Există oameni care transformă în magie tot ceea ce ating, a căror simplă prezență luminează încăperea în care se află și schimbă starea celor care stau în preajma lor. Emană un fel de energie care pare să încălzească suflete și îi determină pe ceilalți să se privească așa cum sunt. Oameni care ating vieți, lăsând în urma lor un gol imens și o fericire fără margini. Oameni cu care viața și-a jucat toate cărțile, până la ultima și care iubesc fiecare clipă așa cum le-a fost dată. Un astfel de personaj este și Weylyn Grey, un băiat născut în mijlocul viscolului, rămas orfan mult prea devreme și care stârnește fel și fel de reacții din partea oamenilor care îl cunosc. 

Marea majoritate sunt extrem de curioși în legătură cu destinul nefericit al lui Weylyn, iar restul își doresc să le fie întotdeauna aproape. Cert e că niciunul nu poate rămâne indiferent în fața lui Weylyn, acesta stârnind un fel de fascinație asupra tuturor oamenilor pe care îi întâlnește. Este un om magic, care crede în miracole, întâmplări supranaturale și prezența fantasticului în viața reală. Weylyn nu se teme de lucrurile sau poveștile despre care oamenii vorbesc în șoaptă, ci crede în puterea lor și în faptul că viața însăși e plină de magie. Scris din perspectiva celor care l-au cunoscut și care își aduc aminte de el ca de cineva special, romanul este o împletire de povești despre viața lui Weylyn și călătoria lui prin lume, în căutarea destinului. Toți cei care își amintesc de acest băiat spun că era o ființă conectată cu natura, cu viețuitoarele ei și în jurul căruia mereu se întâmpla ceva. Emoțiile lui păreau interconectate cu starea vremii, întruchipând astfel o relație om-natură aproape supranaturală. Nu toți cei care povestesc despre Weylyn îi înțeleg magia sau comportamentul, existând și oameni care îl consideră ciudat și stăpânit de forțe malefice. 

Există anumite cărți care par ancorate la limita dintre real și fantastic, fără ca cititorul să le poată înclude într-o anumită categorie sau să poată decide dacă întâmplările sunt inspirate din viața reală. Ceea ce știu cu siguranță e că există oameni asemenea lui Weylyn, extrem de conectați cu mediul înconjurător, încrezători în miracolele care se întâmplă zi de zi, asumați și cu un efect inexplicabil asupra tuturor celor cu care intră în contact. Ființe asemenea celor descrise în basme, care înțeleg de la bun început că lumea e mult mai mult decât ceea ce putem vedea, care intuiesc cu ușurință toate energiile din jurul lor și cum să jongleze cu ele. Suntem mai mult decât un corp fizic și dacă înțelegem asta destul de devreme, devenim capabili să controlăm ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei din jurul nostru. Exact asta face Weylyn cu toți oamenii pe care îi întâlnește - îi vede așa cum sunt, cu toate visele și temerile lor și îi îndeamnă să îndrăznească, să încerce și să devină ceea ce vor, fără să se mai lase influențați de toate vocile care le spun că n-o să reușească. 

Cartea o găsiți aici. 

Despre adolescenți și adolescență în general se scriu o mulțime de lucruri. Este deja un fapt acceptat că această perioadă nu reprezintă pentru toată lumea cei mai frumoși ani din viață , nici anii care nu se mai întorc, ci o perioadă destul de dificilă din multe puncte de vedere, în special pentru cei care ies din tipare. Pentru mine, adolescența a fost o împletire de bucurii și drame, tristețe și fericire, speranță, așteptare, o perioadă în care m-am distrat extrem de mult alături de oamenii pe care-i credeam eterni în viața mea. Evident, tot ce simțeam atunci era exagerat din toate punctele de vedere, totul era dus la extrem și la intensitate maximă, exploram intens fiecare emoție și fiecare lucru care nu mergea așa cum voiam eu se transforma rapid într-o tragedie de proporții. Îmi amintesc cu drag de adolescență, dar știu că sunt extrem de mulți tineri care urăsc această perioadă, se zbat în fiecare zi pentru a-și găsi drumul și mai ales, oameni cu care să rezoneze sau măcar să aibă un punct comun. Adolescența nu e roz pentru toată lumea, iar clișeele învechite nu se mai potrivesc situațiilor sau problemelor secolului XXI. 

Cum să te inventezi pornește de la câteva descoperiri recente legate de creierul uman și își propune să-i ajute pe părinți să-și înțeleagă mai bine copiii, dar și pe ei înșiși de când trăiau aceeași perioadă. S-a descoperit că substanța albă și substanța cenușie din creierul nostru suferă nenumărate transformări de-a lungul vieții, în special în perioada adolescenței. Așadar, adolescenții nu sunt dificili, irascibili sau rebeli doar pentru că așa spun clișeele - ei reacționează la schimbările chimice din creier prin anumite mecanisme de apărare ; celor din jur aceste reacții le par, evident, exagerate și lipsite de temei. Însă ceea ce se întâmplă cu noi în adolescență are un impact extrem de mare asupra creierului nostru și mult mai târziu după aceea, mecanismele de protecție reactivându-se ori de câte ori este nevoie. 

Bazându-se pe nenumărate studii și scanări ale creierului uman, autoarea punctează cele mai importante schimbări pe care le suferim în adolescență la nivelul acestuia, în același timp spunând povești fascinante despre anumite cazuri care au rămas celebre de-a lungul secolelor și care au reprezentat primii pași spre descoperirile făcute. Un astfel de exemplu este Phineas Gage, un muncitor la căile ferate din Vermont. În 13 septembrie 1848, acesta folosea o tijă de metal pentru a tasa praful de pușcă într-o gaură din piatră ; praful de pușcă a luat foc, iar explozia puternică a împins tija de metal prin craniul lui Gage. Aceasta i-a intrat în cap prin obrazul stâng, sub ochi, ieșind prin partea superioară a creierului. Gage a supraviețuit ca prin miracol și a mai trăit după acest incident, însă comportamentul și reacțiile sale s-au schimbat iremediabil, medicii descoperind astfel că leziunile lobului frontal al creierului duc de cele mai multe ori la schimbări radicale ale personalității. Cartea demontează câteva mituri pe care le-am auzit cu toții și de care trebuie neapărat să scăpăm, pentru a putea progresa cu adevărat. 

Cred că este o carte obligatoriu de citit pentru părinți și viitori părinți, dar și pentru adulți care caută răspunsuri pentru comportamente din trecut sau sunt interesați de progresele științei în ceea ce privește funcționarea creierului uman. Chiar dacă ultimele descoperiri s-au întâmplat recent, încă nu știm nici măcar 30% din ceea ce se întâmplă în interiorul cutiei craniene, toate conexiunile neuronale care ne fac să supraviețuim în fiecare zi, să interacționăm cu cei din jur, să iubim, să suferim etc. 

Cartea o găsiți aici. 

O aventură de-o noapte se transformă într-o obsesie de-o viață. Erik Xerri și Jutta Heim se întâlnesc pe 28 martie 1980, în capitala Germaniei. Petrec o noapte împreună, după care totul se termină brusc. Însă Erik, un actor celebru în Malta, dezvoltă o adevărată obsesie pentru misterioasa chelneriță care l-a fermecat din prima clipă. Întors acasă, alături de fiica și soția sa, acesta se gândește neîncetat la femeia care acum îi pare doar o himeră sau o plăsmuire a imaginației sale. Timp de treizeci de ani, îi scrie scrisori, dând dovadă de o ambiție de neînvins. Iar la un moment dat, sătul de așteptarea interminabilă de a primi un răspuns, se întoarce în Berlin cu speranța de a o regăsi... 

Întors la viața reală, Erik se dezvăluie încet drept ceea ce este cu adevărat - un Casanova în căutarea iubirii, neînfricat, ambițios și neobosit de a simți iubirea în toate formele ei , în același timp nehotărât și impulsiv. Se desparte de soția sa, amândoi fiind de acord că această despărțire e cel mai bun lucru pentru ei, iar fiica lor rămâne cu tatăl ei, dar este crescută de sora lui Erik, o altă femeie plină de mistere nedeslușite. În fiecare femeie pe care o întâlnește caută de fapt o stabilitate emoțională, un loc unde să se simtă iubit și în siguranță. O caută pe Jutta, care i-a inspirat toate aceste sentimente într-o singură noapte. Dar pe măsură ce trece timpul, Erik nu mai este sigur dacă noaptea petrecută alături de acea femeie a fost reală sau doar a visat-o. Toate scrisorile pe care i le scrie rămân fără răspuns, dar nu se întorc înapoi la el. Obsesia lui devine chinuitoare, o direcție malefică în care i se scurge viața, totul pornind dintr-o ambiție nemăsurată de a obține ceea ce-și dorește. 

Protagonistul acestui roman este un explorator neînfricat al iubirii. Un om care trăiește dragostea în toate formele ei, de la timida îndrăgostire până la obsesia care îl ține captiv o viață întreagă, Erik este exemplul care încalcă toate regulile pentru a-și găsi fericirea. În spatele căutării sale stă însă o teamă de a se deschide în fața unei alte ființe, o nevoie de validare, de siguranță și dragoste, toate la un loc. El caută mai degrabă un salvator, o mână întinsă care să îi alunge temerile și să-l protejeze asemenea unei mame. Dar tocmai această căutare a personajului constituie întregul deliciu al romanului, pentru că fiecare cititor, indiferent de experiența amoroasă, se poate regăsi în povestea lui Erik. Un om care trăiește dragostea în toate formele ei și o recunoaște în tipologii diferite de femei, viața lui devenind o defilare continuă a femininului, va inspira și va șoca în același timp cititorii. Putem fi de acord cu un lucru - indiferent de persoana pe care ajungem să o iubim mai presus de orice, pe care o simțim suflet-pereche, ne căutăm jumătatea în oameni cu fel și fel de caractere, experiențe diferite ; această căutare ne ajută să ne dăm seama ce dorim cu adevărat de la omul de lângă noi, ce fel de persoană ne-ar putea îndeplini așteptările și împărtăși sentimentele. 

Poate veți considera această poveste doar o lecție pe care viața i-o oferă unui Don Juan, dar există o anumită duioșie în căutarea lui Erik, o fărâmă de speranță și un grăunte de dragoste pură...

Cartea o găsiți aici. 

Inspirat dintr-un caz real, romanul Înainte să fim ai voștri spune povestea a două femei a căror destine se împletesc absolut întâmplător. În timpul unui eveniment menit a-i spori popularitatea tatălui său, lui Avery Stafford îi este atrasă atenția de o bătrână singuratică, care pare desprinsă de lume și de tot ceea ce se află în jurul ei. Nu trece mult și bătrâna o observă la rândul ei, chipul lui Avery retrezindu-i amintiri dureroase din copilăria îndepărtată. Întâlnirea reprezintă pentru ambele femei un punct de cotitură - Avery pare împăcată cu viața ei și cu direcția în care merge, dar May Crandall, bătrânica cu ochi albaștri și privire tulburătoare îi bântuie gândurile zi și noapte. Se întoarce la azil pentru că se simte intrigată de această femeie pe care nu o poate descifra și care, în ciuda tuturor aparențelor, nu e dementă. Avery are chipul cuiva din trecutul lui May, lucru pe care îl descoperă prin intermediul unei fotografii foarte vechi. Dar femeia din fotografie nu doar că seamănă, ci pare să fie chiar bunica ei, Judy. Discuția cu May nu o lămurește în niciun fel, întrebările înmulțindu-se, iar răspunsurile întârziind să apară. Avery începe să investigheze legătura dintre May și bunica Judy, neștiind că este pe cale să readucă la viață o istorie dureroasă din trecutul familiei sale...

Cartea este scrisă din perspectiva ambelor femei - în timp ce una investighează, cealaltă se întoarce în timp, pe vremea când avea doisprezece ani. E ușor de intuit legătura dintre cele două femei pe măsură ce povestea avansează și ies la iveală tot mai multe detalii din trecutul lui May, pe numele său adevărat, Rill Floss. Rill ducea o viață simplă, lipsită de griji, alături de părinți și cei patru frați. Trăiau pe o casă plutitoare de pe Mississippi și erau fericiți, în ciuda tuturor lipsurilor și a pericolelor care îi pândeau la tot pasul. Însă o nouă sarcină a mamei lor, care pare să se termine mult prea devreme, îi obligă să ancoreze aproape de Memphis. Noaptea în care bebelușul decide să vină pe lume e una neagră ca smoala, asemenea unei avertizări tăcute dinaintea unei furtuni catastrofale. Lucrurile nu merg deloc așa cum ar trebui, iar tatăl lui Rill pleacă la spital împreună cu mama, iar copiii rămân singuri, neștiind că viața lor nu va mai arăta niciodată la fel. Totul se întâmplă mult prea repede pentru ca ei să reacționeze - sunt luați cu forța de către niște străini, care îi duc într-o casă mare, plină de copii. Cei cinci frați nu știu ce li se întâmplă și speră până în ultimul moment că părinții lor vor veni să-i ia de acolo, îi vor căuta zi și noapte și îi vor salva. Adevărul despre soarta lor iese curând la iveală, casa plină de copii fiind un fel de orfelinat în care oamenii bogați veneau să-și aleagă viitorul copil... 

Romanul a fost inspirat din cazul Georgia Tann, directoarea unui orfelinat din Memphis, care răpea copii pentru a-i vinde familiilor bogate. Timp de aproape 30 de ani, Tann a obținut peste 5000 de copii, majoritatea acestora fiind adoptați. Copiii erau obținuți prin răpire, Tann profitând de categoriile sociale defavorizate pentru a-și duce la bun sfârșit planul. În timp ce stăteau la orfelinat, copiii erau terorizați, maltratați și conduși cu o mână de fier de ajutoarele Georgiei Tann ; s-a descoperit mai târziu că mulți copii au suferit abuzuri sexuale sau chiar au fost omorâți. Orfelinatul a fost închis în anul 1950, când scandalul deja izbucnise din cauza nenumăratelor zvonuri legate de frauda adopțiilor. Georgia Tann nu a mai apucat să fie judecată corespunzător de către un tribunal, murind de cancer înainte de încheierea procesului. Tann a fost o femeie necruțătoare, dispusă să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul și care a profitat din plin de legislația de la acea vreme privind adopțiile. Reglementările legii nu erau bine definite, statul dând spre adopție doar 5 copii pe an. Scandalul izbucnit după mărturisirile celor care li s-au furat copiii și închiderea orfelinatului a dus la schimbarea legilor privind adopția și nenumărate modificări, care să le permită tuturor cuplurilor dornice de a adopta un copil să-și vadă visul devenit realitate. Există nenumărate documentare despre viața Georgiei Tann, care va rămâne mereu în istorie drept o femeie fără suflet, fără caracter și fără frică de Dumnezeu. 

Romanul este tulburător, greu de digerat pe alocuri, fiind un tribut adus tuturor copiilor care și-au pierdut viața sau au suferit abuzuri de neimaginat în orfelinatul Georgiei Tann. Acest personaj va rămâne mereu o pată neagră în istoria statului Memphis, autoarea dorind să reamintească sacrificiile care s-au făcut pentru ca astăzi mai multe cupluri să poată adopta copii, prin metode legale și cunoscând provenința acestora. 

Cartea o găsiți aici. 

În toate relațiile noastre, fie ele de prietenie, de dragoste sau de conjunctură, există o anumită doză de mister, o detașare pe care ne-o impunem automat și care nu ne permite să ne deschidem cu totul în fața cuiva. Indiferent de conversații, fapte, amintiri sau trecerea anilor, fiecare om păstrează pentru sine o parte pe care nu o cunoaște nimeni și pe care nu e dispus să o dezvăluie nimănui. În această notă de mister ușor perceptibil, începe povestea lui Ruriko, o femeie prinsă într-o căsnicie nefericită. Din primele dialoguri se întrevede o anumită poezie a frazelor, senzația că personajele vor să transmită mult mai mult decât ceea ce spun, deși conversația e oarecum banală, iar acțiunea una obișnuită. 

Prinsă în această relație fadă de mulți ani, Ruriko ia o decizie importantă și dispare din viața soțului său fără să-i adreseze un singur cuvânt. Se retrage într-o cabană construită de către părinții săi și se dedică în totalitatea propriei persoane. Știe că soțul ei o înseală și că de foarte mult timp se împarte între două case, însă niciodată nu au avut suficient curaj sau demnitate pentru a divorța, deși subiectul a apărut de nenumărate ori în discuție. Viața le-a oferit nenumărate provocări și evenimente care i-au distras de la scopul inițial. Deși pare că s-au complăcut amândoi în această situație, Ruriko e cea care suferă în tăcere și cumva calmul ei este greu de înțeles. Există o anumită detașare a personajelor față de propriile fapte, propriile cuvinte, iar mesajul care se ascunde în spatele propozițiilor nu seamănă deloc cu ceea ce exprimă cuvintele rostite. Ruriko se refugiază în muncă, aprofundându-și pasiunea pentru scrierea caligrafică  și reducând relațiile cu cei din jur la minim. Singurii oameni care îi calcă pragul sunt Nitta, un fost muzician și asistenta acestuia, Kaoru. Prezența muzicianului o împinge la o reflecție profundă asupra vieții ei de până atunci și mai ales asupra căsniciei, dar în același timp trezește în ea o dorință de a iubi din nou, de a fi dorită și a trăi cu adevărat. 

Nu știu dacă e o chestie specifică autorilor japonezi (căci nu m-am prea apropiat de ei), dar pe tot parcursul lecturii am avut senzația unui văl așezat frumos pe ochii și pe mintea mea. Stilul autoarei de a conduce acțiunea, personajele care nu par prea dispuse să-și arate emoțiile și evoluția lor m-au dus într-o stare asemănătoare transei, fără să pot prea bine să explic acest lucru. O senzație de calm pe care ți-o impune lectura asezonată cu o experiență trăită la limita realității - așa am perceput acest roman. Pomeneam la început de un anumit mister al personajelor, dar nu e genul de mister care se vrea dezvăluit cât mai devreme (ca de exemplu când citești un thriller), ci unul care le conferă mai multă credibilitate și o anumită transparență în fața celorlalți. Ai senzația că personajele s-ar putea pierde oricând, fără să lase prea multe urme ale prezenței lor în lume. La fel cum vrea să se piardă și Ruriko, părăsindu-și soțul subit, decisă să-și ia viața în propriile mâini. 

Suspine tandre e un roman despre dragoste, pierdere, a doua șansă și deciziile care ne modelează viața fără să fim neapărat conștienți de acest lucru. E un roman categoric diferit de orice altă lectură terminată în ultimul timp, de orice altă poveste de dragoste pe care am savurat-o, care m-a purtat într-o călătorie la limita dintre realitate și vis. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu auzisem de Rachel Hollis înainte de apariția acestei cărți și nici nu bănuiam cât e de populară / urmărită. Rachel e scriitoare, om de televiziune și speaker motivațional, prezenta carte fiind o serie de experiențe personale analizate foarte amănunțit, urmate de sfaturi sau exemple de așa da/așa nu. 

Cred că v-ați dat deja seama că este o carte motivațională, în care autoarea s-a expus extrem de tare pentru ca cititorii ei să înțeleagă că viața nu e perfectă pentru niciunul dintre noi. Toate experiențele despre care Rachel povestește sunt absolut normale, i se pot întâmpla oricui și nu definesc neapărat viața sau caracterul unui om. Începând cu grijile specifice adolescenței (legate de prieteni, dragoste, carieră, viitor) și continuând cu provocările vieții de familie, Rachel își expune întreaga viață dintr-un singur motiv - toate lucrurile pe care le-a trăit au definit-o ca om, chiar dacă cei din jurul ei nu au fost întotdeauna de acord cu alegerile pe care le-a făcut ; ceea ce își dorește ca cititorii să înțeleagă e puterea propriului instinct și cum acesta ne conduce de cele mai multe ori pe drumurile pe care era menit să pășim. Mi-am pus multe semne de întrebare când am aflat că Rachel provine dintr-o familie penticostală - sinceritatea ei și felul în care vorbește despre orice, inclusiv despre sex, te pune pe gânduri ; religia în spiritul căreia a fost crescută a reprezentat prima barieră din mintea ei, care a determinat-o să se gândească de două ori înainte să facă ceva. Mai târziu a înțeles că nu te poți împotrivi la nesfârșit și că doar trăind poți să înțelegi cine ești cu adevărat. 

Nu o pot numi o carte bună și nici o carte proastă, pentru că genul motivațional nu prea face parte din lecturile mele obișnuite. Ceea ce nu mi-a plăcut la ea și în general nu îmi place în cazul autorilor americani e promovarea visului american, această încredere totală că oricine poate face orice și poate depăși orice obstacol i se ivește în cale. Dacă stăm puțin să analizăm această afirmație, atunci am avea drept exemplu o țară formată în exclusivitate din milionari și oameni de succes. Cred că ceea ce face diferența dintre doi oameni care citesc aceeași carte motivațională este starea de spirit / ambiția fiecăruia. Nu există motivație mai puternică pe lumea asta decât iubirea de sine. Dacă nu ne iubim pe noi înșine și nu conștientizăm lucrurile de care suntem capabili, nicio carte sau persoană din lumea asta nu o va putea face în locul nostru.

Un alt aspect care mă deranjează la genul acesta de cărți e lipsa totală a limitelor. Există limite care ne sunt impuse și limite pe care ni le impunem cu bună știință, însă un om inteligent, conștient de propria persoană, își va cunoaște limitele și va cere ajutorul atunci când va avea nevoie, fără să se simtă jenat. Această lipsă totală a limitelor nu exclude aruncarea în nenumărate situații (din dorința de a experimenta cât mai mult), însă cred că ar trebui să existe un semn de avertizare care să-ți spună că nu poți greși la nesfârșit, indiferent de vârstă, experiență și circumstanțe. 

Cartea o găsiți aici. 

Având un context istoric deosebit de ofertant în spate, romanul Luna din palat începe povestea singurei femei care a condus vreodată China. Întâi a fost concubină, devenind apoi preferata împăratului și jucându-și cele mai bune cărți pentru a putea obține puterea. Fundalul istoric al poveștii este perioada dinastiei Tang, considerată perioada de apogeu a civilizației chineze. Au fost timpuri marcate de libertatea religioasă, care a permis răspândirea mai multor culte, dar și perioada în care artele și poezia au înflorit de-a dreptul. Totodată, această perioadă este asociată cu renunțarea la anumite tradiții barbare aplicate sexului feminin și implicarea mai mare a femeilor în viața politică și culturală. 

În acest context se desfășoară povestea lui Mei, o tănără care nu iese în evidență prin frumusețe sau arta seducției. Inteligența ei este atu-ul pe care se bazează întotdeauna, fiind educată de către tatăl său încă din copilărie. Pentru el, Mei a fost doar un copil deosebit de curios, mereu dornic să afle cât mai multe lucruri noi și tocmai de aceea nu au existat bariere din partea tatălui în privința informațiilor pe care aceasta le-a asimilat. Tatăl lui Mei o vede ca pe un viitor adult capabil de lucruri mărețe, o tratează cu respect și nu îi impune anumite lucruri doar pentru că e fată. Această încredere se manifestă pe tot parcursul vieții ei, ambiția lui Mei fiind o forță de neînvins. Își cunoaște foarte bine atât calitățile, cât și slăbiciunile și știe mereu cum să iasă învingătoare din orice situație. Dintr-o concubină oarecare de la curtea împăratului, devine favorita acestuia, ajungând un om de încredere pentru conducător, un om cu care se poate sfătui în toate privințele, chiar și cele legate de conducerea țării. Puterea ei se manifestă nu doar prin modul de a seduce, ci mai ales prin inteligența și perspicacitatea de care dă dovadă în chestiunile politice. 

Ascensiunea ei nu este lipsită de viclenie sau fapte imorale ; concubinele de la curtea împăratului aveau mai multe ranguri, principalul lor scop fiind acela de a-i îndeplini conducătorului toate dorințele. Mei reușește să devină favorită datorită compromisurilor pe care le face, vicleniei de care dă dovadă și riscând să-și piardă și ultima fărâmă de demnitate. Povestea lui Mei nu este una de dragoste absolută, în care împăratul o vede și se îndrăgostește pe loc de ea, punându-i întreaga lume la picioare. Este o istorie a compromisurilor care îndeplinesc cele mai arzătoare dorințe, a deciziilor pe care suntem nevoiți să le luăm în situații de criză și a consecințelor care vin după. Povestea ei continuă în The empress of the bright moon, al doilea și ultimul volum al acestei serii, în care vom afla despre drumul ei spre tron, Mei devenind singura împărăteasă a Chinei. 

Deși am considerat-o o carte feministă, e o poveste care evidențiază mai degrabă compromisurile pe care femeile au fost și sunt nevoite să le facă pentru a reuși. Chiar dacă timpurile s-au schimbat și compromisurile la fel, sexul feminin a fost nevoit să se adapteze constant, să facă față tuturor provocărilor pe care societatea le-a aruncat în fața lui. Evident, provocările diferă de la cultură la cultură, iar femeile duc lupte diferite în funcție de țara în care trăiesc, religia pe care o practică, anturajul din care fac parte etc. 
​
Cartea o găsiți aici. 

I-am luat un interviu scriitorului Adrian Onciu, pe care l-am descoperit foarte recent prin intermediul ultimului său roman, Cu mâinile legate. ​Mai multe detalii despre roman, cum și-a descoperit pasiunea pentru scris și ce cărți l-au marcat de-a lungul timpului, veți afla citind savuroasele lui răspunsuri. 

Tocmai am terminat de citit ultimul tău roman. Ai pictat un tablou destul de fidel al societății actuale. Crezi că peste câteva zeci de ani vom privi romane ca al tău drept istorie sau omenirea chiar se îndreaptă spre dispariție?
Cei care încă nu au citit romanul Cu mâinile legate ar putea să creadă că vorbim despre un soi de Apocalipsă, deși povestea reflectă mai degrabă aspecte domestice ale societății, conflicte în sânul unor familii, drame personale, aspirații, pasiuni interzise  și lupte crâncene pentru înfruntarea propriului destin. Intriga ne arată, printre altele, condiția precară a actorului, subterfugiile, ticăloșiile și lipsa de scrupule a magnaților, manipulările și agresivitatea instituțiilor de presă, corupția generalizată, starea de continuă incertitudine financiară în multe dintre familiile din România. Într-adevăr, cred că este un tablou destul de fidel al societății contemporane, în care personaje imaginare, însă extrem de credibile, reușesc să-l țină pe cititor cu sufletul la gură până la finele cărții. Așadar, nu vorbim doar despre un thriller, ci și despre un roman în care fiecare cititor s-ar putea regăsi într-un personaj, o situație sau măcar un dialog. Ca să fiu optimist, așa cum sunt în genere, omenirea se va îndrepta spre dispariție doar atunci când va înceta să creadă în povești bine scrise.

Crezi în puterea cărților de a educa, de a schimba ceva în oamenii care le citesc și mai apoi în societate?
Dintotdeauna cărțile au avut puterea de a educa. Bine, dacă ne referim la un thriller, e mult spus educație în sensul clasic al cuvântului. Însă da, oricine poate rămâne cu ceva după lecturarea unei cărți de calitate, a unui roman reușit. Că acel ”ceva” este o pildă, un exemplu demn de urmat sau dimpotrivă, de evitat, o altă experiență de viață trăită prin ochii scriitorului, o metaforă, o glumă bună care să-ți stârnească un zâmbet sau pur și simplu un mod plăcut de a petrece timpul liber, asta contează mai puțin. Fiecare nouă carte citită te îmbogățește, dacă nu vorbim despre rebuturi. Până la urmă, te și schimbă într-o oarecare măsură. Iar lectură cu lectură, om cu om, se ajunge, la un moment dat, la o masă critică pozitivă capabilă să urnească și societatea în ansamblul ei.  

Ce soluții la îndemână crezi că există pentru ca lectura să devină un obicei pentru mai mulți oameni?
Una dintre soluțiile la îndemână sunt blogurile de tipul Cititori feroce, pentru care vă felicit. Faceți o treabă minunată în sprijinul lecturii, a scriitorilor români și, nu în ultimul rând, a editurilor care pariază pe acești scriitori. Cred că vom asista la o creștere a apetitului pentru cărți odată cu - sperăm - creșterea nivelului de trai din România. Deci va fi un proces natural, nu neapărat impus de școală, de familie sau de media. Dacă oamenii vor avea mai puține griji cu traiul zilnic, mai mulți bani pentru divertisment și timp liber, atunci cu siguranță se vor îndrepta și către librării. Indiferent de cât de atractiv va deveni internetul.  

​De unde provine pasiunea pentru scris?
Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o relativ târziu, după terminarea liceului. A fost și rodul unei întâmplări. M-am dus la un ziar local, din Iași, să particip la un concurs pentru postul de tehnoredactor, iar directorul publicației mi-a propus să scriu un text despre transportul în comun. Aveau nevoie inclusiv de redactori. De la presa scrisă și până la ciorna primului roman a fost un singur pas, pe care l-am făcut, ce-i drept, după vreo 12 ani de jurnalism. 

Ce cărți te-au marcat de-a lungul timpului?
Știu că unii ar putea să zâmbească, dar vreau să-mi amintesc, acum, doar de o singură carte care mi-a marcat adolescența. E vorba de cele cinci volume ale romanului Cireșarii, de Constantin Chiriță, care ulterior a și fost ecranizat în perioada regimului comunist. Păstrând proporțiile, l-aș putea compara cu îndrăgitul Harry Potter. L-am devorat în câteva nopți nedormite și mult timp după aceea m-am visat luând parte la aventurile celor șapte tineri protagoniști.  Abia acum realizez că și Cireșarii este un soi de thriller. Cine știe, poate de acolo mi se trage pasiunea pentru genul ăsta de literatură.

Dacă ai putea să vorbești cu orice personaj din literatură, care ar fi acela și de ce?
Aș vorbi cu Harry Potter, că tot l-am pomenit. L-aș ruga să facă o magie și să-i convingă pe cât mai mulți să citească ultimul meu roman, Cu mâinile legate. Pentru că, vorba cuiva, nici nu știu ce pierd. 

​Beverly Keating și Bert Cousins se întâlnesc întâmplător. Pasiunea dintre ei e fulgerătoare și îi determină să renunțe la căsniciile în care sunt implicați. Nu ni se dau foarte multe detalii despre felul în care decurge relația lor, accentul acțiunii punându-se pe viețile celor șase copii pe care aceștia îi au din căsniciile anterioare. Viețile lor nu sunt deloc ușoare din momentul uniunii părinților - sunt nevoiți să își petreacă verile împreună, să se suporte cât de cât, iar în caz contrar să încerce să nu se omoare unul pe celălalt. Nici măcar din greșeală. Caroline și Franny, fiicele lui Beverly, și-ar fi dorit să rămână cu tatăl lor, suferind enorm din pricina despărțirii de acesta și mutarea în alt stat, care le reduce semnificativ timpul petrecut împreună. Nici copiii lui Bert - Cal, Holly, Jeanette și Albie - nu sunt încântați de faptul că trebuie să își petreacă verile împreună cu tatăl lor și noua lui familie. Pe măsură ce trec anii, se descrie o cronică de familie absolut normală, cu momente de complicitate între cei șase copii, clipe fericite, dar și certuri sau momente de impas. Abia mai târziu ies la iveală adevăratele fisuri din sânul familiei - Albie, ultimul născut al lui Bert, copilul problemă pe care îl evită cu toții, va fi liantul întâmplărilor importante. Felul în care este tratat de către frații săi, minciunile cu care crește îi influențează semnificativ destinul, iar trădările nu se opresc nici la vârsta adultă, Franny dezvăluind-i iubitului său detalii intime despre trecutul lor. Iubitul lui Franny se întâmplă să fie un scriitor celebru, care profită din plin de mărturisirile acesteia. Un alt eveniment cel puțin bizar, care cască o prăpastie imensă între ei, este moartea lui Cal. Peste ani, niciunul dintre ei nu își va aminti ce s-a întâmplat cu adevărat sau va refuza să își amintească, preferând să ascundă durerea sub nenumărate straturi de protecție. Toți sunt categoric marcați de relația dintre părinții lor și obligați să se maturizeze mai repede decât și-ar fi dorit.

"Așa se petrecură lucrurile tot restul verii. La fel și în toate verile când se regăseau la un loc toți șase. Nu toate zilele erau la fel de plăcute, de fapt cele mai multe nu erau, dar își umpleau timpul cu tot soiul de lucruri palpitante, fără să fie prinși vreodată."

Viețile lor sunt descrise prin prisma momentelor aparent nesemnificative, dar care constituie amintiri de neuitat, dovezi ale apropierii timide dintre ei, ale complicităților rare și ale relației provocatoare pe care au construit-o. 

Aparent o cronică de familie absolut banală, în realitate o poveste cu implicații profunde, despre dragoste, trădare, maturizare și suferință în sânul unei familii deloc banale. Fiecare cu o personalitate extrem de puternică, luptând pentru a lua propriile decizii în pofida dorinței celuilalt, cei doi soți își trăiesc povestea de dragoste influențând destinele a șase copii care nu se suportă unul pe celălalt. Trecerea anilor îi învață să se accepte, să se preocupe de soarta celorlalți și să își vadă în cele din urmă de viețile lor, după evenimentele tragice. Bert și Beverly divorțează într-un final, nefiind în stare să își recunoască greșelile, iar cei șase copii merg fiecare pe drumul lui. Ce i-a ținut împreună atât de mult timp? Ce i-a despărțit definitiv? În pofida greșelilor, a răutăților și a clipelor amare, au fost și sunt o familie, iar legăturile dintre ei se realizează oricum, chiar dacă nu sunt înrudiți cu adevărat. Se creează între ei niște conexiuni puternice, care îi determină să-și ascundă asevăratele sentimente în vremea copilăriei și să recunoască adevărurile dureroase la vârsta adultă. 

Comuniune e un portret de familie și nu numai. E o alternanță între trecut și prezent, aceasta repetându-se mereu, iar uneori acțiunea pare limpede, fără evenimente majore care să înfluențeze în vreun fel viețile personajelor. Dar suma detaliilor, dialogurile aparent banale și micile întâmplări nesemnificative constituie esența acestui roman înduioșător și dureros de sincer. O familie înseamnă mai mult decât un act sau o legătură de sânge ; o familie înseamnă totalitatea oamenilor pe care-i iubești și totodată singurii capabili să te scoată din pepeni.

​Cartea o găsiți aici. 

Dublu câștigător al Carnegie Medal, apărut pentru prima dată în mintea lui Siobhan Dowd, imposibil de dus până la capăt din cauza morții ei premature, Chemarea monstrului este o poveste despre iubire și moarte, pierderea celor dragi, inevitabil și acceptarea lui. E povestea unui copil care duce prea multe lupte de unul singur și al cărui unic sprijin urmează să-l părăsească foarte curând. E o poveste despre viață, în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, despre momente în care ți se taie răsuflarea la propriu și clipele petrecute cu sufletul îngenuncheat. 

Connor e un personaj controversat. La prima vedere, un copil cu probleme de personalitate, accese de furie și violență, imprevizibil și plin de ură. În realitate, un suflet care se teme prea des de prea multe lucruri, o victimă a tachinărilor și glumelor proaste venite din partea colegilor săi și un fiu care își iubește mama mai presus de orice. Ar face orice s-o salveze din ghearele bolii crunte care o macină încetul cu încetul. S-ar lupta cu cei mai înfricoșători monștri pentru ca mama lui să rămână în viață și să-l vadă crescând. Coșmarul care îl chinuie noapte de noapte, mereu același, e de fapt o metaforă pentru lupta lui interioară - dorința de a schimba cumva destinul mamei sale, neputința de a pune capăt calvarului acesteia, imposibilitatea de a face mai mult pentru că e doar un copil. Tot o metaforă e și cel de-al doilea monstru, cel care îi apare de nicăieri și de care Connor nu se sperie. Există lucruri mult mai înspăimântătoare în viața lui. Însă acest monstru, care reprezintă tot ceea ce e mai bun și mai rău pe lume, a sosit în viața lui cu un scop precis - acela de a-l ajuta să-și ia rămas-bun... 

Sunt nenumărate simboluri în această poveste, fiecare cu un mesaj clar - monstrul vine sub forma unui arbore de tisă, copac cunoscut sub denumirea de arborele vieții și al morții ; monstrul reprezintă subconștientul lui Connor, pierderea inevitabilă pe care o prevede, dar refuză să o accepte. În realitate, nu există niciun personaj sau creatură înfricoșătoare care să îi bântuie existența copilului - monstrul e chiar mintea lui, cel mai sigur și cel mai periculos loc din lume. Connor știe deja finalul poveștii, știe că va trebui să renunțe la îndârjirea cu care luptă, la ambiția care amenință să-l distrugă, dar cu toate acestea nu știe încă cum să dea drumul persoanei care reprezintă lumea lui întreagă. Dialogurile cu monstrul sunt menite să-l aducă pe drumul acceptării, al înțelegerii profunde a ceea ce se întâmplă în viața lui. Sentimentele lui Connor se manifestă prin tulburări de comportament, printr-un curaj aproape nebun în fața monstrului, încercând prin toate mijloacele să evite pierderea. Connor nu se teme de moarte, se teme de moartea celor dragi și de singurătatea care vine după ea. 

Chemarea monstrului e un roman despre care am auzit vorbindu-se îndelung. Toți cei care l-au citit spun că ar fi bine să ai lângă tine niște șervețele , că emoțiile te vor copleși inevitabil și că este o carte mult mai profundă decât pare la prima vedere. După lectura ei, pot să vă spun că aceste cuvinte sunt mult prea slabe în comparație cu mesajul, compoziția și deznodământul acestei cărți. Felul în care a fost concepută, înțelesurile adânci ascunse în spatele unor dialoguri aparent banale și drumul unui copil spre maturizare fac din ea o lectură de neratat. Nu am mai citit nimic scris de Patrick Ness până acum, dar cu siguranță această poveste e greu de egalat. 

Cartea o găsiți aici.