Cred că orice cititor visează la un moment dat ca paginile cărții pe care o citește să devină asemenea unui portal magic, să-l absoarbă prin ele cu viteza luminii, transportându-l într-o aventură desprinsă din lumi magice. O scenă asemănătoare cu cea din Harry Potter, când magicianul este pur și simplu absorbit de paginile jurnalului scris de Tom Riddle, ajungând într-un trecut altfel imposibil de cunoscut. Un asemenea efect are și Biblioteca invizibilă, o aventură fantastică cu și despre iubitorii de cărți. O lume aparte, care te atrage în mrejele ei de la primele pagini și te face să îți dorești tot mai mult să îi afli secretele, iar apoi să pășești în ea alături de personaje, să lupți cot la cot cu ele și să învingi fiecare inamic. Biblioteca e de fapt o societate secretă, care strânge cele mai importante cărți din toate universurile paralele, cu scopul de a le proteja de ochii curioșilor sau a celor care nu le înțeleg cu adevărat importanța. Protagonista Irene, fiica a doi Bibliotecari, devenită la rândul ei agent special al Bibliotecii, pleacă în căutarea unui volum special scris de frații Grimm. Ajungând în Londra alături de Kai, ucenicul său, va fi prinsă într-un labirint al pericolelor, magiei, ființelor supranaturale și societăților secrete. Pentru a-și îndeplini misiunea, Irena va trebui să protejeze atât lumea pe care o cunoaște, cât și realitatea, pentru ca cele două să nu se distrugă reciproc. Romanul este primul din seria cu același nume, un fantasy perfect pentru toți iubitorii de lectură. Construit cu măiestrie, cu o abundență de personaje supranaturale, care mai de care mai imprevizibile și reprezentând un pericol real pentru protagonista poveștii, romanul are un început destul de abrupt, care nu conferă foarte multe explicații legate de lumea în care urmează să se desfășoare acțiunea. Cred că ăsta e singurul punct slab al cărții - o introducere prea forțată într-o lume pe care cititorul nu o cunoaște, nu știe după ce reguli se joacă și care e miza. De fiecare dată când citesc un fantasy, mă aștept să primesc aproape toate detaliile de la bun început, ca să pot înțelege faptele personajelor și felul în care se desfășoară acțiunea. Fără o introducere corespunzătoare, am în față o lume pe care nu o cunosc și nu o înțeleg și probabil că voi abandona lectura din cauza acestui neajuns.
Am trecut peste nemulțumirea de la început și am continuat să citesc, absorbită din ce în ce mai tare de acțiune și de cum se va termina misiunea celor doi Bibliotecari. Poate că trebuia să menționez mai devreme faptul că pe lângă avantajele evidente ale meseriei de bibliotecar, Irene beneficia și de puteri magice, care îi permiteau să facă tot felul de trucuri, dar care o provocau de cele mai multe ori să-și folosească inteligența și mai ales ascuțimea minții. Chiar dacă nu sunt un mare fan al genului fantasy, mi-a plăcut această lume magică a cărților, care supraviețuiește după un set de reguli stricte și datorită creativității celor care fac parte din ea. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Nathan McCann duce o viață obișnuită, iar zilele lui se desfășoară toate la fel. În existența lui nu se întâmplă nimic ieșit din comun sau din tipare, nimic neobișnuit sau surprinzător. Relația cu soția lui este caracterizată de aceeași răceală instalată de ani buni, singurul suflet care îi este alături fiind cățelușa lui, Sadie. Nathan nu cunoaște altceva înafară de această rutină și nu știe că ar putea trăi și altfel. Nici nu își dorește acest lucru. Liniștea i se spulberă într-o dimineață de octombrie când merge împreună cu Sadie la vânătoare de rațe. Ceea ce părea a fi o dimineață obișnuită se transformă într-o surpriză atunci când Nathan găsește un bebeluș abandonat în adâncul pădurii. Toate simțurile lui se trezesc la viață, iar inima lui învață să bată din nou. Nathan nu credea că va mai avea parte de asemenea emoții în viața lui, dar se simte instant legat de micul suflet pe care îl salvează de la o moarte sigură. Cuprins de furie, speranță și duioșie, Nathan vrea să adopte bebelușul din prima clipă când îl vede, dar custodia acestuia îi este dată bunicii. Nathan trece printr-o serie de dezamăgiri atunci când află că bebelușul are rude în viață, dar și atunci când nu găsește motivul din spatele aceste fapte de neimaginat. Chiar dacă viața lui merge mai departe, în sufletul lui Nathan rămâne un grăunte de dragoste destinat doar acelui băiețel pe care l-a găsit în pădure, iar speranța de a-l revedea nu îl părăsește niciodată. Îl urmărește pe cel mic de-a lungul anilor, dorind să se asigure că e bine. La un moment dat se împacă și cu gândul că băiatul nu va afla niciodată de existența lui. Însă după mulți ani de așteptare, la ușa lui apare un adolescent furios, cu o valiză în mână. Iar Nathan nu e sigur că vrea să îl cunoască pe acest băiat, căci nu e deloc cel pe care și-l imaginase... Când te-am găsit e o poveste emoționantă despre relația dintre doi oameni legați prin puterea destinului. Aparent, întâlnirea lor e o simplă coincidență, o întâmplare banală. Dar pentru Nathan, omul atât de bine îngropat în rutină, e o adevărată renaștere. Momentul în care îl găsește pe micul Nathan (bebelușul va primi numele lui) , sub mormanul de frunze, e acela în care sufletul lui adormit se trezește la viață. Ajuns la o vârstă matură, îngenuncheat deja de viață în nenumărate moduri, Nathan nu mai așteaptă mare lucru de la anii pe care urmează să-i trăiască. Pentru el totul e la fel în fiecare zi și va continua să fie la fel până când va muri. Dar sufletul abandonat în pădure îi trezește emoții pe care le credea uitate și, chiar dacă la început nu își dă seama, întâlnirea lor reprezintă o a doua șansă la o viață cu sens. Iar pentru adolescentul Nathan, apărut la ușa celui care l-a salvat mulți ani mai târziu, relația lor e locul sigur în care se retrage atunci când toate par să se scufunde în jurul său. Crescut de bunica sa și neînțelegând prea multe lucruri legate de existența sa, adolescentul pleacă în căutarea răspunsurilor de care are atâta nevoie, apelând la un om pe care știe deja că se poate baza indiferent de circumstanțe. Dinamica relației lor e interesant de urmărit pe tot parcursul romanului, cei doi trecând printr-o serie de încercări atât amuzante, cât și exasperante pentru ambele părți.
Catherine Ryan Hyde e autoarea cărții Dă mai departe (Pay it forward) , o poveste care m-a emoționat profund și pe care sunt convinsă că o știți. Cartea a fost ecranizată, devenind un film de mare succes, cu Helen Hunt, Kevin Spacey și Haley Joel Osment în rolurile principale. Cartea o găsiți aici. Romanul ăsta nu e o poveste înfricoșătoare despre existența unor fobii mult mai rele decât cele cu care te confrunți tu și nici un exemplu despre cum să îți învingi temerile. E doar o poveste despre doi adolescenți care nu se încadrează în tipare, prea puțin compatibili, care se îndrăgostesc subit unul de celălalt și decid să-și asume riscul. Iubirea poate fi și ea o fobie, una destul de complicată și de greu de învins. Relația celor doi e cireașa de pe tort a poveștii, dar premiza e una mult mai intrigantă - membrii unei familii care își trăiesc viețile în funcție de anxietățile lor. Esther, protagonista, e singura care (încă) nu știe ce o sperie cel mai tare, dar evită orice obiect sau situație care i-ar putea face rău. Tatăl lui Esther suferă de agorafobie, iar mamei îi este frică de ghinion. Pe fratele ei geamăn îl sperie întunericul și sunt o familie disfuncțională în adevăratul sens al cuvântului, chinuiți de nenumărate temeri și incapabili să se sprijine unul pe celălalt sau să aibă o relație normală. Toți cred că fricile lor le vor aduce moartea, sub o formă sau alta și refuză să trăiască altfel. Esther e singura norocoasă din acest punct de vedere, ea reușind să găsească (fără să vrea) o persoană care să o pună în fața faptului împlinit. Jonah Smallwood, un fost coleg de clasă, o jefuiește în stația de autobuz, luând cu el și lista ei de frici. Jonah o provoacă să își învingă toate temerile, reușind astfel să intre în lumea ei dată peste cap și să o vindece... Înainte de lansarea cărții, cei de la editură au lansat o provocare pe rețelele sociale, întrebându-și cititorii cu ce temeri trăiesc zi de zi. Cred că pe primul loc se află frica de moarte, urmată de cea legată de siguranța celor dragi. Stăteam și citeam răspunsurile, gândindu-mă ce fobie mă caracterizează, înafară de cele obișnuite cu care pot să trăiesc bine-mersi (frica de insecte, de înălțime etc.) De când am devenit mamă, nu mă părăsește îngrijorarea că ceva rău li s-ar putea întâmpla copiilor mei. Nu e o teamă care să dispară vreodată și cred că orice părinte înțelege despre ce vorbesc și a învățat pe parcurs să trăiască cu ea. Dar cea mai mare teamă o am față de incertitudinea vremurilor în care trăim - faptul că nu mai avem o siguranță legată de vreun aspect al vieților noastre. Totul pare să se schimbe foarte repede și suntem nevoiți să ne adaptăm acestor schimbări, chiar dacă asta înseamnă să ne părăsim locul de muncă, orașul în care locuim sau familia. A devenit din ce în ce mai greu să trăim o viață normală, când totul în jurul nostru pare să se transforme. E probabil cea mai mare binecuvântare și cel mai mare blestem al secolului XXI - schimbarea permanentă.
Dar e în regulă să trăiești cu aceste frici. E perfect în regulă să simți că nu poți trăi fără ceva sau cineva, că nu poți trăi într-un anumit fel sau după cum îți dictează ceilalți. E în regulă să decizi singur când și dacă e momentul să le depășești sau să trăiești cu ele mereu, lăsând opiniile celorlalți să se piardă în vânt. Cartea o găsiți aici. Nu cred că am așteptat atât de mult o carte din seria HP cum am așteptat acest nou volum de aventuri al faimosului și carismaticului detectiv, Cormoran Strike. După trei volume care m-au ținut cu sufletul la gură, pline de nenumărate încercări pentru cariera și viața personală a lui Strike, Alb letal se concentrează în mod egal asupra aspectelor din viața privată și a celor legate de cazurile la care lucrează detectivul. Evident că cea mai mare curiozitate a mea (și a tuturor fanilor seriei, presupun) a fost legată de relația cu Robin, care cunoaște multe puncte de cotitură în acest volum, dar evoluează în mod miraculos spre o sinceritate absolută între protagoniști, care învață să se accepte unul pe celălalt și să spună mai des ceea ce gândesc. Cazul pe care se concentrează prezentul volum e unul cu miză mare și începe prin apariția unui tânăr schizofrenic în biroul lui Strike. Acesta pare să sufere de o criză psihotică si este convins că doar Strike îl poate ajuta, dar și proteja de cei ce vor să-i închidă gura. Dar tânărul dispare înainte ca detectivul să afle prea multe detalii sau să înțeleagă ceva din povestea lui. Însă cuvintele lui Billy îl bântuie pe Strike mult timp după ce le aude, iar apariția unui ministru celebru, care îi cere ajutorul, complică și mai tare situația. Ministrul Chiswell este șantajat de doi indivizi, dar refuză să-i spună lui Strike motivul șantajului. În schimb, vrea ca acesta să păstreze o discreție maximă și să afle informații compromițătoare despre cei ce-l șantajează, pentru a putea să-i contraatace. Aparent, Billy nu are nimic în comun cu Chiswell, dar aparențele sunt înșelătoare, iar cazul mult mai misterios decât am fi putut anticipa. Lucrurile se complică excesiv, apar personaje noi și fapte petrecute cu mulți ani în urmă, a căror consecințe vor fi plătite în prezentul nesigur.
Nu este volumul cu cea mai complexă acțiune, ci cel care pune la încercare cititorii mai mult decât celelalte trei la un loc. Multitudinea detaliilor prezentate și a faptelor aparent fără importanță formează un puzzle greu de descifrat, dar care se aranjează perfect spre final. Carismaticul Strike e același personaj plin de surprize, luptându-se mereu cu propriii demoni și cu limitările fizice , iar Robin aceeași parteneră de nădejde, inteligentă și mereu atentă la lucrurile omise de ceilalți. Pare că în sfârșit lucrurile se așează cum nu se poate mai bine pentru afacerea lui Strike, dar relația dintre ei doi continuă să fie una tensionată și greu de definit. Pe tot parcursul romanului, cei doi tatonează terenul, nereușind să exprime cu voce tare ceea ce simt unul pentru celălalt, lăsându-se conduși de temeri mai mult decât de propriile suflete. Eu una mi-aș fi dorit să găsesc o finalitate a acestei relații, dar poate că suspansul e ceea ce îi definește cel mai bine pe cei doi detectivi. Într-un interviu acordat recent, J. K. Rowling a mărturisit că va exista și volumul 5 al acestei serii, dar nu știm dacă s-a apucat deja de scris sau data când va apărea. Înainte de apariția volumului 3, spunea că seria Cormoran Strike va avea multe volume și că nu va înceta să scrie despre cei doi detectivi atâta timp cât publicul așteaptă nerăbdător alte mistere de rezolvat. Poate vom avea parte de o serie la fel de lungă ca și Harry Potter . One can only hope. Cărțile acestei serii le găsiți aici. O puștoaică extrem de inteligentă, pasionată de mistere și jocuri de cuvinte, ajunge să își petreacă vacanța de Crăciun într-un hotel străvechi, plin de secrete ascunse. Elizabeth locuia împreună cu unchii ei de când își pierduse părinții într-un accident de mașină, iar în ultimul timp își dorea tot mai mult ca ei să reapară de undeva și să o salveze. Egoiști și lipsiți de orice sentiment părintesc, unchii ei pleacă într-o vacanță prelungită și îi lasă doar un bilet, câteva haine și foarte puțini bani cu care să se descurce până la întoarcerea lor. Ceea ce părea a fi o vacanță groaznică, încărcată de singurătate, se transformă într-o aventură de neuitat atunci când Elizabeth îl cunoaște pe Freddy. Cei doi încep să exploreze toate cotloanele hotelului, Freddy fiind un veteran al locului. În cele din urmă ajung și la biblioteca hotelului, iar lui Elizabeth îi revin în minte avertismentele mătușii sale de a nu-și băga nasul prin cărțile altora. Dar fata decide să uite toate restricțiile unchilor ei, fiindcă aceștia sunt departe și nu pot să o controleze, iar de la această decizie începe aventura ei, dar și o prietenie frumoasă... Casa de iarnă aduce în atenția cititorilor o eroină modernă, pasionată de lectură și jocuri de cuvinte, inteligentă și sigură pe ea, în ciuda tuturor prejudecăților cu care este hrănită de către unchii ei. E o dovadă vie a faptului că nuferii cresc în noroi și un exemplu de feminitate, putere și iubire de sine. De obicei băieții sunt eroii cărților cu aventuri, aceștia dovedind exact ceea ce se așteaptă de la ei și poate puțin mai mult, ceea ce face din acest roman o poveste atipică, în care un personaj de sex feminin joacă după propriile reguli, neluând în seamă neîncrederea și obstacolele din jur. Evoluția personajului e cu atât mai surprinzătoare, cu cât de la ea nu se așteaptă nimic, înafară de supunere și înțelepciunea de a nu intra în bucluc. Elizabeth va dărâma încetul cu încetul toate prejudecățile legate de sexul feminin fără să își propună acest lucru și fără să dorească să demonstreze ceva cuiva.
Este una din multe povești care celebrează puterea sexului feminin, dar și credința că nu există un anumit destin scris pentru fiecare dintre sexe, ci că orice băiat/fată e capabil(ă) să-și făurească viața după cum îi e pe plac. E un nou val în literatura pentru copii, menit să le insufle cât mai multă încredere acestora, eliminând prejudecățile, constrângerile și îndemnându-i să nu își piardă niciodată libertatea. Căci libertatea e o comoară de preț într-o lume care e pregătită să îți spună la fiecare pas ceea ce trebuie să faci, să trăiești și mai ales, să simți. Libertatea devine un lux în lumea agitată a adulților, în care majoritatea execută fiecare etapă dictată de societate, iar cei ieșiți din tipare se bucură de fiecare clipă în timp ce merg pe cărări neumblate. Casa de iarnă face parte din trilogia cu același nume și este volumul de debut al autorului. O găsiți aici. Aș putea-o numi cartea momentului, căci cu siguranță o știți deja de pe toate rețelele sociale și ați citit nenumărate opinii despre ea și subiectele pe care le tratează. A devenit un fenomen încă de la apariție, fiind recomandată de personalități precum Barack Obama sau Bill Gates și considerată una dintre cele mai bune cărți ale lui 2018? Ce e atât de special la ea? Simplitatea, aș putea spune. Sinceritatea totală cu care e scrisă și faptul că autoarea nu se ferește de niciun detaliu din viața ei, pentru a da o impresie greșită cititorilor. Povestea e lipsită de măști, e dureroasă, captivantă și oferă o perspectivă destul de reală asupra educației, dar și asupra legăturilor de familie. Tara Westover a crescut într-o familie mormonă, condusă de un tată care credea că spitalele și școlile sunt unelte ale guvernului cu ajutorul cărora oamenii sunt spălați pe creier. A obținut un certificat de naștere abia la vârsta de 9 ani, iar viața ei s-a împărțit între loialitatea față de propria familie și curiozitatea legată de lumea de dincolo de universul ei. Un univers îngrădit din toate părțile, supravegheat de un extremist religios, un om incapabil să iubească sau să înțeleagă importanța libertății unei ființe umane. Pe măsură ce a crescut, mereu în dilemă asupra destinului său, Tara a devenit tot mai conștientă de caracterul tatălui său și schimbările din comportamentul fraților ei. La 16 ani, Tara a plecat de acasă. Știa de mult timp că trebuie s-o facă dacă vrea să aibă o șansă reală, trebuie să învețe totul despre lume pentru a putea supraviețui și a lăsa ceva în urmă. A înțeles devreme că viața ei și a familiei sale se desfășoară cumva în afara timpului prezent și că aparenta căldură din sânul familiei nu e decât un mijloc de manipulare, cu care tatăl său jonglează abil. Plecarea ei a stârnit evident multă furie și mai ales dezamăgire din partea omului care se luptase zi de zi să-i crească într-o închisoare mascată. Pentru Tara, educația nu e doar o șansă de a trăi normal, ci un mod de a se regăsi pe sine însăși, departe de ceilalți și de influențele lor, o renaștere și o întoarcere la propria persoană. Ce e atât de important în povestea Tarei? În primul rând, ambiția ei de a obține acces la educație și a scăpa de o viață ieșită cu totul din tipare. În al doilea rând, modestia ei, care nu a scăzut nici după obținerea diplomelor care îi atestă inteligența și capacitatea de a folosi informațiile în practică. Din povestea ei, am reținut un aspect care lipsește cu desăvârșire din școlile românești și care ne amputează timp de doisprezece ani de școală încrederea și iubirea de sine - mentorii. Oamenii care să te vadă nu ca pe un elev capabil să obțină cele mai bune note, ci ca pe un om aflat la început de drum, pregătit să se cunoască pe sine însuși. Profesori capabili să recunoască un talent aparte, o capacitate diferită de a celorlalți, o pasiune care poate izbucni oricând într-un destin împlinit ; oameni interesați de ființele din jurul lor, conștienți de responsabilitatea și influența pe care o exercită. Din păcate (vorbesc din proprie experiență și sunt convinsă că mulți se regăsesc în aceste vorbe) , școala nu e un sistem funcțional pentru toată lumea. Ea pare să funcționeze după reguli vechi, stricte, idei radicale (asemănătoare celui pe care le avea tatăl Tarei) și este incapabilă să îmbrățișeze sau să accepte diversitatea caracterelor umane, complexitatea a ceea ce înseamnă educația și formarea unor copii în adulți care să lase ceva în urmă. Există puține sisteme de educație în lume care să încurajeze creativitatea și dezvoltarea elevilor, să se abată de la tradiționalele note (care nu reflectă nimic din capacitățile unui copil) și reguli absurde. Acolo unde ele există, există datorită oamenilor cu viziune, care au înțeles că nu îi poți ghida pe alții prin viață decât dacă ești dispus să cercetezi încontinuu, să îți depășești propriile limite și să accepți diversitatea. 12 ani de școală plus încă patru de facultate m-au învățat multe, dar nu m-au învățat să mă iubesc mai mult și să am mai multă încredere în mine. Nu m-au învățat cum să mă evaluez înafara sistemului învechit de notare sau de capacitatea mea de a reține multe lucruri într-un timp destul de scurt. Am înțeles la un moment dat că notele nu sunt atât de importante, dar sistemele din jurul meu funcționau doar pe baza lor, fără ca părerea sau judecata mea să le influențeze cu ceva. Sunt recunoscătoare pentru profesorii aparte pe care i-am întâlnit, oameni ușor ieșiți din tipare, care m-au transmis mult mai mult decât simple informații ; îi port și acum în suflet și îi stimez la fel de mult ca și în perioadele în care m-am bucurat de prezența, dar și de viziunea lor asupra vieții. Cu toate acestea, excepțiile sunt puține în sistemul românesc de învățământ, iar cei care încearcă să fie altfel, să se educe zi de zi și să-i educe și pe ceilalți se bat de nenumărate bariere și prejudecăți. E clar că avem nevoie de o schimbare, de o tăiere a răului de la rădăcină. Avem nevoie de mentori, de empatie și de răbdare. Cartea o găsiți aici. Nu suntem nimic fără pasiune. (1852)O familie numeroasă, formată din prea multe fiice și un singur fiu înseamnă nu doar fericire, ci și multă dezamăgire. Mai ales când fiul tău nu pare interesat de ceea ce îți dorești tu pentru el, ci se distruge cu bună știință, considerându-te responsabil pentru toate nenorocirile. Nu e ușor nici să descoperi că una dintre fiicele tale posedă o inteligență rară și că e dispusă să te ajute zi și noapte pentru a-ți îndeplini visele, în timp ce tu o dezamăgești încontinuu. Nu e simplu să-ți vezi toate visele năruite, de mai multe ori, să speri la marea descoperire care o să îți schimbe viața și să nu trăiești suficient de mult pentru a avea parte de ea. William Savage visează să lase în urmă o moștenire de care să beneficieze lumea întreagă și chiar o face, prin intermediul fiicei sale, Charlotte. Însă el nu ajunge la această concluzie decât în ultima clipă, când e prea târziu pentru regrete sau sentimente... Fără muncă nu suntem nimic. (2007)Provenind dintr-o familie de apicultori cu tradiție, George nu știe să facă altceva decât munca în preajma albinelor. Pentru fiul lui visează același destin, însă Tom își dorește să devină scriitor, visează doar la cuvinte puse pe hârtie și vrea să îi cucerească pe oameni prin prisma acestora. Relația dintre ei este una tensionată, niciunul nu face eforturi să îl înțeleagă pe celălalt, iar George face greșeală după greșeală încercând să își convingă fiul că nimeni nu va putea să ducă tradiția mai departe la fel de bine ca el. George se află la o cotitură de drum, neștiind în ce direcție o va lua afacerea sa, fiind supus tot mai mult presiunilor sociale, metodele tradiționale pierzând tot mai mult teren în fața modernității. Împărțit între relația disfuncțională cu fiul său, datoriile bancare și incertitudinea viitorului, George se vede pus în fața faptului împlinit, atunci când afacerea sa este afectată de CCD(Colony Collapse Disorder), albinele sale dispărând în proporție de 90%... Fără educație nu suntem nimic. (2098)Într-un viitor distopic, albinele au dispărut, iar oamenii se confruntă cu nenumărate probleme legate de alimentație, sănătate și familie. Tao și soțul său sunt nevoiți să muncească din greu pentru a supraviețui, iar timpul petrecut cu copilul lor este mult prea puțin în comparație cu îndatoririle de care trebuie să se achite. Lumea nu mai arată deloc ca cea pe care o cunoaștem astăzi, fiind nevoită să suporte consecințele nenumăratelor răzbunări ale planetei, pe care oamenii le-au ignorat cu bună știință și în pofida cărora au continuat să lupte pentru putere, nefiind interesați ce sau pe cine calcă în picioare. Omenirea este controlată la sânge în toate aspectele vieții de zi cu zi, mâncarea este puțină și greu accesibilă, iar generațiile viitoare sunt pregătite din copilărie să fie mai eficienți decât părinții lor și să muncească cot la cot cu aceștia. Educația nu este atât de importantă din moment ce resursele sunt tot mai puține, iar supraviețuirea din ce în ce mai incertă. În prezent, continuăm să ne distrugem planeta cu bună știință, trăim vieți mult prea pline și ne creștem copiii în acest haos.Istoria albinelor e un roman vizionar, care vrea să atragă atenția nu doar asupra problemelor legate de mediul înconjurător, ci mai ales asupra viitorului omenirii și încotro ne îndreptăm dacă vom continua să trăim la fel ca astăzi. Ni se spune (din ce în ce mai des) că planeta e în pericol din cauza noastră, nenumărate specii sunt pe cale de dispariție, iar viața ar putea arăta cu totul altfel în câțiva ani dacă vom continua să considerăm mediul înconjurător o resursă cu potențial nelimitat. Se vorbește tot mai mult despre ecologie, despre noi moduri de a ne hrăni și a ne îmbrăca, despre noi metode de a ne construi case și a le întreține, toate fiind soluții cât mai prietenoase posibil cu mediul în care trăim. E clar că urmează schimbări majore pentru întreaga omenire și nu știu dacă suntem pregătiți pentru ele sau capabili să înfruntăm consecințele propriilor acțiuni. Ne aflăm încă într-o stare de somnolență, cu conștiința adormită, legănați de confortul propriei lumi...
Însă tema fundamentală a romanului și punctul comun al celor trei povești e relația părinte-copil. Pornind de la cea mai importantă relație din viața unui om, Maja Lunde expune cu seninătate toate momentele frumoase și cele mai puțin frumoase dintre un părinte și copiii săi - bucuriile nemărginite, grijile fără sfârșit, proiecțiile asupra viitorului și așteptările (uneori) lipsite de temei. Orice părinte își dorește anumite lucruri pentru copilul său. proiectându-i acestuia întreaga viață încă din prima clipă și dându-și seama , pe măsură ce trec anii, că nevoile și visele acestuia sunt total diferite de ceea ce și-a imaginat. Iar la un moment dat, orice părinte trebuie să înțeleagă că acest lucru este în regulă. Nici mai mult, nici mai puțin decât perfect în regulă. Chiar dacă îi creștem și îi iubim fără margini, ei știu cel mai bine ce vor să devină, cum vor să trăiască și cu cine, pe ce cărări vor să calce și pe care vor să le evite. Și tocmai această diversitate de caractere, aceste diferențe dintre noi, au puterea de a ne apropia, dacă știm cum să le gestionăm. Nu e suficient să îi pregătim pentru viață așa cum ne-am fi dorit să ne pregătească părinții noștri, ci să fim alături de ei în fiecare clipă și să ne adaptăm nevoilor lor, lăsându-le la o parte pe ale noastre. Cred că asta e de fapt cheia supraviețuirii pentru întreaga omenire. Schimbarea trebuie să înceapă în fiecare familie, empatia să se nască în relațiile cu cei mai dragi oameni, iar dragostea să se răspândească treptat și spre cei pe care nu-i cunoaștem atât de bine și spre mediul în care trăim. Cartea o găsiți aici. Am visat dintotdeauna la o casă plină de cărți, iar rafturile pline de povești să împânzească fiecare colț. Pentru un cititor înfocat asemenea mie, biblioteca este mai mult decât o carte de vizită, e un pansament de pus pe rană de fiecare dată când lumea te rănește. Indiferent de mărimea bibliotecii sau de valoarea materială, poveștile care contează rămân cu noi pentru totdeauna. Asta e concluzia la care am ajuns în ultimul timp, după ce ani la rând am adunat extrem de multe cărți și le-am ținut evidența cu un fanatism ieșit din comun. Am înțeles însă că rolul poveștilor e să circule, să ajungă la cât mai mulți oameni și să nu se oprească nicicând din vindecat suflete. Am renunțat la multe povești din biblioteca mea și le-am lăsat să circule prin lume, am încercat să mă detașez cumva de obsesia mea pentru cărți, fiindcă am înțeles că nu le voi putea purta mereu după mine, oriunde aș merge. Poveștile care mi-au rămas în suflet și minte sunt mereu cu mine, le păstrez și în format fizic și le țin aproape cât de mult pot. Însă situația bibliotecilor (și nu numai) din secolul XXI e una destul de precară, căci trăim într-un haos teribil din toate punctele de vedere, ne mutăm din loc în loc atunci când nu ne mai e bine și lăsăm în urmă atât amintiri, cât și obiecte. Avem la îndemână metode mult mai simple de a căra o bibliotecă sau chiar mai multe după noi - era digitală ne oferă soluții ingenioase și ne va oferi în continuare, însă pentru un cititor pasionat cărțile reale rămân cea mai la îndemână metodă de a se pierde în alte lumi și de a-și respecta tabieturile. Sfârșitul bibliotecii mele, scrisă de un mare iubitor de carte (nu e primul volum cu subiect literar scris de Alberto Manguel), a pornit de la dilema autorului legată de biblioteca personală - mutându-se din Franța, e nevoit să-și împacheteze și transporte toate cărțile în noua locație. 30000 de volume, adăpostite până atunci într-o moară veche de pe valea Loarei, urmau să ajungă tocmai în Canada. Pornind de la această despărțire (Manguel pleca spre New York), autorul începe să reflecteze asupra relației dintre cititor și cărțile pe care le deține, dar și viitorul apropiat al bibliotecilor din întreaga lume, în contextul unei generații care abia mai citește. De-a lungul timpului, bibliotecile au suferit nenumărate modificări, s-au adaptat capriciilor vremii sau a oamenilor, dar au rămas aceeași oază de liniște și lumi misterioase, locul cel mai sigur pentru toți cititorii lumii. Cea mai dezastruoasă dispariție a unei biblioteci e cea a faimoasei biblioteci din Alexandria, considerată și astăzi un reper pentru lumea literară. Nimeni nu știe cu exactitate când și cum a dispărut, cât de măreață era și ce volume adăpostea în adâncurile ei, dar legendele din jurul ei își trimit ecourile și astăzi. De la volume protejate cu lacăte sau chiar cu prețul vieții am ajuns la o abordare mult prea libertină - totul ne este la îndemână, informația se găsește pretutindeni (trebuie doar să știi unde să cauți), dar citim din ce în ce mai puțin, iar timpul petrecut în biblioteci e unul insuficient sau chiar inexistent. Pentru cei mai mulți copii ai lumii moderne, nu există alte biblioteci înafara celor școlare și nici o dorință acută de a explora această posibilitate, de a face cunoștință cu cât mai multe cărți. Bibliotecile se află pe cale de dispariție, la fel ca multe specii ale lumii animale sau principii de viață, pe care omul modern le ignoră cu desăvârșire. Paradoxul vremurilor noastre nu se limitează doar la excesul de informații, multitudinea de probleme și lipsa de timp, ci se extinde asupra educației, a lecturii și a relației pe care o avem cu ea de-a lungul vieții.
Iubirea pentru cărți se naște în cele mai neașteptate momente, de cele mai multe ori datorită unui personaj suficient de carismatic care ne deschide ochii spre lumi mult mai interesante decât cea în care trăim. Copil fiind, ești fascinat în fața fiecărei noutăți și mult mai deschis spre tot ceea ce nu îți este cunoscut încă. Obiceiul de a citi, dar și cel de a colinda bibliotecile în căutare de comori trebuie crescute încă din copilărie, prezentând beneficiile acestora și alimentându-le zi de zi. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
September 2024
|