"Oare devenim într-un final ceea ce ne-a fost dat dintotdeauna să fim?" ​ 

A devenit celebru datorită romanului Pacientul englez, care a avut parte de o ecranizare îndelung lăudată și a continut să scrie povești de succes, cu același lirism și atenție la detalii. Lumina de veghe, roman postbelic, este o poveste despre destin, dragoste și secrete, o carte fascinantă și extrem de poetică despre viață și misterele ei. Acțiunea începe în Londra, la puțin timp după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial. Nathaniel și Rachel, doi adolescenți care urmează să meargă la școli cu internat, sunt anunțați de către părinții lor că vor rămâne singuri aproximativ un an, deoarece aceștia trebuie să se ocupe de niște afaceri în străinătate. Îi va supraveghea un vechi prieten de familie, poreclit Molia. Acesta se va ocupa de siguranța și bunăstarea lor și le va informa părinții de fiecare dată când va fi necesar. 

După plecarea părinților (m-am gândit la început ce fel de părinte trebuie să fii să îți lași copiii în grija unui străin, dar limitele nu erau marcate destul de clar în această lume care încerca să treacă peste traumele războiului) , se conturează un tablou din ce în ce mai ciudat - tot felul de necunoscuți își fac apariția în casa familiei, plecând și venind la orice oră din zi și din noapte, Molia fiind liantul dintre aceste persoane atât de diferite. La început adolescenții nu bănuiesc motivele din spatele prezenței acestor străini. Nu știu nimic despre Molie, cu ce se ocupă și cine sunt toți acești oameni care îl vizitează, nu înțeleg nimic din discuțiile lor șoptite și speră ca părinții lor să se întoarcă cât mai curând. Viețile lor se schimbă imperceptibil, devenind o succesiune de întâmplări neverosimile. Nathaniel se împrietenește cu Zvârluga, un bărbat implicat în cursele ilegale de câini, alături de care simte pentru prima dată libertatea și plăcerile generate de aceasta. Misterul legat de dispariția părinților se adâncește tot mai tare, dar nimănui nu pare să-i pese. 

Ani mai târziu, un atac violent asupra celor doi adolescenți scoate la iveală adevăratul motiv pentru care au fost abandonați - mama lor lucra pentru Serviciile Secrete Britanice, având tot felul de misiuni atât în timpul războiului, cât și după. Viețile lor se schimbă pentru totdeauna, Molia și ceilalți oameni misterioși fiind acum istorie și nu o parte integrantă a zilelor care trec leneșe. Devenit adult, Nathaniel ajunge să lucreze în locul în care sunt păstrate dosarele despre activitățile mamei sale din timpul războiului, dar și ale multor altor spioni care ajutaseră la victoria Aliaților. Dintr-o dorință aproape obsesivă de a umple golurile adolescenței sale, acesta încearcă să reconstituie povestea mamei, misiunile reușite și scăpările, pericolele la care a fost supusă și toate poveștile din spate. 

Pe măsură ce trecutul își dezvăluie secretele, realitatea și ficțiunea se împletesc constant în mintea lui Nathaniel. Rolurile oamenilor care i-au marcat existența devin mai clare, în timp ce tușele vieții mamei sale se pierd în timp, într-un etern joc de lumini și umbre. Personalitatea sa, devenită acum deplină, se estompează pe alocuri, pe măsură ce înțelege ce rol a jucat Molia în viața lui și a surorii sale, de ce i-a plăcut atât de mult compania Zvârlugii și la ce pericole au fost expuși constant în timpul în care mama lor a lipsit. Un om se poate cunoaște mult mai bine atunci când privește în trecut, dar acest trecut tinde să omită anumite detalii și să îndulcească anumite momente, dezvăluind minții doar ceea ce e necesar să știe. Oamenii pe care ne este dat să-i cunoaștem, de care ne apropiem și alături de care trăim anumite experiențe nu ni se dezvăluie niciodată pe deplin, ei reprezentând doar experiențe necesare spre maturizare. 

Lumina de veghe este un roman ca un labirint, plin de coridoare întunecate și scurte izbucniri de lumină, o poveste despre amintiri și realitate, despre destin și capriciile sale care ne poartă pe drumuri lăturalnice, doar ca să aflăm că acolo ne era menit să fim de la bun început. 

Cartea o găsiți aici. 

Florile sunt simboluri pentru toate emoțiile pe care le traversăm într-o viață. Ele pot exprima dragoste și afecțiune, un mare regret, suferința unei pierderi, speranță, pasiune etc. Florile spun cuvinte pe care nu le putem rosti, exprimă ceea ce nu spunem din teamă sau comoditate, ne vorbesc durerea atunci când nu a mai rămas nimic de spus. Femei care cumpără flori este o poveste despre prietenie, supraviețuire și capacitatea de a merge mai departe, de a accepta toate experiențele cu seninătate. 

Marina se mută la Madrid, în Cartierul Literelor, după o pierdere care a marcat-o profund. Se angajează la florăria Grădina Îngerului, unde lucrează pentru enigmatica Olivia. Înconjurată de frumusețe în fiecare zi, Marina începe să se trezească din amorțeală și să își dorească să meargă mai departe, depășind trauma pe care o poartă în suflet. Se împrietenește cu patru femei care vin să cumpere flori frecvent, iar poveștile lor se întrepătrund pe măsură ce confesiunile încep să curgă. Cu ajutorul lor Marina își dă seama că viața nu e ușoară pentru nimeni, toată lumea suferă pierderi sau dezamăgiri, toți suntem nevoiți la un moment dat să adunăm cioburile de pe jos și să ne privim într-o oglindă nouă. Viața ei se schimbă cu pași mici, iar prietenia celor patru femei scoate la iveală lucruri pe care nu le știa despre ea, despre puterea ei interioară și capacitatea de a accepta schimbarea în toate formele ei. Instinctul de supraviețuire se trezește la viață, iar Marina începe să își dorească să trăiască din nou, să se bucure de fiecare zi, indiferent ce experiențe o mai așteaptă. 

Vanessa Montfort s-a născut la Barcelona și este considerată o voce interesantă a literaturii spaniole contemporane. Scrie romane și piese de teatru, a primit numeroase premii pentru activitatea sa și multe aprecieri din partea cititorilor. Printre romanele sale se numără Ingredientul secret, Visul crisalidei, Femeia fără nume etc. Femei care cumpără flori este povestea unei prietenii care are puterea de a readuce la viață un destin greu încercat. Este un roman despre iubire și pierdere, despre supraviețuire și adaptare la situații noi, despre acceptare și putere. Fiecare femeie își povestește experiența, se confesează în fața celorlalte și astfel toate au de învățat și de reflectat îndelung asupra întorsăturilor vieții și modul în care le facem față. Orice eveniment traumatizant ne testează răbdarea și puterea de a funcționa în continuare în limite normale, ne testează capacitatea de a ierta, de a arunca vina pe destin sau pe alte forțe nevăzute, ne împinge în afara zonei de confort și ne transformă în moduri imperceptibile. Toate experiențele, fie ele bune sau rele, ne formează ca oameni, ne ajută să creștem, să deschidem larg ochii asupra lumii și asupra oamenilor care ne înconjoară. 

Cartea o găsiți aici. 

Satul românesc a fost mereu o frescă destul de fidelă a societății și a felului în care aceasta ne influențează viețile în moduri subtile. În acest spațiu ușor diferit de marile orașe și toți demonii lor, lucrurile se întâmplă într-un mod absolut firesc, în special când fiecare zi este despre supraviețuire. Oamenii sunt ființe schimbătoare, iar vremurile pe care am ajuns să le trăim îi împing pe aceștia la diverse practici care sunt în totală antiteză cu credința și morala. Sărăcia este o amprentă de care scapi cu greu într-un mediu care nu pare să evolueze niciodată, unde fiecare lucru a rămas la fel, contradicțiile fiind peste tot și niciunde. Un spațiu populat de tipologii pe care le cunoaștem cu toții și le vedem în fiecare zi etalându-și talentele. Un loc în care oamenii cred în Dumnezeu, dar încalcă toate legile morale atunci când trebuie să-și păzească spatele sau să scape de grija zilei de mâine. 

Romanul lui Bogdan Coșa își are stabilit centrul într-un sat românesc, după accent bănuiesc că din zona Ardealului, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar bârfele circulă mai repede decât ultimul model de avion. Fiecare mișcare este urmărită de ochi curioși, nu există loc unde aceștia să nu vadă. Un spațiu dominat de sărăcie și improvizații fragile făcute pe bani puțini, însă suficienți pentru a pune ceva pe masă. În acest peisaj, se urmărește dinamica unei familii absolut normale, lovită de nenorociri, ghinion și de judecata celor din jur. Niște oameni absolut obișnuiți care încearcă să prospere, însă sorții le sunt nefavorabili aproape de fiecare dată. Autorul urmărește în special această dinamică a relației dintre om și mediul dominat de sărăcie, unde e aproape imposibil să îți faci planuri sau să te ridici deasupra tuturor lucrurilor care te țin pe loc. Și nu e vorba doar de neajunsurile materiale, ci și de lipsa de ambiție, de gurile clevetitoare care îți șoptesc că orașele te corup și te îndepărtează de ceea ce-i important, de comunitatea aparent închegată care se dezbină de fiecare dată când cineva face o greșeală, de prejudecățile pe baza cărora oamenii își trăiesc viața. Este adus în discuție un subiect care încă stârnește vâlvă și care ar trebui să ne intereseze pe toți - mafia tăierii lemnului ; acest proces care ne va lăsa la un moment dat fără oxigen, dar din care unii s-au îmbogățit pentru 3-4 generații, neluând în seamă consecințele nefaste care ne vor lovi pe toți. 

Romanul lui Bogdan Coșa spune o poveste despre noi ca nație, dar și despre societatea defectă în care trăim. Despre toate mecanismele de apărare și cum eșuează acestea în fața evidenței. Despre lupta eternă pentru supraviețuire și un individualism care ne va face bucăți-bucățele la un moment dat. Despre o lume în care legile morale și bunul-simț par să dispară încetul cu încetul, lăsând în urmă o mare de ură care ne sufocă zi de zi. 

Cartea o găsiți aici. 

Joe Thorne se întoarce în orașul natal după mai bine de douăzeci de ani pentru a încheia niște socoteli. Își găsește o slujbă de profesor la fostul liceu în care a învățat și stă cu chirie într-o cabană dărăpănată unde nu demult a avut loc o crimă înfiorătoare. Dar Joe nu crede în fantome. Demonii lui sunt mult mai înspăimântători și mai cruzi decât o casă aparent bântuită. Și din momentul în care se întoarce în Arnhill, îl înconjoară din toate părțile. Casa în care a crescut, străzile pe care le cunoaște ca pe propriul buzunar, școala plină de amintiri - totul arată exact la fel, nimic nu s-a schimbat, dar același aer tragic plutește peste tot. Arnhill nu e un orășel obișnuit, ci unul populat de povești înspăimântătoare și vegheat de o veche mină de cărbune, acum închisă, în care sălășluiesc lucruri despre care nu e bine să vorbești. 

Joe nu a fost niciodată un elev popular sau extrem de inteligent. Dar când Stephen Hurst, un băiat considerat regele liceului, îl cooptează în gașca sa, lucrurile se schimbă radical. Stephen era genul tipic de bătăuș mereu în căutarea următoarei victime, crud și batjocoritor, convins că poate face orice fără să scape nepedepsit. Chris, membrul cel mai inteligent din gașcă și Fletch, gorila lui Stephen, completau acest grup ciudat. La un moment dat li se alătură și Marie, iubita lui Stephen, pentru care Joe nutrește o dragoste neîmpărtășită. Zilele treceau nestingherite, făceau mereu aceleași lucruri și se plimbau prin aceleași locuri din oraș în căutarea următoarei provocări. Asta până când Chris găseste o nouă poartă de intrare în vechea mină, aparent una care duce la o galerie nedescoperită și cei cinci merg acolo într-o noapte, mânați de adrenalină și nebunia tinereții. Dintre toți, Joe e cel care simte că lucrurile nu se vor termina cu bine și are mai multă dreptate decât și-ar dori. Ceea ce văd în vechea mină îi marchează pentru totdeauna, iar pentru familia lui Joe această noapte e începutul sfârșitului. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Stephen e un bărbat prosper, cu o avere impresionantă, un membru respectat al comunității, pe când Joe e doar un profesor mediocru, cu multe datorii la jocuri de noroc. Dar Joe are prea multă ambiție și furie în sufletul său zdrobit și vrea răzbunare cu orice preț. Este convins că Stephen este adevăratul vinovat pentru evenimentele din mină, dar nu este în niciun caz pregătit pentru întregul adevăr care va ieși la iveală... 

Romanul are o premisă foarte interesantă și multe mistere de elucidat, dar pe parcursul acțiunii apar tot felul de personaje (cu mai multă sau mai puțină legătură cu evenimentele din mină) care adâncesc și mai tare secretele, mai ales că mulți dintre ei se bazează doar pe zvonuri sau pe istorii străvechi ale orașului. Mai multe dintre acestea mi s-au părut cumva neterminate și deznodământul m-a lăsat cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Mi-aș fi dorit ca autoarea să dezvolte mai mult anumite subiecte, să insiste asupra lor, în special asupra esenței romanului - elementul supranatural pe care îl descoperă tinerii în vechea mină abandonată. Dacă stau să judec lucrurile dintr-o altă perspectivă, nu se întâmplă mare lucru - sunt doar niște puști aventurieri, care cred prea mult în povești cu fantome și care realizează că nu orice provocare de pe lumea asta merită dusă la bun sfârșit. 

A fost un roman care m-a ținut cu sufletul la gură până aproape de final. Captivant și cu o doză de umor absolut inedită (asta datorită lui Joe, căruia i-am savurat toate glumele cu tentă ironică - takes one to know one) . Cartea o găsiți aici. 

Oricât ar părea de stabilă la început, în unele cazuri dragostea are termen de expirare. Dragostea dispare din diferite motive, se risipește ca frunzele în vânt, lăsând în urmă răni și dezamăgiri. Dacă oamenii ar ști cum să țină dragostea în viață suficient de mult timp, poate că toate poveștile ar avea un final fericit. Dar adevărul e că cel mai mult învățăm din greșeli, din decepții și incertitudini. 

Povestea de vis a lui Pauline se destramă mai repede decât ar fi crezut. Atunci când soțul său îi spune că nu o mai iubește, lumea ei se prăbușește. Este incapabilă să accepte această despărțire, această situație absurdă care i-a schimbat viața definitiv. Nevoită să se mute din nou în casa părinților săi, împreună cu fiul său de patru ani, Pauline decide să lupte pentru soțul său. Începe să-i scrie scrisori, evocând momente importante din relația lor, clipe în care au fost fericiți sau momente peste care au trecut unul cu ajutorul altuia, sperând că acestea îl vor aduce înapoi. Se simte datoare să încerce, căci amintirile nu dispar atât de ușor și nici sentimentele. Acel nu te mai iubesc poate însemna multe lucruri, inclusiv o teamă ascunsă, iar Pauline este decisă să afle motivele din spatele acestei fraze și să își refacă relația. 

La fel ca în celelalte romane ale sale, Virginie Grimaldi explorează universul mereu instabil al poveștilor de iubire. Dragostea este probabil cea mai inedită experiență a vieții unui om, indiferent cât durează. Este motivul pentru care oamenii fac lucruri necugetate, se lasă conduși de instinctele primare și fac greșeli peste greșeli, justificându-se de fiecare dată prin prisma impulsurilor inimii. Dar uneori dragostea se termină la fel de brusc cum a început, universurile se prăbușesc, oamenii merg mai departe. Rămâne doar bucuria de a fi trăit , de a se fi întâmplat o asemenea minune, speranța că rănile se vor vindeca și totul va înflori din nou. E ușpr să te regăsești în romanele lui Grimaldi - cu toții am trăit experiența îndrăgostirii fără margini, a iubirii care crește și a primelor dezamăgiri, am trecut peste ele și au venit altele. Privind în urmă, ne dăm seama cum ne-au format acestea, câtă importanță le-am dat la momentul când s-au întâmplat și ce evoluție ne-au adus în cele din urmă. Ăsta ar trebui să fie rolul amintirilor - să realizăm cât de mult am progresat, în niciun caz să ne lăsăm copleșiți de regrete. 

Cartea o găsiți aici. 

Uneori pur și simplu știi. Totul vine de la sine și în cel mai scurt timp viața devine pustie fără o singură persoană. Dar destinul tinde să joace feste celor irecuperabil îndragostiți, în special când e vorba despre o dragoste irepetabilă. Când trăiești povestea aia fără termen de comparație, poți să fii sigur că cineva acolo sus râde cu tristețe, vrând parcă să îți transmită că nimic bun nu urmează după. Toate marile povești conțin o doză nesperată de durere, de dezamăgire, greșeli și o sincronizare nepotrivită. Uneori, cei îndrăgostiți se regăsesc după ani și ani, constatând cu surprindere că nu a fost doar un vis, iar sentimentele sunt aceleași. Destinul lucrează pe multe căi, surprinzătoare și misterioase - un nesfârșit joc de domino în care căderea unei piese atrage întotdeauna căderea celorlalte. 

Povestea dintre Hope și Tru, doi oameni total diferiți, are prea puține șanse încă de la început. Într-un moment total nepotrivit pentru amândoi, se întâlnesc și se îndrăgostesc fără speranță, având certitudinea unei mari iubiri încă din a doua zi de când se cunosc. Săptămâna petrecută împreună îi marchează pentru totdeauna, într-un mod total inexplicabil și totuși atât de firesc. O conexiune desprinsă cumva dintr-o sferă a supranaturalului se naște între ei și amândoi știu că nu vor mai fi niciodată aceeași oameni. Despărțirea le frânge nu doar inimile, ci și spiritele, supunându-i constant la valuri de durere. Anii trec, iar viețile lor continuă în ciuda acestei suferințe care persistă. În sufletele lor a rămas o speranță de regăsire, un vis pe care și-ar dori să-l transpună în realitate. Și după douăzeci și patru de ani, se văd din nou. Doar că destinul are alte planuri și de data aceasta. S-ar putea să fie prea târziu pentru ei... Poate dragostea cu adevărat să învingă orice obstacol? 

"Și nici toată dragostea din lume nu se poate lupta cu momentul nepotrivit." ​

Nicholas Sparks e unul dintre cei mai iubiți povestitori din lume, romanele sale devenind bestsellere rând pe rând, unele dintre ele fiind deja ecranizate, cu mare succes la public. Au trecut ani buni de când nu am mai citit romane scrise de el, iar Respirație în doi a fost o revenire la genul romantic, o readucere aminte a cât de mult te pot mișca poveștile de dragoste. Stilul lui a evoluat destul de mult față de poveștile pe care le citeam în liceu, iar faptul că unul dintre personaje este ghid într-o rezervație din Africa m-a atras și mai tare. Nu e totul roz în această poveste, nu este romanul clasic în care totul se termină cu bine indiferent de ce se întâmplă pe parcurs - povestea are nenumărate nuanțe de gri, nenumărate incertitudini și discrepanțe, la fel ca în viața reală. E o poveste care te absoarbe, te atrage imediat prin multitudinea de detalii, prin surprizele de pe parcurs, prin întorsăturile de situație și deznodământul surprinzător de care au parte cei doi protagoniști. 

​Cartea o găsiți aici. 

Rosa Ventrella este numită noul miracol literar italian , iar scrisul ei mi-a adus aminte de Elena Ferrante și de atmosfera aceea specifică romanelor sale. Ventrella a plasat acțiunea romanului într-un cartier vechi al orașului Bari, o zonă dominată de violență, bârfă și nedreptate. Există o anumită muzică în această poveste, una care vorbește despre speranță, dar și despre neputința de a-ți reteza rădăcinile. Căci, mai presus de orice, cartierul face parte din sângele și sufletele locuitorilor săi, din comportament și felul în care interacționează cu ceilalți oameni. Cartierul este o caracatiță puternică, instabilă, imposibil de păcălit. Sunt puțini cei care își doresc să scape de acolo, dar și mai puțini cei care reușesc cu adevărat. Romanul plasat în acest context infam spune o poveste despre familie, datorie și imposibilitatea unei iubiri de a se împlini. 

În cartier, fiecare familie are o poreclă și o anumită reputație. Toată lumea știe că nu e bine să te pui cu cei din neamul Crudu' . Capul familiei este contrabandist, cămătar și face tot felul de afaceri ilegale pentru a-și spori averea. Nu se dă în lături de la pedepse atunci când acestea trebuie aplicate, iar numele său stârnește mereu o teamă universală printre locuitorii cartierului. Maria este fiica unui pescar, iar familia sa este printre cele mai sărace din cartier. Tatăl său este o fire violentă, răzbunătoare, mereu imprevizibil și pus pe scandal. Doar Maria mai zărește câte o frântură din blândețea de care poate fi capabil în rare momente, dar acestea nu compensează izbucnirile sale din fiecare zi. În prima zi de școală, Maria nimerește în bancă cu Michele Crudu' . Îl precede deja reputația tatălui său, dar cu toate acestea între cei doi copii se naște o prietenie aparte. În ciuda avertismentelor, Maria nu poate ignora firea blândă a lui Michela, grija lui excesivă față de ea, devotamentul de care dă dovadă pentru a păstra prietenia lor. Cu toate că se ferește de familia sa, un eveniment neprevăzut îl determină pe tatăl Mariei să îi interzică să se mai vadă cu Michele. El susține că își imaginează o altă viață pentru ea, iar inteligența ei ieșită din comun o poate ajuta să scape din peisajul cartierului. Anii trec tăcuți, iar la nunta fratelui său, Maria îl revede pe Michele după mult timp. O încearcă aceleași emoții, inima îi bate nebunește și este hotărâtă să lupte pentru relația lor în ciuda tuturor obstacolelor. Amândoi știu că nu le va fi ușor, că vor avea de înfruntat multe piedici, dar iubirea merită orice sacrificiu. Iar iubirea lor, care supravițuise atâția ani, crescând în intensitate, ar putea să aibă o șansă. 

Familia perfectă nu există. Familia, prin definiție, este un conglomerat de secrete și compromisuri, născută de cele mai multe din alte motive decât dragostea. Familia, în acest roman, reprezintă o condamnare, un stigmat pe care îl porți cu tine toată viața, de care nu poți să te desprinzi, deși știi cu certitudine că nu e drumul pe care vrei s-o apuci. Antiteza dintre cele două personaje e evidentă - Maria încearcă să-și stăpânească pornirile violente, bruma de cruzime care uneori o împinge să facă lucruri nesăbuite ; Michele în schimb nu are nimic din caracterul tatălui său, deși toată lumea consideră că așchia nu sare departe de trunchi, în timp ce pentru familia lui este o rușine. Cei doi se luptă să se autodepășească, fiecare în felul său, însă etichetele au fost puse deja demult.

Poți scăpa cu adevărat de locul în care te-ai născut? Poți să îți smulgi de tot rădăcinile și să o iei de la capăt? Pentru majoritatatea locuitorilor cartierului, e imposibil. Viața înseamnă supraviețuire, un loc de muncă care să asigure mâncarea de pe masă și o supunere care la un moment dat devine aproape firească. Supunerea în fața vieții și a tuturor răsturnărilor de situație. Lucrurile rele se întâmplă mereu în cartier, fără ca cineva să mai fie surprins sau șocat. Nu există familie care să nu fi fost atinsă de nenorocire, dar acestea se întâmplă mereu, fără să le poți împiedica. Toată lumea știe asta și toată lumea s-a obișnuit demult cu ideea. Uneori e inevitabil să devii ca oamenii care te-au crescut, imposibil să negi toate lucrurile care te-au creat ca om într-o mai mică sau mai mare măsură. 

Cartea o găsiți aici. 

Alfred Nobel a fost inventator, chimist și om de afaceri. A inventat dinamita și fundația care acordă celebrele premii celor suficient de inteligenți pentru a revoluționa medicina, literatura, chimia sau economia. A fost un om profund dedicat muncii sale, dar incapabil să gestioneze alte părți din viața sa la fel de bine ca munca. Un om ca oricare altul, supus incertitudinilor și temerilor, capriciilor și anxietății, supus greșelii. Doamna Nobel surprinde relația dintre Alfred Nobel și Sofie Hess, o fată pe care a cunoscut-o într-o florărie din Baden. 

Deși era înconjurată de frumusețe, Sofie își ura munca. Simțea că viața i-ar putea oferi mai mult, că dincolo de atmosfera liniștită din micul orășel lumea are mult mai multe de oferit, un infinit de posibilități. Alfred vede în ea un potențial neexplorat, o îndeamnă să studieze și să își caute calea, o duce la Paris și îi oferă acces la tot luxul pe care până atunci tânăra nu îl cunoscuse. Îndrăgostită deja fără speranță, Sofie încearcă să se convingă că secretul ei nu va ieși la iveală. Dar relația cu Alfred nu e tocmai ce și-a imaginat - acesta are perioade de intensă depresie, remușcări legate de invenția sa și consecințele ei asupra oamenilor, o durere profundă îi macină existența, momente în care se îndepărteazâ cu totul de lume, ca și cum nimic nu ar mai conta. De fiecare dată, dragostea și grija lui Sofie îl aduc înapoi pe linia de plutire, însă nimic nu o poate pregăti pentru următorul moment de disperare. Dragostea lor se transformă, trecând peste obstacole an de an, iar într-un final, Albert decide să transforme în realitate sfaturile lui Sofie. Așa se naște celebra fundație care celebrează în fiecare an cele mai strălucite minți din diverse domenii. Alfred însă, se întreabă mereu dacă acest lucru va fi de ajuns pentru ca lumea să nu-l mai considere un criminal... 

Doamna Nobel îl înfățișează pe unul dintre cei mai străluciți oameni de știință drept o persoană absolut normală, un caracter firav care iese la iveală atunci când nu e nimeni prin preajmă. În ciuda inteligenței și a ideilor geniale pe care le-a avut, a moștenirii de care lumea se bucură și în ziua de astăzi, a standardelor pe care le-a impus prin fundația sa, Alfred Nobel a fost măcinat de depresie, necazuri și nenumărate obstacole. A fost lipsit de apărare în fața iubirii și la fel în toate momentele în care a fost pe cale să o piardă, lipsit de încredere atunci când lumea a început să-l judece pentru invențiile sale, lipsit de dorința de a mai lupta contra prejudecăților. Lumea a fost un imens teren de joacă pentru el și el a zărit potențial peste tot, chiar și acolo unde acesta era invizibil. A dorit să-și aducă contribuția la îmbunătățirea acestei lumi și, într-o mare măsură, a reușit. Numele lui va fi mereu asociat cu excelența, performanța și standardele înalte. Dar în intimitate, era un om absolut normal. iar romanul se concentrează pe această parte a sa, una nevăzută pentru publicul larg și cei care îl admirau. Pe latura umană și profund vulnerabilă, pe latura care iubea cu patimă și uneori suferea din dragoste, pe latura supusă greșelii, măcinată de gânduri și nesiguranță. 

Cartea o găsiți aici. 

Devorarea cerului, ultimul roman al lui Paolo Giordano, a fost una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul ăsta. Am rămas cu o curiozitate imensă legată de ceea ce a mai scris, astfel că am pus mâna pe romanul lui de debut. Singurătatea numerelor prime este povestea a două suflete mult prea frânte pentru a funcționa într-o societate bazată pe prejudecăți, doi oameni care fug constant unul de celălalt, mult prea mânați de teamă pentru a a da curs sentimentelor. Alice este victima unui grav accident de schi în copilărie, în urma căruia rămâne cu un handicap evident la un picior. Mattia în schimb este bântuit de alți demoni - sora lui geamănă începe să devină o povară pentru el (fiind incapabilă să vorbească sau să interacționeze cu cei din jur) și într-o după-amiază în care sunt invitați la o aniversare, Mattia o lasă în parcul din apropierea casei, spunându-i că se va întoarce după ea. Când se lasă seară, Mattia pleacă din casa colegului său, convins că își va găsi sora în același loc ; din nefericire, sora lui Mattia nu mai este găsită niciodată, nimeni nu știe dacă s-a înecat în râul din apropierea parcului sau este în viață, undeva. Copilăria, și apoi adolescența, le sunt marcate de aceste evenimente aparent fără legătură între ele. De fapt, atât Alice, cât și Mattia, trecând prin aceste traume, experimentaseră pentru prima dată sentimentul de neputință - imposibilitatea de a scăpa dintr-o situație, dorința de a acționa în ciuda paraliziei care îți cuprinde atât sufletul, cât și mintea. Această senzație nu îi părăsește niciodată, în special în adolescență, când toată lumea din jur pare să se adapteze destul de bine la situații și oameni noi. 

Cei doi se cunosc în urma unei provocări lansate de o colegă pe care Alice voia neapărat să o impresioneze și amândoi simt, de la bun început și în ciuda tuturor zidurilor de apărare, că se aseamănă foarte mult, că fiecare ar putea înțelege durerea celuilalt fără să fie nevoie de prea multe explicații. Dar teama de a greși, de a cădea din nou în capcana vieții. îi împiedică să lupte pentru iubirea lor. Destinele lor se despart, dar niciunul nu încetează să se gândească la posibila poveste pe care au ratat-o. Ani mai târziu, se reîntâlnesc. Sunt puși din nou în fața unei șanse, trebuie doar să-și găsească curajul de a profita de ea. 

Singurătatea numerelor prime mi-a plăcut mult mai puțin decât Devorarea cerului, dar fiind romanul de debut al autorului, e oarecum de înțeles. Stilul e asemănător, evident în cel de-al doilea roman mult mai finisat, se simte o timiditate a începătorului, o oarecare reținere de a explora limitele poveștii, de a o duce în alte direcții. Povestea în sine e una destul de simplă - doi oameni incapabili să se adapateze la o viață normală se iubesc. E aproape imposibil pentru cei doi să renunțe la straturile de protecție, să trăiască la fel ca ceilalți, fără griji și fără remușcări. Fiecare dintre ei așteaptă un semn din partea celuilalt, unul care nu mai vine. În cele din urmă frica învinge, iar iubirea se ascunde într-un cotlon îndepărtat. E o carte cu și despre adolescenți, care pune accentul pe niște probleme serioase - automutilarea și anorexia. În spatele poveștii de dragoste, se ascund de fapt mult mai mulți demoni decât ne-am putea imagina, iar autorul descrie cu exactitate trăirile și sentimentele persoanelor care se confruntă cu aceste probleme, precum și teama lor de a interacționa cu alți oameni. Teama de judecată, de a fi arătat cu degetul este mult mai puternică decât dorința de vindecare. 

Cartea o găsiți aici. 

S-a născut într-o epocă diferită, a avut o viață plină și încununată de succese. A fost printre primii oameni care și-au dat seama că natura se află pe o pantă descendentă pe măsură ce viața umană este susținută tot mai mult de progresele tehnologice. A explorat jungle și păduri tropicale, zone ale lumii dominate de o sălbăticie pură și o frumusețe aparte - le-a filmat și le-a adus în atenția publicului atunci când dincolo de suprafața lor a întâlnit nenumărate probleme presante. Pe măsură ce anii au trecut și vremurile s-au schimbat, a început să înțeleagă cu o tot mai mare claritate că omul este prădătorul absolut și că printr-o acțiune aparent nevinovată poate eradica specii de plante și animale. 

Dominația umană a început odată cu apariția agriculturii. Din momentul în care omul și-a dat seama că solul îi va furniza hrană suficientă pentru a supraviețui, acesta s-a stabilit într-un loc, fără să mai fie nevoie să migreze pentru a se hrăni. De la agricultură până la domesticirea animalelor nu a mai fost decât un pas. Curând au început să se dezvolte comunitățile, satele și orașele, până am ajuns la ceea ce cunoaștem astăzi. Omul a fost inventiv de la bun început și și-a dat seama că poate obține mai mult, mereu mai mult, cu prea puține consecințe pentru viața lui. Natura părea o sursă inepuizabilă de resurse, de promisiuni pentru un viitor mai bun și mai îndestulat, o grădină infinită care poate fi exploatată după bunul plac. Descoperirile din domeniile științei și ale tehnologiei i-au permis să-și extindă puterea, să acceseze zone din ce în ce mai îndepărtate și să le transforme după bunul plac. A fost suficient de inteligent încât să țină sub control bolile (până la un moment dat, după cum vedem astăzi), distrugerile sau războaiele. A început să se simtă din ce în ce mai însetat de putere și avuție, nebănuind niciun moment gravele consecințe ale acțiunilor sale. Și astfel am ajuns în 2020, un an care ne pune la încercare din toate punctele de vedere, un timp în care ne e destul de clar că trebuie să acționăm, să încetinim această dominație scăpată de sub control pentru a putea supraviețui. Natura își cere drepturile din ce în ce mai mult, demonstrându-ne că nimic nu este mai puternic decât forța ei. Resursele ei sunt din ce în ce mai puține, iar ravagiile pe care le aduce asupra rasei umane tot mai devastatoare. 

Oricât de gravă ar părea situația, avem soluții. Avem minți luminate care au înțeles dimensiunea problemelor și au cercetat modurile în care o putem rezolva. Avem din ce în ce mai multe voci care continuă să vorbească despre suferința naturii înconjurătoare, care se luptă să atragă atenția guvernelor și celor care au puterea de a schimba acest mecanism defect. Și mai avem o pandemie care ne ține pe loc, care ne-a reamintit că e timpul să fim mai îngăduitori unii cu ceilalți și cu ceea ce ne înconjoară și care îi permite naturii să se vindece într-o mică măsură. Pandemia ne-a obligat să ținem cont de lucrurile care contează cu adevărat, ne-a stopat din fuga fără sfârșit și continuă să ne provoace în fiecare zi. Poate că nu e tocmai răspunsul la care ne așteptam, nu e cea mai fericită situație, dar cumva o vom depăși. Sper că vom ieși din ea mai înțelepți și mai focusați pe bunătate, pe soluții care să ne asigure supraviețuirea, dar care să nu afecteze celelalte specii de pe planetă. 

​Cartea o găsiți aici.