În 2015, Chanel Miller avea 22 de ani și locuia în Palo Alto, California. A fost abuzată sexual în timpul unei petreceri. Doi trecători au observat ce se petrece și i-au sărit în ajutor, iar evenimentele care au urmat după acest abuz nu au făcut decât să o decimeze și mai tare. Agresorul ei a primit doar șase luni de închisoare, iar Chanel a hotărât că lucrurile nu pot rămâne așa. Scrisoarea pe care a publicat-o pe BuzzFeed a devenit virală în foarte scurt timp, determinând schimbări în legislația din California și înlăturarea din funcție a judecătorului care a hotărât verdictul acestui caz. Inițial, identitatea ei nu era la vedere, fiind numită Emily Doe. Dar Chanel și-a dorit să fie mai mult decât o victimă, să dezlipească această etichetă dată de societate și să devină o voce a tuturor femeilor care au trecut prin experiențe asemănătoare. 

Cazul lui Chanel a scos în evidență (dacă mai era nevoie) putregaiul sistemului judiciar, prejudecățile cu care se confruntă victimele abuzului sexual, neîncrederea și umilințele de care au parte odată ce mărturisesc ceea ce li s-a întâmplat. Norocul ei a fost trecerea celor doi martori care au salvat-o de furia agresorului, dar nici măcar mărturia acestora și probele solide nu l-au convins pe judecător să îi facă dreptate victimei. În cele mai multe cazuri, martorii nu există, iar probele sunt insuficiente. Dar se pare că dovezile cântăresc prea puțin față de speculațiile unei societăți construite atât de haotic. O societate care se grăbește să judece în loc să prevină sau să repare. O societate condusă de oameni convinși că ei știu cel mai bine cum funcționează lucrurile, oameni care nu acceptă părerile altora și pentru care totul se împarte doar în alb și negru. Povestea lui Chanel scoate în evidență nu doar bolile sistemului și ale societății, dar și înfumurarea acestora și refuzul de a schimba ceva. Mentalitățile oamenilor sunt cel mai greu de schimbat, mai ales când acestea sunt alimentate constant atât în societate, cât și în instituțiile aparent imparțiale ale statelor. Tocmai de aceea acest roman și altele asemenea lui au rolul de a educa, de a scoate în evidență ceea ce e profund greșit și inacceptabil, răul care trebuie tăiat de la rădăcină și fundațiile noi care trebuie construite pentru o societate sănătoasă din toate punctele de vedere. 

Victimele abuzului sexual nu se luptă doar cu umilința sau cu stigmatul pe care îl poartă după astfel de incidente, ci și cu judecata conform căreia au stimulat aceste fapte, au făcut anumite gesturi sau au transmis prin îmbrăcăminte anumite semnale care le-a adus în acest stadiu. Judecăți greșite din toate punctele de vedere. Căci, dacă stăm să ne gândim puțin, victimele abuzurilor de orice fel nu sunt doar oameni ajunși la o vârstă adultă sau chiar la maturitate, ci și copii care nu au cum să își manifeste consimțământul sau să provoace în vreun fel astfel de manifestări. Așadar avem de-a face din start cu o gândire bolnavă, care provoacă mult rău victimelor și generează frustrări imense. Această realitate cruntă a început să fie din ce în ce mai prezentă în spațiul public după fenomenul #metoo și multe alte declarații ale unor persoane cu o credibilitate certă. Abuzul există de când lumea și se manifestă sub diverse forme. El nu ar trebui încurajat și nici pus sub tăcere, deoarece naște monștri imposibil de stăpânit. Și cel mai important lucru care le lipsește multor persoane este empatia, o calitate care se dezvoltă în urma unor experiențe personale de cele mai multe ori. Dar ea ar trebui să domine caracterele tuturor oamenilor, indiferent de unde provin aceștia sau câte prejudecăți li s-au insuflat de-a lungul timpului. Empatia poate face minuni și poate rezolva multe probleme. 

Cartea o găsiți aici. 

Fiecare poveste de dragoste are ceva special. Fiecare cuplu de îndrăgostiți are propriile amintiri frumoase, propriile obiceiuri și multe planuri de viitor. Lydia și Freddie sunt ca toți ceilalți oameni care se iubesc, împreună de mult timp, siguri pe relația lor și privind înainte cu încredere. Sunt pe punctul de a se căsători, de a forma familia pe care au visat-o întotdeauna și sunt entuziasmați să își vadă visele prinzând contur. După care se întâmplă cel mai groaznic și neașteptat lucru din lume - Freddie moare într-un accident de mașină, iar Lydia este nevoită să o ia de la capăt. Singură. Neavând habar cum va trece peste această durere insuportabilă. Pierdută pentru totdeauna în vâltoarea vieții. Furioasă pe destin, pe Dumnezeu, pe toate elementele care i-au răpit singurul om care conta cu adevărat. 

Lydia încearcă să facă față cum poate cu ajutorul familiei sale. Este copleșită de grija lor exagerată, de întrebările fără sfârșit și de atenția pe care i-o acordă în fiecare clipă, ca și cum ar aștepta momentul izbucnirii. Cu toate acestea, viața ei s-a schimbat complet - înafară de mama și sora ei, nu mai are pe nimeni. Nu mai poate vorbi cu Jonah, cel mai bun prieten al lui Freddie și cel mai vechi prieten al ei, pentru că el este ultimul om care l-a văzut pe Freddie în viață. Există multe întrebări fără răspuns între ei și multe resentimente, multe lucruri nespuse și extrem de dureroase. Atunci când primește niște somnifere de la medic pentru a se odihni cât de cât, Lydia nu își imaginează ce efect vor avea acestea asupra minții ei. După prima pastilă pe care o ia, cade în mrejele somnului destul de repede și la un moment dat devine conștientă de faptul că visează ceva frumos. În visul ei, Freddie este în viață, iar traiul lor împreună continuă ca și până atunci. Dar acest lucru nu poate fi posibil cu adevărat. Aceste vise extrem de reale se repetă de fiecare dată când ia câte o pastilă, iar Lydia ajunge prizonieră între cele două vieți. Nu înțelege cum s-a întâmplat așa ceva și nu știe cum poate să îl rețină pe Freddie cât mai mult. Nu mai știe să trăiască normal și nici cum va ieși din această situație. Atunci când între cele două vieți ale ei apar discrepanțe majore, Lydia știe că trebuie să pună punct și să meargă mai departe... 

Cele două vieți ale Lydiei Bird este un roman despre iubirea autentică, genul pe care îl întâlnești o singură dată în viață, de care știi că nu ai cum să te desparți, pentru care lupți cu toate puterile tale, indiferent de obstacole. Povestea Lydiei are de toate - dragoste, umor, suferință, acceptare, speranță. Are ingredientele necesare pentru a fi o poveste care să uimească și să smulgă zâmbete. Are întorsături de situație și un final pe care l-am bănuit oarecum, dar acest lucru nu i-a știrbit în niciun fel frumusețea. Viața ne poate surprinde mereu, așa cum reiese din povestea Lydiei. Nu există fericire sau tristețe fără revers, destinul punându-ne constant la încercare și apoi uimindu-ne cu cele mai neașteptate surprize. Nu există lucru mai frumos sau mai înspăimântător decât să trăiești pur și simplu, știind că mereu se poate întâmpla ceva care să te scoată din cotidian, din zona ta de confort, experiențe care să îți ofere ceea ce nu știai că ai nevoie și prin intermediul cărora să crești mai mult decât sperai vreodată. 

Cartea o găsiți aici. 

După tot hype-ul din jurul acestui roman, am ezitat mult înainte să mă apuc de citit. Așa simt mereu când se vorbește prea mult despre o carte, când toată lumea este extaziată după lectură și nu mai contenește să o laude. Dar Hamnet este una dintre cele mai frumoase și poetice romane pe care le-am citit, o carte despre familie, iubire și dezamăgire, despre toate lucrurile care ne țin împreună și toate cele care ne despart. Romanul se bazează pe un adevăr istoric - fiul lui William Shakespeare, Hamnet, a murit la vârsta de unsprezece ani, în timpul epidemiei de ciumă - deși numele marelui scriitor nu este menționat nici măcar o dată. Este o ficțiune izvorâtă din mintea autoarei, o simplă privire de ansamblu asupra unei situații despre care nu se cunosc prea multe detalii. La patru ani de la moartea fiului său, Shakespeare a scris Hamlet, lucrare care îi va asigura nemurirea în lumea literaturii. 

Hamnet este un personaj fabulos, un liant care ține familia laolaltă, după cum vom descoperi la ceva timp după moartea sa. Este un băiat energic, glumeț, plin de viață și voie bună. Moartea sa destramă o lume - lumea în care familia sa era unită și relativ fericită, lumea în care se bucurau de prezența celorlalți în timp ce mâncau sau depănau povești. Romanul trece de la timpul prezent la cel trecut, depănând povestea înapoi, pe când tatăl lui Hamnet era doar un băiețandru care preda latina unor băieți la fel de dezinteresați ca și el. În timpul unei lecții, privirea îi este atrasă de o apariție captivantă, o fată pe seama căreia tot satul vorbea. Agnes e un personaj la fel de special ca Hamnet, fiul ei. O femeie care vedea dincolo de lumea exterioară, care putea prezice viitorul și vindeca bolile celor din jurul ei ; o femeie pentru care lumea era cu adevărat magică, pentru că vedea dincolo de învelișurile ei. Agnes putea să simtă oamenii, să le ghicească slăbiciunile și locurile întunecate, să îi îndrume pe căile bune și să le ia durerea cu mâna. Nu e de mirare că tânărul meditator este atras instant de această fată și de ce luptă cu toate puterile pentru ca relația lor să aibă o șansă. Evident că nici părinții lui și nici mama vitregă a lui Agnes nu sunt încântați de această uniune, dar nu au încotro decât să accepte, căci tinerii s-au asigurat deja că le va fi acceptată căsătoria - Agnes este însărcinată cu primul lor copil. 

Cei doi ajung să locuiască lângă John și Mary, părinții tânărului mire, dar Agnes își dă seama din prima clipă că nu vor fi niciodată fericiți acolo. Simte un fel de negură, un miros groaznic de fiecare dată când soțul ei și tatăl lui se află în aceeași încăpere, simte o tristețe imensă pe care nu o poate vindeca. Dinamica familiei devine evidentă pentru tânără, John fiind un bărbat extrem de violent, obișnuit să critice pe toată lumea din jur și să i se facă pe plac, indiferent dacă are dreptate sau nu. Afacerea cu mănuși pe care o deține constituie încă o dovadă a faptului că este dispus să calce pe cadavre pentru a prospera, fără să plece ochii la suferința pe care o provoacă. Însă Agnes are o soluție pentru orice. Datorită sforilor pe care le trage, John își trimite fiul la Londra, unde va avea ca scop extinderea afacerii cu mănuși. Ceea ce nu știe niciunul dintre ei e că fiul său își va găsi adevărata pasiune în orașul aglomerat și mereu în mișcare. Va descoperi teatrul, luminile și atracția scenei, scrisul în miez de noapte, cu mintea golită de toate gândurile, iar apoi replicile izvorâte din mintea sa rostite cu patos de alți oameni. Va descoperi beatitudinea unui spectacol reușit, ropotul delirant al aplauzelor și fericirea care inundă sufletele tuturor celor aflați în sală. 

Hamnet nu este un roman plin de acțiune, dar are un limbaj delicat, liric, despre viața de familie, despre dinamica dintre membrii ei după moartea unui copil. Hamnet lasă în urma lui o durere imensă și neputința mamei sale de a mai funcționa cu adevărat în societate și în familie, deși niciodată nu fusese o persoană sociabilă sau care să se adapteze normelor. Toată lumea simte absența lui Hamnet ca pe un pumnal înfipt în piept - surorile sale se simt neglijate, tatăl lui se retrage aproape de tot la Londra, fiind îngrozit de ideea de a reveni acasă, iar bunica lui nu știe cum să repare lucrurile, cum să aline suferința. Nu este un roman despre moarte, ci unul despre iubire și ravagiile pe care le lasă în urmă, despre cum se transformă oamenii sub magia iubirii și cum ajung să se schimbe fundamental atunci când aceasta întâmpină greutăți sau întâlnește obstacole de neimaginat. Efemeritatea ființei umane este atât de evidentă, de vie, iar complexitatea vieții de-a dreptul labirintică. Oamenii se pot pierde foarte ușor atât pe sine, cât și unii pe ceilalți, în funcție de situațiile prin care îi trece destinul. Iar atunci când se bazează foarte mult pe instinct sau pe ceea ce le spune sufletul, soarta le mai dă o palmă, punându-i la pământ și râzând în hohote de planurile lor absurde. 

Cartea o găsiți aici. 

A fost supranumit Bestia în facultate datorită puterii lui de supraconcentrare mentală și perfomanță sporită. A fost mereu ambițios și dornic de a se afirma, iar visele sale au culminat cu admiterea la Medicină, o carieră care i s-a arătat după moartea tragică a mamei sale. Aceasta a murit răpusă de cancer, iar David, plin de durere și furie, și-a dorit să facă o diferență pentru alți oameni, să aibă un scop nobil în această lume. Ceea ce n-a bănuit nici măcar o clipă e că viața i se va schimba iremediabil odată cu diagnosticul dur pe care îl va primi. S-a îmbolnăvit pentru prima dată în anul doi de facultate, iar medicii care l-au tratat au fost total neputincioși în fața simptomelor sale și a evoluției tot mai grave. Organele i-au cedat, rând pe rând, iar medicii nu găseau o explicație logică pentru starea sa. 

După alte episoade la fel de cataclismice pentru organismul său, David a primit un răspuns la care nu s-a așteptat. Suferea de boala Castleman, o combinație de boli autoimune și predispoziție crescută pentru limfoame, pentru care nu exista niciun tratament. Existau studii și cercetători care lucrau la găsirea leacului, dar datele nu erau adunate în mod corect, nu exista colaborare între oamenii care studiau această boală, nu exista speranță pentru viitor sau o metodă de a învinge această boală. David s-a luptat cu deznădejdea și cu nesiguranța, și-a văzut toate visele spulberate și distruse , după care s-a ridicat de la pământ și a început să lupte pentru viața lui și pentru viețile celor cu aceeași boală. Obișnuit din facultate să se concentreze la ceea ce are de făcut, disciplinat și determinat, a găsit o cale de atac împotriva acestei maladii neiertătoare și și-a demonstrat sieși și lumii întregi că atunci când nu există o cale, ești capabil să creezi una. 

În căutarea vindecării este o poveste care le combină pe toate într-un mod firesc - pasiunea, destinul, iubirea, visele - și care te prinde destul de ușor în mreje. Am citit-o cu mare interes, deși are foarte mulți termeni medicali și pagini întregi în care autorul prezintă anumite procese care se întâmplă în boală, date epidemiologice, informații privind cercetarea medicală - lucruri care ar putea părea deranjante sau plictisitoare pentru unii cititori. Mie mi s-a părut fascinant să aflu atât de multe lucruri despre această boală, despre dificultatea de a găsi un tratament pentru anumite afecțiuni, anii de muncă fără pauză și eforturile unor oameni de a lupta contra geneticii, de a schimba ceea ce nu permite unor oameni să ducă o viață normală (normală în sensul pe care îl știm cu toții). Mi s-a părut interesantă și antrenantă povestea lui David, o combinație perfectă de mână a destinului și create your chance , un amestec de putere și efemeritate, de ambiție și slăbiciune, de pasiune transformată în lupta pentru binele comun. De ce îmi plac atât de multe aceste povești? Pentru că de fiecare dată mă gândesc cât e de importantă sănătatea. Ce dar divin e să poți să te miști, să respiri, să faci totul fără ajutor, să vorbești, să te bucuri de viață fără opreliști. Și cât de mulți oameni nu au acest privilegiu și totuși știu să trăiască frumos, să se bucure de tot și să se dedice și altora. 

Cartea o găsiți aici. 

Bazat pe o întâmplare reală, Preaiubita este un roman extrem de dur despre sclavie, supraviețuire și identitate. La baza lui stă cazul lui Margaret Garner, o tânără de culoare care și-a ucis fiica. Ea considera că moartea e cel mai bun lucru pe care i-l poate oferi deoarece perspectiva unei vieți petrecute în sclavie era mult mai înspăimântătoare. Povestea o are în centru pe Sethe, o sclavă fugară care încearcă să ia viața de la capăt alături de copiii săi. Dar moartea fetiței sale o bântuie zi și noapte, iar spiritul acesteia este prezent și în casa în care locuiesc acum, tulburându-le clipele și încercând să-și găsească pacea. Preaiubita stă scris pe piatra ei de mormânt, pentru că atât și-a permis Sethe la momentul respectiv să scrie , deși ar fi vrut ca fiica ei să aibă parte de mai multe cuvinte care să îi confirme scurta prezență în lume. Odată cu apariția unei persoane de la ferma unde Sethe locuise aproape toată viața ei, amintirile încep să iasă la iveală, mai reale ca niciodată. Tortura, munca nesfârșită, disperarea și lipsa speranței - toate sunt încă prezente în mintea lui Sethe, care nu se poate elibera cu adevărat de experiențele marcante ale existenței sale. 

Preaiubita este un roman dur, sălbatic. Autoarea folosește cuvintele cu nonșalanță, aruncându-le pur și simplu în propoziții și fraze șocante, de netăgăduit, de neimaginat. Nu am citit prea multe romane despre sclavie sau rasism, dar acesta e unul cu adevărat tulburător, plin de detalii din viața de zi cu zi, detalii ale unei existențe marcate de suferință. O existență în care nu există loc pentru bucurie, pentru zâmbete sau plăcerile unui om liber, ci doar pentru necazuri, tragedii, frustrare și tristețe. Ceea ce e derutant și absolut îngrozitor e faptul că acești oameni, chiar și după ce au fost eliberați, nu știu să trăiască așa cum au visat, sunt în continuare terorizați de coșmaruri și de obiceiurile pe care le aveau ca sclavi, sunt mirați că pot să facă anumite lucruri fără să ceară voie. Asupra lor planează acea teamă care îi îndemna să asculte de stăpân, frica aceea profundă care le intrase în oase și refuza să mai plece sau să înceteze să le domine voința. 

Toni Morrison a fost una dintre cele mai puternice voci ale literaturii, talentul fiindu-i recompensat cu un premiu Pulitzer, eternă admirație din partea cititorilor și o zi care îi poartă numele - 18 februarie (ziua în care s-a născut) . Preaiubita a fost prima mea incursiune în universul lui Morrison. Cred că este cel mai cunoscut titlu al autoarei, am auzit vorbindu-se despre el de nenumărate ori ca fiind o carte de căpătâi despre rasism și sclavie. Nu este o lectură ușoară, ci una care nu te iartă, te presează și te chinuie pagină după pagină, te bombardează cu detalii cutremurătoare și îți sfâșie inima în bucăți. Este un roman potrivit pentru neștiutori (așa ca mine) , unul care te introduce brusc în temă, care pune întrebări importante și încearcă să răspundă la ele, dar în același timp pune sub lupă sentimentele acestor oameni hăituiți, cărora li s-a furat nu doar libertatea, ci toate plăcerile simple ale unei vieți, toate experiențele pe care un om normal ar trebui să le trăiască. Și totodată spune foarte multe despre aroganța rasei albe, despre puterea pe care o deține și de care abuzează constant fără pic de regret, despre mândria și siguranța că nimic rău nu i se poate întâmpla, că nu va fi niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. 

Cartea o găsiți aici.