclamare abia la final, când semnificațiile sale ies la iveală, totul capătă sens și culorile se împletesc într-un tablou fascinant al vieții și al morții. Polisner creionează cu măiestrie povestea unui adolescent care se luptă cu provocările pe care le implică o boală mentală, un adolescent pasionat de artă, de vizitele la muzee și picturile lui Van Gogh. Klee trăia până nu demult în New York, fiecare respirație îi vibra în ritmul orașului care nu doarme niciodată, iar viața sa se învârtea în jurul vizitelor săptămânale la MoMA, discuțiilor interminabile cu tatăl său și planurilor legate de viitor. 

Astăzi, se află pe un pat de spital, la limita dintre coșmar și realitate, încercând să-și aducă aminte ce l-a adus în starea asta și cine sunt toți oamenii care roiesc în jurul lui. Amintirile îi revin pe rând și totul se întunecă din nou - și-a pierdut identitatea, tatăl și orașul în care simțea că trăiește. Este înconjurat de străini, de oameni care nu îl înțeleg și nu îl acceptă. Și pentru ca totul să fie și mai dramatic, se află într-un centru de psihiatrie, dar nu își aduce aminte de ce se află acolo și de ce primește atâtea medicamente. Mintea lui este făcută praf, nu înțelege de ce dr. Alvarez se poartă cu mănuși în preajma lui și de ce nimeni nu îi spune ce s-a întâmplat. Își aduce vag aminte o lumină orbitoare, lama unui cuțit, mult sânge în jurul lui și oameni agitați care îl zgâlțâie încontinuu. 

Tot mai mulți autori își îndreaptă atenția către bolile mintale, reușind să aducă puțină lumină asupra acestui univers atât de blamat, de evitat și de neînțeles. Subiectul este destul de popular și în rândul cititorilor, în special adolescenți și cred că acest lucru se datorează faptului că trăim vremuri în care totul se poate schimba de la o clipă la alta, iar oamenii încep să înțeleagă mai multe despre ei înșiși și despre cei din jurul lor. Suntem îndemnați să acceptăm diversitatea în toate formele ei, dar această diversitate nu înseamnă doar să-i tolerăm pe cei diferiți de noi, ci să încercăm să-i ajutăm, să-i înțelegem. Bolile psihice încă reprezintă un subiect tabu, de care majoritatea oamenilor se feresc sau preferă să stea deoparte - poate din teamă, poate din comoditate, poate din prea puțină informare asupra subiectului. Cert e că aceste cărți au deschis o ușă spre o lume prea puțin tolerată și ne-au arătat că în spatele bolilor mintale se află oameni neînțeleși, incapabili să se adapteze în societate, incapabili să comunice cu cei din jurul lor. Oameni ale căror trăiri sunt mult prea reale pentru a fi descrise în cuvinte, care sunt diferiți de familiile lor și nu se pot adapta nici în mediul în care există, nici așteptărilor venite din partea celorlalți. 

Klee e un adolescent pasionat de artă într-o școală în care majoritatea băieților joacă fotbal și fluieră după majorete. Pentru el, să se adapteze ar însemna să aleagă între ceea ce vor ceilalți de la el și propriile vise. Iar acest lucru e incorect pentru oricine, nu doar pentru un adolescent aflat la început de drum, derutat și smuls brutal din mediul lui. Povestea lui Klee e una frumoasă, în ciuda experiențelor dureroase prin care trece și a drumului greu pe care îl are de parcurs pentru a-și aminti ce s-a întâmplat și a se redescoperi pe sine. E o relatare profundă și intimă a ceea ce înseamnă să te lupți cu o boală mintală, o detaliere dureroasă a luptelor zilnice și a drumului anevoios spre vindecare. Am fost destul de captivată de la început, intrigată de detaliile puține și scenele care aparent nu aveau nicio legătură și tot mai curioasă pe măsură ce citeam și puneam cap la cap piesele de puzzle. 

Cartea o găsiți aici. 

Seria Guido Brunetti a debutat în 1992 cu romanul Death at La Fenice și numără în prezent 27 de romane, urmând ca anul acesta să apară cel cu numărul 28, intitulat Unto Us a Son Is Given. În fiecare roman comisarul Guido Brunetti investighează un mister din fermecătoarea Veneție, explorând străzile, canalele, cafenelele, dar și oamenii acestui oraș. Veneția este un personaj de sine stătător, dragostea autoarei pentru acest colț al Italiei fiind evidentă, dar acest lucru nu o împiedică să-i critice punctele slabe - spre exemplu birocrația excesivă, discrepanța enormă dintre clasele sociale și vizibilitatea excesivă a diferențelor dintre oameni. Printre rânduri începe cu amuzamentul comisarului Brunetti în timp ce citește declarațiile a doi barcagii care avuseseră un conflict. Liniștea îi este întreruptă de sunetul strident al telefonului - biblioteca Merula, una dintre cele mai prestigioase din Veneția a fost jefuită, iar unele ediții rare au fost distruse, paginile rupte fiind împrăștiate prin bibliotecă. Investigația nu este atât de simplă pe cât credea Brunetti, iar pe lângă jaf mai are de căutat și un criminal - un teolog care și-a petrecut mulți ani citind la bibliotecă este asasinat, iar misterul se adâncește. Ancheta îl poartă pe comisar prin toată Veneția, autoarea dezvăluind cu lux de amănunte farmecul acestui oraș plutitor. Brunetti va fi pus în fața mai multor întrebări-capcană și își va schimba părerea despre ce anume decide vinovăția sau nevinovăția unui om. 

Cu toate că sunt din ce în ce mai pretențioasă atunci când vine vorba de thrillere, această aventură din inima Veneției m-a convins pe deplin. Poate datorită ironiei subtile a inspectorului Brunetti, a faptului că acțiunea este legată de cărți (cărți rare care nu ajung pe mâna oricui), dar mai ales a detaliilor din fermecătoarea Veneție, care conferă cărții un aer aparte, o doză de mister în plus și o frumusețe vizibilă în ciuda evenimentelor care stau la baza acțiunii. Într-un interviu din anul 2017, Donna Leon spunea despre Brunetti că a rămas același pe parcursul romanelor, și-a păstrat entuziasmul și bucuria de a trăi, care îl ajută să facă față investigațiilor. Autoarea declara că l-a creat asemănător unei persoane cu care ar avea ce discuta, cineva pe care l-ar plăcea suficient de mult pentru a-i permite să se afle în preajma ei. De-a lungul romanelor sale, Donna Leon a scos în evidență probleme cu care se confruntă lumea de ieri și cea de azi, interesul ei principal fiind grija pentru mediul înconjurător. În același interviu despre care spuneam mai sus, recunoaște că nu e interesată de politică și că a încetat să mai urmărească știrile de când Donald Trump a devenit președinte, dar este foarte preocupată de urmările acțiunilor politice asupra naturii, schimbărilor care se petrec și care ne afectează din ce în ce mai mult. Este conștientă și de problemele Veneției, un oraș pe care îl iubește și pe care îl vizitează cât de des îi permite timpul - inundațiile care o amenință sunt din ce în ce mai dese, iar experții spun că în aproximativ 80 de ani Veneția nu va mai exista, fiind complet acoperită de apă. 

Ce o motivează să scrie în continuare? Autoarea spune că nu crima în sine este interesantă, ci felul în care oamenii ajung să comită crime, motivele din spatele acestora și felul cum se schimbă caracterul uman în funcție de circumstanțe, întâlniri și persoane. 

​Cartea o găsiți aici. 

"O viață normală. O viață confortabilă. Nu perfectă, bineînțeles. Nimeni nu avea o căsnicie ideală, nu-i așa?"

Cunoscută publicului larg pentru seria Vampirii din Morganville, Rachel Caine a scris peste cincizeci de romane, axându-se în special pe fantasy și thriller. Nu am citit nimic scris de ea până acum, dar Refugiul de la Stillhouse Lake e promițător - e prima carte din seria Stillhouse Lake și spune povestea unui femei care află cu stupoare că nimic din viața ei nu e așa cum credea ea. Aparent, este o femeie banală, o mamă care își crește cei doi copii alături de bărbatul de pe care îl iubește, căsnicia ei e la fel ca toate căsniciile, cu bune și cu rele și nimic nu pare să tulbure această imagine a unei familii absolut normale. 

Dar totul se schimbă pentru Gina într-o zi obișnuită când își ia copiii de la școală și conduce spre casă, sperând să petreacă o seară în familie în fața televizorului. Când se apropie de casă, vede mașini de poliție, pompieri și mulți curioși adunați în jurul lor. Un șofer neatent luase curba cu o viteză prea mare și intrase în casa lor, în fortăreața pe care o credea de nezdruncinat și în care se simțeau cu toții în siguranță. Însă polițiștii sunt mult prea agitați și agresivi pentru un simplu accident, iar Gina descoperă adevărul crunt în garajul soțului ei - un cadavru, acoperit de pete roșii și vineții, jupuit și cu limba atârnând afară din gură. Viața secretă de criminal în serie a soțului ei este dezvăluită, iar lumea așa cum o cunoștea Gina până atunci se prăbușește încet peste viața ei și a propriilor copii. Este nevoită să se reinventeze, să-și ia un nume nou și să învețe să trăiască din nou pentru a-și putea crește copiii în liniște și siguranță. Însă viața îi rezervă alte surprize, obligând-o să lupte cu răul pentru a-i salva pe cei pe care-i iubește. 

"Dar ce mă îngrijorează cel mai mult este cum și-l amintește pe tatăl ei, pentru că, ne place sau nu, ne vine să credem sau nu, el a fost un tată bun pentru ei, iar ei l-au iubit din toată inima.
Dar nu fusese sincer, se pare. Să fie un tată bun era doar o mască sub care se ascundea monstrul dinăuntru. [...] Când își îndrepta atenția asupra unui lucru, era acolo cu totul. Îi iubise pe copii, mă iubise pe mine, și păruse real."

Povestea Ginei este o reinventare permanentă, o luptă pentru supraviețuire atunci când ești conștient că pericolul pândește la tot pasul, amenințând echilibrul fragil pe care l-ai câștigat cu greu. Amintirile Ginei referitoare la perioada când erau o familie fericită îi aduc fiori pe șira spinării, căci momentele de bucurie o aduc în prezent, în prezentul în care știe că soțul ei e un criminal care și-a ascuns adevăratul caracter sub masca unui tată devotat. Și întrebările fără răspuns încep să-i pună stăpânire pe mintea obosită. Cum a putut să se prefacă atât de mult timp? Cum poate un om să fie criminal în serie, soț și tată devotat în același timp? Dacă nu-l cunoști cu adevărat pe cel alături de care îți petreci viața, căruia i-ai încredințat totul fără rezerve, cum ai putea să mai ai încredere vreodată în orice alt om? E foarte interesantă această trecere de la trecutul celor doi la prezentul în care unul plătește pentru faptele lui, iar celălalt trăiește într-o nesiguranță și panică permanente. De fapt, toată forța Ginei și puterea de a merge mai departe peste ceva inimaginabil se trage din dragostea pe care le-o poartă celor doi copii. Fără ei, lumea ei s-ar fi dărâmat cu totul. E datoria ei să îi știe în siguranță, e singurul lucru care o poate face să-și găsească din nou locul în lume. 

Cartea o găsiți aici. Volumul doi se numește Killman Creek, iar volumul trei Wolfhunter River și va apărea anul acesta, în aprilie. Sper că vor fi traduse și la noi cât de curând. 

Oricât de surprinzător ar părea, Un gentleman la Moscova este povestea unui aristocrat, condamnat să-și ducă zilele într-o cameră de hotel, total izolat de lumea de afară și totuși reușind să rămână mai uman decât majoritatea oamenilor liberi să facă ceea ce doresc și să meargă oriunde. Contele Aleksandr Ilici Rostov, suspectat că ar fi îndemnat la revoluție prin intermediul unei poezii, este nevoit să rămână în luxosul hotel pe care îl cunoștea atât de bine, să muncească și să trăiască acolo, dar să nu pună piciorul înafara hotelului căci afară îl așteaptă un glonț pregătit special pentru el. Pe măsură ce anii trec, iar Rusia își schimbă înfățșarea de la lună la lună, contele rămâne singura mărturie a unei epoci de mult apuse, la fel de galant, curtenitor și fidel principiilor sale. Viața îi rezervă nenumărate surprize și întâlniri memorabile, precum și schimbări umilitoare pentru un om ca el - întors în exil la hotel, nu va mai locui într-o cameră luxoasă, ci în una întunecoasă și va munci ca și chelner în fiecare seară.

Ceea ce sperau judecătorii să se întâmple și anume izolarea totală a Contelui de lumea exterioară rămâne doar un vis, căci nenumăratele personaje care se perindă prin hotel devin legătura aristocratului cu lumea pe care nu o mai poate explora așa cum și-ar dori. Fiecare om cu care vorbește, chiar dacă nu îi împărtășește opiniile sau obiceiurile, devine astfel un liant spre umanitate și integritatea minții. Contele rămâne același bărbat de modă veche, un gentleman în adevăratul sens al cuvântului, un om care nu se dezice de principiile sale, indiferent de condițiile în care îi este dat să trăiască. Ceea ce se voia a fi o supraviețuire dureroasă și lungă, devine un nou început pentru nobilul conte, vinovat doar de prea multă naivitate și visare cu ochii deschiși. Viața nu încetează să-l surprindă, dar el rămâne același caracter nobil, mereu dispus să sară în ajutorul cuiva, mereu demn și fidel bunelor maniere. 

Contele Rostov e un personaj sosit din alte vremuri, un domn respectabil din lumea veche, care nu are probleme să se adapteze la una nouă, căci are resurse inepuizabile de bun-simț, decență și răbdare. Este numit aristocrat datorită valorii caracterului său și a nobleței de care dă dovadă în orice situație și nu pentru că ar fi considerat vreun snob care se laudă cu averile sale. Ceea ce îl reprezintă atât de bine este și motivul pentru care ajunge în exil - este suficient de naiv să creadă că în lume nu există loc decât pentru poezie, călătorii și desfătare în natură. 

Mi s-a părut ideală pentru a evada puțin din cotidianul modern, care este preocupat de cu totul alte lucruri , de superficialități și cât mai multe sarcini bifate într-un timp cât mai scurt. Contele Rostov ar fi fost șocat de această lume atât de grăbită, atât de dezumanizată și de puțin empatică față de semenii ei, încât cred că e mai bine să pătrundem noi în lumea lui. 

Cartea o găsiți aici. 

Se vorbește din ce în ce mai mult despre influențele copilăriei asupra vieții de adult și cum ne afectează ceea ce am trăit când eram mici deciziile și relațiile pe care le construim cu cei din jur. În copilărie, suntem ghidați oarecum constant de către părinții noștri, tindem să facem ceea ce fac și ei, să îi imităm în fapte și vorbe, iar lucrurile acestea creează niște programe în mintea noastră, asemenea celor care rulează pe computer, care ne influențează în viața de adult și ne coordonează pașii, nelăsând prea mult loc pentru libertate, nonconformism sau spontaneitate. Sau dimpotrivă, aceste programe ajung să ne conducă cu totul, să ne manipuleze fiecare pas și să nu fim în stare să ne dăm seama de existența lor sau consecințele pe care le au asupra vieții noastre. De cele mai multe ori tindem să dăm vina pe cei din jur, iar la o analiză mai atentă să ne descoperim așa cum nu credeam că vom fi în stare și să înțelegem unde își au originea toate comportamentele distructive, deciziile proaste și atracția oamenilor care ne fac rău cu voia noastră. 

În cartea de față, Oliver James explorează pe îndelete toate evenimentele din copilărie care ne influențează de-a lungul vieții, toate tipurile de comportamente pe care le preluăm de la părinții noștri și le dăm mai departe inconștient și copiilor noștri, cum le putem conștientiza pentru a le corecta pe parcursul timpului și cum ne putem vindeca de aceste episoade cu rădăcini adânci. Evident, sunt analizate și copilăriile marcate de traume reale asemenea abuzului sexual sau fizic, depedențele de orice fel ale părinților (alcool, droguri) sau anturajele dubioase. Nu toți copiii cresc așa, dar exemplele de mai sus reprezintă motivele pentru care există atât de mulți adulți care suferă de depresie sau tulburări de comportament. 

Este o carte de psihologie foarte atent documentată, plină de detalii și nu neapărat medicale, ci exemple din viața de zi cu zi de dialoguri, comportamente și soluții pentru acestea ; pe lângă teorie, sunt prezentate cazuri reale și se observă comportamentul unui om într-o anumită situație, ce l-a împins să reacționeze în modul în care a făcut-o și ce se ascunde de fapt în spatele deciziei de a se comporta într-un anumit fel. Ceea ce mi s-a părut extrem de interesant a fost faptul că mecanismele de apărare ale creierului uman împotriva situațiilor stresante sunt aproape infinite și extrem de fascinante, iar ele reapar chiar și la maturitate, atunci când creierul recunoaște o situație cu care s-a mai confruntat în nenumărate rânduri și secretă aceleași substanțe chimice pentru a se proteja cât mai mult. Practic, toate traumele rămân undeva în străfundurile minții, acoperite de alte și alte experiențe și dor la fel de tare de fiecare dată când persoana încearcă să le depășească și le retrăiește cu aceeași intensitate. De cele mai multe ori, dorința de a depăși anumite situații pălește în fața fricii de a simți aceeași durere pe care o vrem uitată. 

Alain de Botton spunea despre această carte că ar putea face mai mult bine decât orice inițiativă civică sau guvernamentală, dacă ar fi citită de toți părinții și viitorii părinți. E o carte pe care nu o poți citi asemenea unui roman, ea trezește în tine multe amintiri, pe măsură ce citești începi să conștientizezi de ce faci unele lucruri, de ce iei decizii care te duc mereu în direcții în care nu vrei să mergi și începi să identifici anumite situații din carte cu propria copilărie și propria relație cu părinții. E foarte interesant de citit și cred că psihologia minții și caracterului uman capătă tot mai mult teren în topul lecturilor preferate de cititori - ne permite să ne descoperim altfel, să îi descoperim și pe ceilalți din alte perspective și să fim mult mai atenți la cum interacționăm cu oamenii și cât de multă importanță le acordăm. 

Cartea o găsiți aici. 

Sunt destul de selectivă atunci când vine vorba despre genul thriller, deoarece am citit multe cărți din această sferă și poveștile care reușesc să mă prindă în mreje sunt destul de puține. O să amintesc doar de Adevărul despre cazul Harry Quebert și de seria Cormoran Strike, pentru că le consider niște cărți excepționale, pline de suspans continuu, care au reușit să mă țină captivă preț de multe pagini și să mă îndepărteze de orice altă activitate înafara lecturii. O poveste încâlcită și plină de răsturnări de situație este și Străinul de acasă, povestea unui cuplu aparent banal, care duce o viață mai mult decât comodă și care nu iese în evidență cu mare lucru. 

Totul se schimbă într-o singură seară, când Tom ajunge acasă de la muncă și nu-și găsește soția nicăieri. O sună, dar telefonul ei se află în casă împreună cu geanta. Mașina ei nu se află pe alee și pare că a plecat în mare grabă. Nu există semne de violență sau intrare prin efracție, iar Tom începe să se îngrijoreze tot mai mult și sună la poliție. Două minute mai târziu, primește o vizită din partea poliției, care îl anunță că soția lui a fost implicată într-un accident de mșină, într-un cartier rău famat al orașului, în timp ce conducea bezmetic, neluând seama de culoarea roșie a semafoarelor sau de celelalte mașini din trafic. Ajuns la spital. Tom se confruntă cu o altă problemă : Karen nu-și aduce aminte de nimic din ceea ce s-a întâmplat, dar doctorul spune că e normal după trauma pe care a suferit-o. Însă întrebările încep să pună stăpânire pe creierul lui Tom : soția lui este un șofer prudent, care nu încalcă niciodată regulile de circulație. De ce conducea ca o nebună? De ce se afla în acel cartier, atât de departe de casa lor? De cine sau de ce anume fugea? Oare e posibil ca el să nu o cunoască cu adevărat pe cea cu care își împarte viața? 

Pe măsură ce secretele celor doi soți la iveală, acțiunea devine din ce în ce mai incitantă, iar relația dintre ei se schimbă de la o zi la alta. Acolo unde înainte era doar dragoste, încredere și pasiune, încep să-și facă loc minciunile, neîncrederea, suspiciunea și măștile încep să cadă rând pe rând. Fiecare începe să-l vadă pe celălalt așa cum e, fără artificii sau îmbunătățiri, un om în stare pură, supus greșelii și compromisului. Tocmai această (re)descoperire dintre cei doi face povestea incitantă și imposibil de lăsat din mână. Relația lor trece prin foc și sabie în decurs de câteva săptămâni, timp în care vor fi asaltați cu întrebări din toate părțile, vor face nenumărate drumuri la poliție sau vor fi vizitați de agenți în cele mai neașteptate momente. Aparent, nu mai e nimic de salvat din relația lor, dar surpriza vine după dezvăluirea tuturor secretelor și justificarea acestora. Chiar dacă s-au mințit și nu au știut cu adevărat cine sunt, Tom și Karen sunt doi oameni care se iubesc. Îndrăznesc să-i numesc adevărați temerari, după toate luptele pe care le duc și care îi modelează mai mult decât toate experiențele de până atunci. Decizia tacită de a rămâne împreună se întâmplă fără ca cei doi să conștientizeze prea mult și pornește nu doar din sentimentele pe care le simt unul față de celălalt, ci și dintr-o anumită naivitate. 

Străinul de acasă e un must-read nu pentru că m-a ținut în suspans pe tot parcursul acțiunii, ci pentru că m-a scuturat puțin și mi-a deschis ochii spre o înțelegere mai bună a psihologiei umane. Cartea spune un adevăr pe care ne este greu să-l acceptăm cu ușurință și anume că nu poți să cunoști pe cineva îndeajuns încât să nu te surprindă vreodată (chiar dacă e vorba despre partenerul de viață). Relațiile interumane se bazează de cele mai multe ori pe aparențe și nu pe sentimente solide, e o realitate a societății în care trăim și nu cred că se va schimba foarte curând. 

Cartea o găsiți aici. 

Depresia afectează milioane de oameni din întreaga lume, iar câteva sute se sinucid anual. A devenit o afecțiune tot mai răspândită, despre care ne este greu să vorbim sau să-i acceptăm existența. Din cauza stigmatului cu care se confruntă oamenii care suferă de boli mentale, de cele mai multe ori aceștia nu cer ajutorul și fac față bolii cum se pricep mai bine, până când nu mai rezistă și se decid să pună capăt într-un fel sau altul. Aparent, femeile sunt mult mai afectate de depresie, dar bărbaților le este mult mai dificil să ceară ajutor și să-și recunoască problema. Depresia nu înseamnă puțină tristețe pe care nu o poți depăși. Depresia înseamnă că mintea ta se joacă cu tine, proiectându-ți idei și gânduri care par o lume în sine, o lume cu alte reguli și principii decât cea în care trăiești. 

Matt Haig, pe care îl cunoaștem astăzi datorită romanelor sale minunate, s-a confruntat cu această boală la vârsta de douăzeci și patru de ani. Depresia a fost un adevărat tsunami în viața lui, lipsită de tristețe sau probleme grave până atunci, Era un tânăr normal, îndrăgostit, care iubea viața și plăcerile ei de zi cu zi. Era capabil să se bucure de fiecare răsărit și apus, mai ales că trăia într-unul dintre cele mai frumoase orașe din lume : Ibiza. Depresia l-a lovit brusc și parcă totul în jurul său se scufunda încet în adâncuri. S-a gândit să se sinucidă și nu doar o dată. Experiența sa cu depresia, despre care i-a fost frică să vorbească mult timp a ajuns acum în această carte, deoarece și-a dat seama că îi poate ajuta și pe alții, indirect. Doar dându-le sfaturi despre cum pot lupta cu depresia sau dându-le indicații despre locurile unde pot să ceară ajutor specializat și ce trebuie să spună oamenilor de acolo. Și-a camuflat această experiență în romanul Umanii, însă nu a explicat nimănui simbolurile din spatele poveștii la vremea aceea - în romanul de față declară că personajul său, un extraterestru ajuns din întâmplare printre oameni, este chiar el, suferind de depresie. Așa s-a simțit pe tot parcursul bolii - teleportat într-o lume pe care nu o cunoaște, nu o înțelege și în care nu se poate acomoda. 

O să vă surprindă poate faptul că mi-a plăcut atât de puțin acest roman, încât nu îmi vine să cred că a fost scris de Matt Haig. După Umanii și Cum să oprești timpul, două dintre cărțile care mi-au rămas în suflet, am avut impresia că și acest roman va fi unul de excepție. Dar nu a fost. A fost o combinație ciudată de semi-capitole foarte bune, pe care mi-a făcut plăcere să le parcurg și restul informațiilor, cărora nu le-am înțeles scopul sau legătura cu subiectul. E o carte destul de amuzantă, chiar dacă vorbim despre depresie și această lejeritate în exprimare și opinii m-a făcut puțin sceptică. Nu e vorba că mă așteptam la un compendiu de simptome și tratamente ale depresiei - există destule și sunt dedicate celor avizați - însă așteptările mele enorme pur și simplu nu s-au potrivit cu această carte. Mi s-a părut totul prea simplu, chiar dacă unele situații descrise sunt de-a dreptul înfricoșătoare și singura parte care mi-a plăcut cu adevărat e cea în care povestește despre terapia cu ajutorul cărților. Cât de mult l-au ajutat anumite cărți în acea perioadă în care nu era capabil să meargă nici până la magazinul din colț și ce impact a avut lectura asupra sănătății sale mintale. Nu am înțeles foarte bine nici ceea ce a ajutat cel mai mult la vindecare - poate cărțile, poate yoga, poate prezența celor dragi - dar există câteva referiri, chiar la început, la pastilele care se dau de obicei în depresie și care nu funcționează pentru toată lumea, aparent neavând suficiente baze științifice care să le demonstreze eficacitatea. 

O să îl citesc în continuare pe Matt Haig, chiar dacă am fost puțin dezamăgită de această carte. Rămân romanele despre care v-am vorbit la început, două cărți excepționale pe care le-aș reciti cu aceeași încântare ca la început. Anul acesta va apărea un nou roman la editura Nemira, Notes on a Nervous Planet. 

Cartea o găsiți aici. 

Nominalizată la Orange Prize for Fiction și premiată cu Commonwealth Writer's Prize în 2011, Fericire este povestea a doi oameni de știință, în aparență asemănători, dar în esență destul de diferiți, care se întâlnesc întâmplător și ajung să dialogheze despre orice - dragoste, traumă, copii, durere, salvare, speranță - explorându-se unul pe celălalt pe îndelete, în timp ce trecutul le dă târcoale și se infiltrează tot mai mult în prezent. Atilla, un psihiatru specializat în trauma de război și Jean, biolog care cercetează comportamentul vulipilor urbane - amândoi cu un important bagaj emoțional, prin prisma căruia își spun părerea despre subiecte legate de știință, religie, societate. Relația dintre ei nu este una precipitată, autoarea le dă timp să se prezinte, cu tot cu trimiterile la trecutul lor, cu toți demonii pe care îi poartă pe umeri ; legătura lor se consolidează în raport cu alți oameni care apar în poveste, fiecare dintre ei ilustrând o fațetă a caracterului uman. Afăm multe detalii legate de cei doi prin prisma întâmplărilor din jur și a modului în care fiecare dintre ei reacționează. 

"Dacă era sinceră, Jean prefera singurătatea, singurătatea în pustietate. Pe câmp, îi plăcea să se trezească noaptea în calmul întunecat. În zgomotul alb al orașului, liniștea aceea îi lipsea. Dar în marele oraș era ușor să fii singur, mai ușor decât într-un orășel unde toată lumea se știa cu toată lumea. Lui Jean îi plăcea propria companie. Uneori, chiar credea că, dacă nu ar fi fost sexul, ar fi fost fericită să rămână fată bătrână."

"Dar ce nu știm este dacă absența unor evenimente negative în viață creează condițiile ideale pentru dezvoltarea umană. Doar presupunem că așa este. Iar dacă, din întâmplare, are loc o vătămare într-o viață trăită în spatele unui gărduleț alb, trebuie să găsim ceva, orice, comportamentul unui părinte, moartea unui animal de companie, pe care să-l numim incident declanșator. Spuneți că, dacă există un incident, trebuie să existe și o vătămare. La fel, dacă există vătămare, trebuie să existe și un incident. Amândouă sunt erori de logică. Și ce este viața fără incidente? E măcar posibilă o astfel de viață?
A luat o gură de apă.
-Cum devenim oameni, dacă nu confruntându-ne cu greutăți?" 

Fericire e un roman atipic, cu o acțiune flamboaiantă, plină de detalii ale locurilor în care se desfășoară acțiunea, detalii din trecutul personajelor și legate de locurile pe care ajung să le exploreze împreună ; nu e o poveste simpatică de dragoste, pe care să o citești zâmbind și să treci peste ea, îngropând-o sub alte romane de dragoste pe care de-abia le mai ții minte. Fericire explorează tocmai această căutare eternă, iar ea se întâmplă nu în pofida bagajului emoțional al personajelor, ci tocmai datorită lui. Fragmentul de mai sus se termină cu o întrebare excelentă și cred că nu există alt răspuns decât acela că greutățile și încercările dure ne fac OAMENI. Toate experiențele pe care le trăim, conștient sau nu, ne ajută să creștem și ne deschid ochii spre ceea ce contează cu adevărat. Iar povestea de dragoste nu e nici ea una obișnuită, ci una supusă greșelilor și întorsăturilor de situație, consumată între doi oameni capabili să-și asume faptele. Doi oameni în curs de vindecare, care încă se reîntorc în trecut pentru a-și revedea cele mai tulburătoare momente, dar știu să trăiască în prezent. 

Vă recomand Fericire dacă vă surâde ideea de a ieși puțin din tiparele clasice ale poveștilor de dragoste, de a citi ceva atipic, o lectură destul de matură și nu neapărat scrisă pentru toată lumea. Eu sunt o cititoare destul de fidelă stilurilor literare și subiectelor pe care prefer să le regăsesc în cărți, dar din când în când accept ideea diversității, deoarece are tendința de a-mi deschide ochii și de a-mi îndrepta atenția și spre alt gen de lecturi, spre alte experiențe care merită cunoscute și date mai departe. 

Cartea o găsiți aici. 

Am fost convinsă până în ultima clipă că am înțeles încrengăturile poveștii și că am ghicit devreme criminalul, dar nu a fost așa. Dicker e un maestru desăvârșit al suspansului și îl crește neîncetat, până în punctul în care cititorul e absorbit cu totul. Începutul romanului mi s-a părut o întoarcere în acțiunea din Adevărul despre cazul Harry Quebert , carte pe care o păstrez în suflet și acum și pe care o folosesc destul de des ca reper pentru calitatea viitoarelor lecturi. Aveam senzația unui deja-vu , dar am revenit repede în prezent. căci acțiunea se precipită rapid, apar nenumărate personaje cărora nu le-am întrezărit importanța decât mai târziu, iar apoi totul capătă o notă mai lentă, timp în care am fost asaltată de nenumărate teorii asupra misterului. Spre final, Dicker are nenumărate surprize pentru cititori - în drumul spre aflarea adevărului, sunt nenumărate capcane, în care cazi rând pe rând, fără să îți dai seama. Iar șocul finalului se estompează rapid și începe explicația întregului mister, în esență mult mai simplu decât părea pe parcursul romanului. Dispariția lui Stephanie Mailer e un carusel din care m-am dat jos cam descumpănită, tristă, dar și ușurată că s-a terminat și convinsă că am avut așteptări mult prea mari. 

Toată acțiunea se bazează pe o crimă petrecută în anul 1994, în timpul primei ediții a festivalului de teatru din Orphea. Este asasinat primarul orașului, împreună cu familia lui și un martor nevinovat al incidentului. Patru victime, un oraș aruncat în haos și panică, nenumărate întrebări legate de identitatea criminalului. După multe încercări și poticniri, criminalul este identificat. Douăzeci de ani mai târziu, o jurnalistă tânără sosește în Orphea, se angajează la ziarul local și începe să pună nenumărate întrebări despre ceea ce s-a întâmplat în 1994. Este convinsă că adevăratul criminal este încă în libertate, iar ancheta celor doi polițiști care s-au ocupat de caz, Jesse Rosenberg și Derek Scott, a fost una pripită și fără prea multe dovezi. Jurnalista, pe nume Stephanie Mailer, dispare la scurt timp după ce îl informează pe căpitanul Rosenberg despre bănuielile ei. Nimeni nu crede că e ceva suspect legat de dispariția sa, iar interesul tuturor e ca întâmplările din 1994 să rămână în tenebrele trecutului. De aici încolo nu mai pot să dezvălui multe elemente legate de desfășurarea acțiunii - acțiunea se intensifică, apar din ce în ce mai multe personaje, unele aparent fără nicio legătură cu Orphea sau cu crimele petrecute acolo. 

Cartea este scrisă din mai multe perspective, dar în principal cel care conduce toată povestea este Jesse Rosenberg. Din când în când, acțiunea este întreruptă de mărturii ale diverselor personaje și reîntoarceri în trecutul sumbru, care amenință să iasă la suprafață din nou. Pe măsură ce ies la iveală mai multe detalii legate de ancheta crimei din 1994, am început să am unele îndoieli - mi s-a părut prea puțin credibil ca doi polițiști să fie atât de orbiți de declarațiile primite și să nu ancheteze toate pistele crimelor ; este puțin plauzibil ca un oraș întreg să ascundă secrete peste secrete pentru a îngreuna o anchetă a poliției și să le dezvăluie douăzeci de ani mai târziu, când se simt încolțiți și îngrijorați că totul s-ar putea întâmpla din nou. Pe măsură ce acțiunea se complică din ce în ce mai mult, parcă fiecare locuitor al orașului Orphea are ceva de spus în legătură cu crimele, a văzut ceva sau a auzit ceva, dar s-a gândit, la vremea respectivă, că nu înseamnă mare lucru. Apar nenumărate teorii legate de posibilul criminal și întâmplări din sânul unui orășel în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Totul se lungește incredibil de mult, astfel că am intuit cine e criminalul cam de zece ori și tot de atâtea ori m-am răzgândit, pentru ca Dicker să mă surprindă cu adevărat la final. Această amânare a anchetei și nenumăratele obstacole care mai apar (ex. mărturii false) au scăzut puțin din credibilitatea poveștii, iar înlănțuirea de personaje se putea reduce la zece dintre ele, dar care să aibă un impact răsunător asupra acțiunii. Cu toate acestea, mi-a plăcut povestea Dakotei, chiar dacă e plină de clișee (dar ele funcționează) și a celor doi detectivi în vremurile bune, împreună cu iubitele lor, visând la o viață simplă. 

Recunosc, am avut așteptări exagerate de la cartea asta și m-am gândit că mă va ține cu sufletul la gură pe parcursul celor 680 de pagini, tocmai pentru că Adevărul despre cazul Harry Quebert și Cartea clanului din Baltimore au reușit acest lucru fără prea mare efort. Orice altă carte de Dicker ar mai apărea, aș avea aceleași așteptări fantastice de la ea, tocmai pentru că e unul dintre scriitorii mei preferați și are un talent incredibil. Dispariția lui Stephanie Mailer e o carte bună, care a reușit să mă îndepărteze de orice altă activitate timp de trei zile, iar lucrul acesta se întâmplă de prea puține ori. 

Cartea o găsiți aici.