Despre creierul uman s-au scris nenumărate volume, studii de specialitate, rânduri peste rânduri pline cu descoperiri despre mecanismele complexe pe baza cărora funcționează. În creier se află esența a tot ceea ce ne face oameni, centrul gândirii și al emoțiilor pe care le transmitem în lume, baza relațiilor pe care le dezvoltăm. Lucrurile pe care le știm despre creier sunt foarte puține în comparație cu cele pe care nu le știm. Știm că datorită capacității creierului de a stoca doar anumite experiențe suntem capabili să ne readaptăm în timpul vieții, să dăm la o parte tot ceea ce ne-a rănit și să căutăm alte surse de bunăstare. Ceea ce nu știm este cum să stopăm degenerescența creierului, cum să îl ferim de bolile care progresează rapid și distrug tot ceea ce înseamnă o ființă umană. În cele două volume de mai jos, creierul uman este prezentat în situații vulnerabile, situații dramatice care îi pun în pericol supraviețuirea și se urmărește cu precizie modul în care acesta reacționează la stres, boală, traumă, modul în care se adaptează la noi realități și ceea ce stochează în aceste momente. Un volum face parte din categoria non-ficțiune, fiiind scris de un profesor de neuroștiință cognitivă și imagistică, iar celălalt se încadrează în categoria ficțiune, fiind bazat pe fapte reale Adrian Owen este neurocercetător în cadrul Universității Western Ontario, Canada. Conduce programul Fundației Azrieli de Studiu al Creierului, Minții și Conștinței, iar studiile sale au apărut în cele mai importante publicații de știință, printre care Science, The New England Journal of Medicine și Lancet. În zona cenușie , Owen explorează limita dintre viață și moarte a creierului, bazându-se pe cazuri reale. Zona cenușie se referă la un fel de purgatoriu, o zonă dintre conștiința deplină și moartea creierului. În 2006, Owen a condus o echipă care a descoperit o categorie aparte de pacienți - pacienți cu leziuni cerebrale traumatice, victime ale accidentului vascular cerebral sau ale bolilor neurodegenerative, precum Alzheimer sau Parkinson. Majoritatea acestor pacienți nu vorbeau, nu se mișcau, nu reacționau la niciun stimul exterior. Cu toate acestea, nu erau în moarte cerebrală. Creierele lor continuau să funcționeze într-o anumită formă, imposibil de explicat din punct de vedere științific. Și nu doar atât - acești pacienți erau conștienți într-un mod straniu, auzind și înțelegând tot ceea ce se petrece în jurul lor. Unii dintre ei s-au recuperat într-o anumită măsură și au început să își amintească detalii sau discuții din perioada lor cenușie. Descoperirile făcute în aceste cazuri ne arată cât de mare este puterea de adaptare a creierului uman, capacitatea sa de a face față tuturor obstacolelor impuse de corpul fizic în urma unor traumatisme. Creierul uman este o enigmă superbă, care continuă să ofere dovezi despre perfecțiunea sa și despre multiplele moduri în care ne protejează de-a lungul vieții. Cartea are în centru o întrebare profundă despre viitorul speciei umane - ce înseamnă o viață trăită din plin? O viață condiționată de limite fizice mai poate fi numită viață sau noi suntem cei care ne impunem prea multe limite? Cartea o găsiți aici. O altă fațetă a puterii de adaptare a creierului uman este expusă în romanul scris de Melissa Da Costa, al cărui personaj principal suferă de o formă precoce de Alzheimer. Romanul a câștigat numeroase premii în Franța și a fost extrem de apreciat atât de critici, cât și de cititori. Emile are 26 de ani, un diagnostic crunt și un prognostic de aproximativ doi ani de viață normală. Confruntat cu această certitudine șocantă, Emile decide să iasă din zona lui de confort și să plece într-o ultimă călătorie înainte ca mintea sa să se desfacă în bucăți imposibil de adunat la un loc. Un anunț în ziar îl aduce față în față cu viitoarea parteneră de călătorie, o tânără pe nume Joanne. O femeie frumoasă, plină de mister, care nu oferă nicio explicație în privința deciziei de a-l însoți. Călătoria celor doi va fi una plină de surprize, experiențe de viață, emoții intense trăite într-un timp foarte scurt. Amenințarea care planează asupra creierului lui Emile îi determină pe cei doi călători să profite de fiecare moment, să scoată toată seva vieții din orice clipă pe care o au la dispoziție. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Biografiile nu sunt genul meu preferat de lectură. Mă opresc la ele destul de rar și doar atunci când curiozitatea este la limite maxime. Cartea prințului Harry a fost prima biografie pe care am așteptat-o cu sufletul la gură, poate din cauza hype-ului creat în jurul ei sau a interesului tot mai crescând pe care o planetă întreagă îl avea pentru cuvintele celebrului prinț. Dar odată cu parcurgerea celor două biografii din poză, am înțeles că avem ceva de învățat de la fiecare om care a muncit, a câștigat și a pierdut, a comis greșeli și s-a ridicat din cele mai adânci căderi. Viața nu e ușoară pentru nimeni, indiferent de aparențele pe care le proiectăm asupra unor oameni, iar dușmanii cei mai de temut sunt limitările pe care ni le impunem singuri. Nimsdai Purja e un alpinist de origine nepaleză care a reușit să escaladeze toate cele paisprezece vârfuri de peste 8000 de metri din munții Himalaya și Karakorum în doar șapte luni. Este un om care inspiră prin cuvintele sale, care vorbește cu sinceritate atât despre reușite, cât și despre momentele în care a fost aproape de moarte din cauză că și-a pierdut concentrarea. Nimsdai este un exemplu de ambiție și perseverență, muncă asiduă și planificare minuțioasă. De fiecare dată când cineva i-a spus că obiectivele sale sunt nerealiste, s-a încăpățânat să le demonstreze contrariul. A văzut lumea de la înălțime, iar urcatul pe munte te învață lecții importante despre umilință și efemeritate. Muntele te învață să fii umil, să mulțumești în fiecare dimineață pentru darul unei noi zile, să îți recunoști propriile limite. Natura îți arată propria mortalitate, te coboară de pe piedestalul pe care ți l-ai creat, te educă mai abitir decât orice altă experiență. Deși deține nenumărate recorduri mondiale, Nimsdai susține că nimic nu este posibil fără Dumnezeu și fără puterea pe care ți-o dă credința în visul tău. Puterea prezentului este un alt lucru în care crede cu tărie, căci experiențele apropiate de moarte l-au învățat că ziua de mâine s-ar putea să nu mai fie. Tot ce contează e aici și acum. Spre deosebire de Nimsdai, care a apărut în lumina reflectoarelor doar datorită recordurilor sale, Matthew Perry a beneficiat din plin de binecuvântările, dar și de blestemele celebrității. A fost unul dintre cei mai populari actori de pe planetă la momentul când juca în serialul Friends, serial iubit și acum de milioane de fani. Dincolo de viața aparent perfectă, Matthew e un om ca oricare altul, un om care s-a luptat din plin cu dependența de alcool și droguri, un om care a plătit un preț enorm pentru celebritatea sa și toate avantajele care au venit la pachet cu ea. Nu e primul și nu va fi nici ultimul actor care recunoaște că s-a luptat cu dependența. În spatele camerelor, există aceleași nesiguranțe și temeri pe care le simțim cu toții în diverse momente din viața noastră. Într-o notă plină de umor și francheța, Matthew povestește despre copilul de cinci ani, care călătorea de la Montreal la Los Angeles pentru a-și vizita părinții separați ; despre adolescentul de paisprezece ani, vedetă națională a tenisului canadian, care simțea nevoia de validare din ce în ce mai acut ; despre tânărul care a primit unul dintre cele mai râvnite roluri dintr-un serial de televiziune; despre bărbatul care și-a văzut toate visele prinzând realitate în timp ce golul din suflet creștea tot mai mult. Cărțile le găsiți aici , împreună cu multe alte povești impresionante despre oameni care au inspirat o lume întreagă. Oona Lockhart are aproape nouăsprezece ani și o viață întreagă înainte. Este sfârșitul anului 1982, iar Oona sărbătorește un nou început alături de iubitul ei și cei mai buni prieteni. Este măcinată de gânduri din cauza unei decizii importante pe care trebuie să o ia, dar e convinsă că totul se va aranja într-un final. Începe numărătoarea inversă, iar Oona se simte extrem de amețită, tot corpul îi vibrează și leșină imediat după ce toată lumea rostește UNU. Se trezește într-o casă străină, într-o stare asemănătoare cu mahmureala, confuză, fără să înțeleagă prea bine ce s-a întâmplat. Realitatea o lovește în moalele capului, odată cu apariția lui Kenzie, asistentul său personal. Oona este mai bătrână cu 32 de ani, iar casa elegantă, plină de obiecte de artă și mobilă scumpă, este căminul ei. Kenzie începe să îi povestească, cu precauție, că are capacitatea de a călători în timp. Fiecare Revelion o va duce într-un an al vieții sale. dar nimeni nu știe care va fi acesta. Fiecare sfârșit de an reprezintă un nou început și o nouă realitate de explorat. Confruntată cu viața sa imprevizibilă, dar totodată magică, Oona învață în fiecare an ceva nou despre sine. Învață să se lase purtată prin viață, să își accepte greșelile cu toate consecințele aferente, să se iubească mai mult și să-i iubească pe cei care i-au rămas alături. Atunci când realizezi că timpul este un dar, un privilegiu de care nu mulți au parte, înveți în cele din urmă să trăiești în prezent. Să fii în prezent, să te bucuri, să profiți de fiecare moment care ți se oferă și să lași trecutul în trecut. Golurile se vor umple în fiecare an, demonstrându-i lui Oona că viața este plină de surprize, iar unele drumuri ne-au fost menite de la bun început. Oona se confruntă cu pierderea, cu dezmăgirea, cu dragostea în forma ei cea mai pură, își vede visele din adolescență devenite realitate și își satisface cele mai costisitoare plăceri. Fiecare an o determină să se bucure de o anumită parte a vieții sale, să accepte inevitabilul, disparițiile oamenilor dragi. Fiecare călătorie are un punct de plecare bine stabilit, dar nu și o destinație. Timpul este imprevizibil, viața este imprevizibilă, iar deciziile mici, cele de zi cu zi, au un impact mult mai răsunător decât cele importante. Oona mi-a adus aminte de Nora, personajul din cartea lui Matt Haig, Biblioteca de la miezul nopții. Ambele romane ajung la aceeași concluzie - nu există un mod universal valabil în care să îți trăiești viața. Tot ce poți să faci e să mergi înainte cu mintea și sufletul deschise. Margarita Montimore scrie despre timp și trecerea lui inevitabilă, cu umor, melancolie și pe alocuri tristețe. Povestea lui Oona nu este una obișnuită, dar ne readuce aminte cât de important este prezentul. În majoritatea zilelor noastre, suntem mult prea preocupați de un viitor pe care ni-l imaginăm mult mai bun sau de un trecut pe care nu-l putem repara. Nu trăim în prezent aproape niciodată, căci mereu intervine un lucru de făcut, o sarcină de îndeplinit, planuri peste planuri pentru alte timpuri, gânduri despre trecerea timpului până la un anumit eveniment. Suntem mereu în așteptarea altor zile, altor ani, altor vremuri... Cartea o găsiți aici.
Mi-e la fel de greu să scriu despre cartea asta pe cât mi-a fost de greu să o citesc. Povestea Alexandrei ne reamintește de neputința, trădarea și ipocrizia noastră ca popor, de felul morbid în care ne compromitem zi de zi, de metastazele unui cancer dezvoltat de la Revoluție și până astăzi. Alexandra Furnea este supraviețuitoare a incendiului de la Colectiv, dar putea să fie la fel de bine un număr de pe lista celor care au plecat într-o lume mai bună. Incendiul din clubul Colectiv este o poveste întunecată din istoria noastră recentă. O întâmplare nefericită care a scos la iveală corupția profundă din toate sistemele care ar trebui să ne protejeze, indiferența cu care trăim în fiecare zi și care ajunge să ne ucidă, individualismul de care dăm dovadă în fața banului, tristețea morală a unei națiuni slab educate din toate punctele de vedere. Au murit 65 de tineri, 65 de visători care ar fi putut să schimbe România într-o bună zi.
Sunt cadru medical și am simțit foarte profund cartea Alexandrei. Nu găsesc nicio scuză pentru lipsa empatiei, pentru minciunile care s-au spus și pentru toate cuvintele care nu s-au spus niciodată. Există nenumărate moduri în care sistemul te poate îngenunchea. Te pune față în față cu nenumărate lipsuri, cu reguli absurde și hârtii inutile pentru pacientul care așteaptă nu mai mult decât o vorbă bună, cu oameni numiți politic în funcții pe care nu le merită. Lucrul acesta a ieșit cel mai mult în evidență atunci când ministrul Sănătății de la acea vreme a afirmat că spitalele sunt dotate cu de toate și că toată lumea face eforturi pentru a avea grijă de acești pacienți. Singurele lucruri care au lipsit au fost adevărul, pregătirea și empatia. Majoritatea tinerilor de la Colectiv au ajuns în spitale din străinătate, purtând cu ei cel puțin două sau trei bacterii luate din spitalele din România. Am fost șocați cu toții, pe măsură ce lucrurile au ieșit la iveală, am rămas marcați pentru puțin timp (ce-i drept) de neputința sistemului sanitar. În acele momente, sistemul sanitar a fost asemenea unui leu bătrân, învins de vreme, care rage pentru ultima oară într-o junglă în care nu îl mai ascultă nimeni. Dar nu s-a schimbat nimic de atunci. În fiecare zi, în aproape orice spital de stat din România, se întâmplă un mini-Colectiv. Majoritatea sunt trecute sub tăcere, ascunse de presă și de ochii lumii. Cui îi pasă? Fiecare dintre noi stă confortabil în propria bulă, se bucură de toate privilegiile pe care le are și se roagă lui Dumnezeu să nu cumva să se îmbolnăvească. Cancerul împrăștiat prin toate ungherele sistemului sanitar are multe ramificații. Cea mai greu de tratat este lipsa empatiei. Empatia poată să apară doar la oamenii cu caracter, cu coloană vertebrală, iar aceștia sunt tot mai puțini. O altă lipsă majoră este tăcerea. Tăcerea tuturor celor care observă nedreptatea, minciuna și nu spun nimic. Tăcerea tuturor celor care merg la muncă în fiecare zi și se complac pentru propria bunăstare. Tăcerea celor care au puterea și aleg să închidă ochii. Tăcerea care ne va cuprinde pe toți în fața unei noi tragedii. Sistemul medical nu este infectat de bacterii rezistente la aproape toate antibioticele disponibile pe piață, este infestat de ipocrizie, de nepăsare, de oamenii altor sisteme defecte puși în funcții pentru care nu sunt pregătiți, de incapacitatea tuturor de a deschide gura și a vorbi despre problemele existente. Sistemul medical românesc este putred din cauza oamenilor. Dacă te uiți cu atenție prin toată haita de șarlatani și hoți, vei găsi din când în când și oameni dedicați, oameni care își iubesc meseria cu adevărat și continuă să facă bine în bula lor, oameni care sunt înghițiți de gura unei balene uriașe numită politică. Cei care dețin puterea și competența de a vorbi nu o fac deoarece și-ar putea pierde privilegiile. Individualismul la cote maxime omoară oameni. Indiferența omoară oameni. Tăcerea omoară oameni. Și noi toți murim în fiecare zi , puțin câte puțin, mințindu-ne că lupta e inegală, nu avem destulă putere, nu contează oricum... Cartea o găsiți aici. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, a înființat o Divizie de Operațiuni Speciale, formată din femei tinere, dornice să participe în misiuni de spionaj și contraspionaj. Femeile transmiteau mesaje codificate spionilor din Franța ocupată de nazisți sau se infiltrau în diverse grupuri pentru a afla informații cruciale care să ajute la înfrângerea totală a Germaniei. După terminarea războiului, aceste femei au fost aduse în atenția publicului larg pentru curajul lor și eroismul de care au dat dovadă. Deciziile lui Churchill au fost îndelung contestate sau atacate, dar nimeni nu îi poate nega contribuția majoră sau eforturile pe care le-a depus în acei ani. Romanul lui Alan Hlad a fost inspirat de faptele acestei Divizii Speciale, dar și de un misterios raid aerian, cunoscut drept Operațiunea Jericho, despre care nu se cunosc foarte multe detalii nici în ziua de azi. Rose, o tânără dactilografă , este zguduită de pierderea familiei sale în bombardamentele agresive ale naziștilor asupra Londrei. Lucrează în buncărul Trezoreriei din inima Londrei, la câțiva metri de Churchill, care pune la cale diverse strategii pentru câștiga cât mai repede războiul. Singurul ei refugiu este munca pe care o face cu un devotament ieșit din comun, sperând să contribuie cât de puțin la victoria asupra celor care i-au ucis părinții. Într-o seară ca oricare alta, este rugată să traducă la o întrevedere dintre De Gaulle și Churchill, iar discuția dintre cei doi îi va schimba definitiv destinul. La sute de kilometri depărtare, Lazare Anton decide să se alăture Rezistenței Franceze și să lupte cu toate puterile împotriva Germaniei. Viețile celor doi tineri se vor intersecta pe câmpul de luptă, iar iubirea născută în acest peisaj dezolant va căpăta forma speranței. Romanul ne poartă într-o călătorie plină de emoții din Parisul asediat de naziști până în camerele de tortură ale lagărului de la Ravensbrück, prin buncărele ascunse ale Londrei, unde tinerele angajate de Churchill trimiteau mesaje codate membrilor Rezistenței. Brigada secretă a lui Churchill a fost intens blamată și contestată de-a lungul războiului și mult timp după terminarea lui. Criticii lui Churchill au scos în evidență pericolul în care au fost puse aceste femei, multe dintre ele devenind spioane, riscând extrem de mult pentru a afla informații vitale. O mulțime de vieți au fost smulse în această luptă, majoritatea pierzându-se în faldurile istoriei. Indiferent de deciziile lui Churchill, aceste femei au dat dovadă de un curaj nebunesc, căci au crezut fără nicio urmă de îndoială că misiunea lor era singura șansă către o viață normală. Alan Hlad a mai scris Lungul zbor spre casă, un roman despre folosirea porumbeilor voiajori de către luptătorii Rezistenței în Al Doilea Război Mondial. Romanele lui Alan Hlad sunt intense, pline de emoție și momente culminante, o mică parte dintr-o istorie pe care nu o vom desluși cu totul niciodată.
Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
April 2024
|