Clare Pooley - Proiectul Autenticității

​Un pictor excentric din anii `60, lipsit acum de faimă și complet singur, își scrie povestea într-un caiet pe care îl numește Proiectul Autenticității. Scrie lucruri pe care nu a avut curajul să le spună cu voce tare, descărcându-și sufletul împovărat. Fiind convins că sinceritatea lui va reuși să schimbe ceva, lasă acest caiet într-o cafenea din apropierea casei sale. Monica, proprietara cafenelei, îl găsește și, inspirată de povestea lui Julian, așterne pe foaie cele mai mari dorințe și cele mai înspăimântătoare gânduri care îi trec prin minte. Adevăruri pe care a încercat să le dea la o parte, dar în sfârșit le recunoaște față de sine însăși. Nu bănuiește ce efect vor avea aceste cuvinte asupra vieții ei și la cât de multe miracole va asista în următoarea perioadă.
 
Caietul continuă să călătorească de la un om la altul și fiecare își spune povestea pe care nu are curajul să o spună persoanelor din viața lui. Ceva se schimbă în viața fiecăruia dintre ei, sunt nevoiți să se confrunte cu sentimentele și cu demonii care nu îi lasă să doarmă noaptea, să se apropie de oameni și să se deschidă în fața acestora, să-și înfrunte propriile frici. Caietul lui Julian începe să semene tot mai mult cu o baghetă magică, care le deschide ochii celor care scriu în el și îi determină să schimbe ceva în monotoniile lor. Cuvintele scrise în el vor crea și vor destrăma povești de dragoste, vor naște controverse și tensiuni, vor face lumină în întunericul dens. Viețile acestor străini se vor lega una de alta pentru totdeauna și vor demonta, rând pe rând, aparențele care îi înconjoară. 

Romanul mi-a amintit foarte tare de scrisul lui Fredrik Backman, care reușește, asemenea unui magician, să aducă oamenii împreună și să le scoată la iveală părțile bune. Tema principală se învârte în jurul măștilor de care ne folosim în fața celorlalți, din prea multă frică sau timiditate, de teama că nu vom fi iubiți cu adevărat pentru ceea ce suntem. Aparențele de care ne înconjurăm și minciunile pe care le rostim în fiecare zi tind să ne îndpărteze tot mai tare de ceilalți și astfel dorințele rămân doar dorințe. niciodată împlinite. 

Dintre toate personajele, cel mai tare am rezonat cu Hazard, bunul băiat rău, atât de obișnuit să-i dezamăgească pe cei din jurul lui, încât preferă interacțiuni cât mai scurte, lipsite de sens sau afecțiune. Preferă să fugă de oameni, fiind convins că lucrurile nu au cum să sfârșească altfel decât ca de obicei, fiind aproape sigur că nu va reuși să-și schimbe existența monotonă. Dar caietul lui Julian îl transformă dintr-un om cu multiple dependențe într-unul capabil să aducă bucurie celor din jur, atent pentru prima dată la nevoile celorlalți, muncind cu plăcere, fără să se mai gândească la bani sau la următoarea linie de cocaină care să-l țină pe linia de plutire. Povestea lui e cea mai înduioșătoare, nu ai cum să nu-l iubești, pentru că îi simți frustrările și teama din spatele comportamentului dement, îi vezi tristețea prin fiecare faptă rea și fiecare noapte în care încearcă să-și umple golul din suflet. E atât de ușor să te regăsești în povestea lui, să îți aduci aminte de momentele în care sufereai atât de mult încât simțeai o dorință imensă de a-i umili pe alții pentru a simți un minim control asupra vieții, pentru a încetini cumva căderea spre prăpastia din jurul tău. 

Cartea o găsiți aici.