În ciuda știrilor alarmante, a glumelor stupide și a meme-urilor care circulă pe internet încă dinainte de apariția cărții, Rezervă e una dintre cele mai triste povești pe care le-am citit vreodată. Povestea unui copil care și-a pierdut mama la doisprezece ani, iar apoi și-a închis sufletul față de lume. A refuzat să accepte moartea mamei sale, considerând că ea a vrut doar să dispară și că la un moment dat se va întoarce. Copil, care din întâmplare sau nu, e un prinț din Casă Regală britanică. Prințul rebel, care nu a știut niciodată cum să se comporte după standardele familiei sale, prințul care recunoaște deschis că e needucat în multe privințe și că nu i-a plăcut niciodată școala. Prințul care a făcut nenumărate greșeli pentru care a fost taxat grav de către presă, dar care a decis că poate mai mult. Parcursul lui Harry dinainte de relația cu Meghan este un drum plin de obstacole, un drum întortocheat, o perioadă în care s-a luptat cum a știut el mai bine să își aline singurătatea. A fost un copil pe care nu l-a îmbrățișat nimeni înafară de mama sa, un copil care nu a știut ce înseamnă afecțiunea până la vârsta de 31 de ani. I s-a spus mereu de datoria față de poporul britanic, de comportamentul adecvat pentru un membru al familiei regale, dar nimeni nu s-a îngrijit de sănătatea lui emoțională, nimeni nu i-a spus cum să facă față presiunii sau atacurilor presei.
 
Toată neiubirea, detașarea emotională și măștile afișate de la moartea mamei sale încoace s-au topit în prima îmbrățișare a lui Meghan. Copilul care își pierduse mama la doisprezece ani își deschidea acum sufletul în fața marii iubiri, la care sperase de atâta timp. Capitolul despre Meghan este cel mai emoționant din carte și cel care îi va face pe cititori să înțeleagă cu adevărat durerea lui Harry. Întâlnindu-se pentru prima dată cu normalitatea, cu firescul unei relații de iubire, Harry își dă seama de singurătatea sa profundă, care aproape l-a înghițit cu totul. Alături de Meghan e omul care a vrut să fie, iar iubirea dintre ei transpare dincolo de ecranele pe care îi privim. Recunosc că am vrut să abandonez cartea de câteva ori până la capitolul despre Meghan. Nu știu cât la sută reprezintă contribuția lui Moehringer în această carte, dar Rezervă nu seamănă deloc cu Sutton sau Dulcele bar.
 
La fel ca toate celelalte lucruri sau instituții care au trecut testul timpului, monarhia britanică s-a adaptat și ea lumii moderne. Afișând o diplomație comparativă cu fericirea omniprezentă de pe Instagram, diplomație compusă din nenumărate filtre care să ascundă josnicia, minciunile și jocurile de putere din interiorul familiei regale. Adevărul este cu totul diferit față de varianta prezentată lumii. Regalitatea este formată din oameni indisponibili emoțional, aproape autiști de la atâtea încercări de a păstra aparențele. Relația cu presa este singura cale care le permite supraviețuirea, iar din când în când, unii membrii trebuie sacrificați pentru că alții să iasă în față. Dacă oricare dintre oamenii care îi acuză pe Harry sau pe Meghan ar fi fost supus la un sfert din teroarea, denigrarea și atacul psihologic de care au avut parte, nu cred că ar fi rezistat nici măcar o săptămână. Cred că lui Harry i-a trebuit mult curaj pentru a se decide să vorbească, să încalce regulile lumii în care a fost crescut și format. În spatele cuvintelor sale se află multă durere și poate că a ales să împărtășească prea puțin din faptele familiei sale, cea care, teoretic, ar fi trebuit să îl sprijine în fiecare moment al vieții sale. Deși mulți îl condamnă, susținând că acest roman reprezintă sfârșitul relației cu membrii familiei sale, nu cred că cineva este în măsura să-l judece din moment ce nu a trăit nicio zi în pielea lui. Harry, la fel ca orice alt om de pe planeta asta, este liber să își caute fericirea și împlinirea. Recunosc că am o simpatie enormă pentru cuplul Harry-Meghan - mi se par doi oameni uniți de o iubire sinceră, doi oameni care au luptat pentru iubirea lor până în punctul în care au renunțat la viața lor anterioară pentru a o lua de la capăt.
 
Indiferent cine ești, indiferent de mediul unde te-ai născut și unde ai crescut, trauma poate fi prezentă în viața ta, durerea poate apărea oricând, destinul te poate surprinde în ciuda statutului pe care lumea ți-l atribuie. Tocmai de aceea decizia lui Harry este atât de controversată - mulți oameni se simt prinși în relația nepotrivită, mediul nepotrivit, țara nepotrivită. Dar unii nu au niciodată curajul de a renunța la tot ceea ce cunosc pentru a explora necunoscutul sau nu-și verbalizează nicicând traumele. Harry a arătat că până și membrii familiei regale sunt supuși greșelii, iar statutul lor nu îi scutește de suferință sau traumă. Ba dimpotrivă. 

"Mi-a trecut atunci prin minte gândul că identitatea e o ierarhie. Mai întâi suntem ceva, apoi suntem altceva, și apoi altceva, și așa mai departem, până la moarte - e o succesiune. Fiecare identitate nouă urcă pe tronul Sinelui, dar ne duce mai departe de sinele nostru inițial, poate sinele nostru esențial - copilul. Da, evoluția, maturizarea, calea spre înțelepciune, toate astea sunt firești și sănătoase, dar există o puritate a copilăriei care se diluează cu fiecare iterare."

Cartea o găsiți aici. 

Tova Sullivan are aproape șaptezeci de ani și lucrează la acvariul din Sowell Bay. Curăță fiecare colțișor cu o precizie aproape obsesivă, este politicoasă și extrem de atașată de toate creaturile care o înconjoară la locul de muncă. Tova este tăcută, introvertită, nu este curioasă în legătură cu viețile altor oameni, respectă intimitatea tuturor și știe să asculte. Tova este mai mult decât ceea ce pare. Este o lumină care poate pătrunde cel mai adânc întuneric, o forță capabilă să schimbe micro-universul în care trăiește. Viața i-a fost marcată de o tragedie. Și-a pierdut fiul pe când acesta abia împlinise optsprezece ani. Un accident stupid sau un nenoroc, nimeni nu știe. Erik era un bun înotător, căpitanul echipei de canotaj și totuși barca lui apăruse la mal goală. Toată lumea încercase s-o convingă pe Tova că fusese o sinucidere, dar Tova refuzase să creadă acest lucru. Erik avea toată viața înainte, era inteligent, îi plăcea să exploreze și avea multe de oferit lumii. La aproape șaptezeci de ani, Tova nu mai speră că va afla vreodată adevătul, dar viața ei este pe cale să se schimbe datorită unei caracatițe geniale și a unui tănăr de treizeci de ani, tulburat, cu grave probleme de personalitate. 

Marcellus a fost salvat din ocean și adus la acvariu de la o vârstă fragedă. Și-a petrecut toată viața în captivitate. A ajuns să înțeleagă oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși. Îi simte în moduri inexplicabile și se arată doar când consideră că e necesar. Geamurile bazinului său au avut parte de mulți pumni și au auzit multe strigăte de la ființe lipsite de respect, care considerau că biletul plătit la intrare le dă dreptul de a vedea caracatița. Marcellus nu îi urăște pe oameni, de multe ori le este chiar milă de ei și nu le poate înțelege comportamentul. La fel cum oamenii îl consideră doar o caracatiță lipsită de creier sau de emoții. În realitate însă, Marcellus are o inteligență rară, trei suflete care ar putea cuprinde întreaga omenire și o dorință imensă de a schimba lumea din jur. Din păcate, timpul lui Marcellus se scurge mult prea repede, iar Tova supraviețuiește de prea mult timp cu o gaură în inimă. Înainte de a părăsi această lume, Marcellus vrea să îi redea Tovei bucuria de a trăi... 

Remarcabile făpturi inteligente este una dintre cele mai populare cărți de pe internet în momentul de față (și pe bună dreptate). Având în centru o caracatiță plină de empatie, o femeie mult prea încercată de viață și un tânăr care nu și-a găsit niciodată locul pe lume, cartea spune o poveste înduioșătoare despre prietenie, pierdere, iubire, empatie și aparențe. Marcellus este dovada vie a faptului că oamenii nu sunt specia superioară și că iubirea se poate naște în orice formă de viață. Inteligența nu aparține doar speciei umane, ci este prezentă la multe alte specii de la care noi, oamenii, am avea multe de învățat. Marcellus nu este doar inteligent, ci și plin de empatie și dornic să transforme lumea înainte de a o părăsi pentru totdeauna. Deși nu iubește neapărat oamenii și nu-i vrea prin preajmă, Tova îi demonstrează zi de zi că ființele umane pot fi uneori incredibile. Iar această grijă și gingașie pe care Tova i le arată îl determină să-și ducă planul la bun sfârșit. Din când în când, în marea de oameni conduși de aceleași dorințe sau vise, cineva iese în evidență dând dovadă de calități atribuite doar eroilor din basme. Iar atunci lumea începe să se schimbe puțin câte puțin. 

​Este cu siguranță una dintre cele mai bune cărți din acest an, indiferent de următoarele lecturi. Își merită toate aprecierile, recenziile pline de laude și recomandările. O găsiți aici. 

2022 a fost un an destul de plin de perioade în care nu am citit nimic, urmate de perioade în care am descoperit cărți extraordinare. M-am axat destul de mult pe calitate în loc de cantitate, tocmai de aceea nici nu am reușit să citesc tot ce mi-am propus anul acesta. Am lăsat și multe cărți neterminate, pentru că de ceva timp nu mai insist atât de mult atunci când nu simt că e momentul potrivit pentru o lectură sau că nu am starea potrivită pentru a înțelege o anumită poveste. În 2023 sper să descopăr alte povești extraordinare, despre lumea în care trăim și despre oameni, dar mai ales despre cum putem deveni, fiecare dintre noi, schimbarea de care avem atât de multă nevoie. La mulți ani! 

Cărțile care mi-au rămas în suflet din anul ce tocmai a trecut sunt foarte diverse, dar pline de învățăminte. Începem cu sfârșitul a lui Chris Whitaker este o poveste emoționantă despre supraviețuire și despre oamenii care te susțin când totul în jur pare să se prăbușească. Castelul de hârtie se concentrează pe prietenia dintre un băiat și o fată, uniți de un secret îngrozitor și mereu în contratimp ; cei doi se străduiesc să-și definească iubirea de-a lungul anilor, trecând prin emoții contradictorii pe tot parcursul romanului. Taylor Jenkins Reid a fost o altă surpriză plăcută. Fiind extrem de populară pe toate rețelele sociale, am ezitat mult înainte să-i cumpăr cărțile, dar am descoperit două povești extrem de bine scrise și captivante de la început până la sfârșit - Scandalul din Malibu și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo. Leii de pe Fifth Avenue de Fiona Davis, o poveste despre cărți și biblioteci, este perfectă pentru orice cititor pasionat. 

Despre Casa Gucci încă am păreri contradictorii. Mi-a plăcut mult începutul - principiile bătrânului Gucci legate de muncă și familie, felul în care afacerea se integra în viața de familie, mesajul pe care fiecare produs îl transmitea despre stilul de viață al cumpărătorilor, metodele de lucru și comunitatea pe care Gucci a creat-o. De la un punct încolo, atunci când bătrânul se retrage din afacere, am avut impresia că asist la o cădere în gol pe care o privesc cu încetinitorul, romanul devenind doar o înșiruire de date, cifre, nume etc. Doamna England m-a purtat în alte timpuri, dominate de principii clare și concise, dar oferind o privire de ansamblu asupra celor care nu se încadrau în normele societății de atunci. Arhitectul parizian este o poveste din Al Doilea Război Mondial, un exemplu al binelui care se răspândea constant printre ororile naziștilor, reușind în cele din urmă să învingă. Un roman despre curaj, dar mai ales despre principii. Mi-am încheiat anul cu o carte care îmi va rămâne în suflet mult timp de acum încolo - The winners, de Fredrik Backman, volumul care încheie seria Beartown și odată cu aceasta, o eră a emoțiilor intense pe care le-am trăit datorită hocheiului și vieții în toată splendoarea ei. 

Cea mai mare surpriză literară a acestui an a fost Benjamin Labatut, cu al său roman despre istoria ambiției umane și declinul omenirii invers proporțional cu aparentul progres. Când nu mai înțelegem lumea este o reflecție profundă asupra inteligenței umane și a consecințelor acesteia. Concentrată pe anumite personalități sau descoperiri importante din lumea matematicii și a fizicii, cartea arată dorința omului de a-și depăși condiția, nefiind în stare să anticipeze rolul pe care îl va juca în distrugerea propriei specii. Omul și-a dorit încă din cele mai vechi timpuri să înțeleagă tot despre tot ceea ce-l înconjoară, nebănuind că lipsa misterului îi poate influența definitiv destinul. Este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani și sunt extrem de dornică să citesc tot ce a scris Benjamin Labatut. 

În materie de autori români, am savurat cu plăcere romanul Anei Barton, Ophanim, ​o poveste magică, plină de lirism și emoție în fiecare rând. Ana Barton este o scriitoare versatilă, care știe să-și surprindă cititorii de fiecare dată prin subiectele abordate și personajele surprinzătoare. Descoperirea acestui an a fost Anca Mizumschi cu romanul Cei care cumpără stele, o poveste cu accente de basm, desprinsă parcă din universul celor 1001 de nopți. Un roman pe care nu îl poți include neapărat într-o categorie, dar pe care ți-e imposibil să-l lași din mână, fiind atras tot mai tare în această călătorie nesfârșită între Orient și Occident. 

Cazul Alaska Sanders reprezintă reîntoarcerea lui Joel Dicker, din punctul meu de vedere. Pe cât de mult m-au impresionat Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, pe atât de tare m-au dezmăgit Dispariția lui Stephanie Mailer și Enigma camerei 622. Era un fel de remiză atunci când am început să citesc romanul de față, dar am regăsit instant toată magia de care e în stare Dicker, toate elementele care te fac să vrei să citești fără oprire, să te scufunzi cu totul în acestă poveste despre viață, despre iubire, despre greșeli și consecințe. Poate mi-a plăcut atât de mult deoarece este în strânsă legătură cu Harry Quebert și pune primele cărămizi la baza romanului despre Goldmanii din Baltimore. Am devorat-o pur și simplu, pe măsură ce mă apropiam de ultimele concluzii îmi doream să mai dureze, să nu se mai termine această descătușare literară absolut uimitoare. Sunt extrem de curioasă despre ce va scrie Joel Dicker în continuare și am impresia că în ultimele pagini ne oferă un răspuns legat de acest lucru. 

În materie de non-ficțiune, am citit despre istoria chirurgiei, despre mâncare, timp și despre dispariția satului românesc. Mircea Struțeanu a adunat în volumul Nimeni acasă fotografii din diverse zone ale României, zone abandonate, uitate de oameni și de lume, care reprezintă un contrast între frumusețea naturii și tristețea poveștilor care mor în încăperile nelocuite. 
Despre timp este o poveste fascinantă a evoluției umane, din vremuri antice și până în epoca modernă. Dacă sunteți curioși să aflați mai multe despre felul în care apariția ceasurilor ne-a influențat și modificat modul de viață, obiceiurile, relațiile, veți găsi răspunsuri interesante în cartea lui David Rooney. 
Chirurgul și cuțitul de gheață nu este un volum pentru cei slabi de înger, dar a fost fascinant din toate punctele de vedere. Evoluția ramurilor medicale, în special cea a chirurgiei, a cunoscut salturi enorme de câteva secole încoace, iar dacă vă imaginați că a fost mereu atât de sigur sau simplu să te operezi atunci când ai o problemă, veți descoperi că nu e chiar așa. În strânsă legătură cu ramura chirurgicală, s-a dezvoltat și ceea ce astăzi cunoaștem drept anestezie. Dar anestezia de la începuturi nu seamănă deloc cu cea de astăzi, iar acest lucru este unul incredibil de bun pentru psihicul uman. Lucrând în domeniul medical, sunt curioasă să citesc tot ceea ce ține de istoria medicinii sau de oamenii care au contribuit la dezvoltarea ei. 
Stanley Tucci nu e doar un actor incredibil, ci și un povestitor de excepție. În volumul Gust, ne poartă pe urma amintirilor sale culinare, începând din copilărie și culminând cu prezentul în care își aprofundează cunoștințele gastronomice. A fost una dintre surprizele plăcute ale acestui an și de-abia aștept să citesc și alte volume scrise de el. 

Mi-e atât de greu să vorbesc despre cărțile lui Backman și despre magia care se regăsește în fiecare poveste. Sunt foarte puține cărți pe care le-aș reciti oriunde și oricând, care îmi rămân întipărite în suflet indiferent de trecerea anilor. Trilogia în centrul căreia se află un oraș obsedat de hochei este povestea aceea pe care o s-o recomand mereu și o s=o iubesc până la sfârșitul vieții. 

Pentru că Backman nu a scris trei volume despre sport, ci prin intermediul sportului a atins subiecte precum corupția, consecințele deciziilor personale, problemele care stau la fundamentul societății, relațiile dintre părinți și copii, iubirea, emoția, empatia, schimbarea, apartenența într-o comunitate. Ideea de comunitate stă la baza tuturor romanelor lui Backman. E ușor să fii atras în mijlocul poveștii, căci orice om de pe lumea asta visează să facă parte dintr-un grup, dintr-o adunare de oameni care sunt mereu acolo unul pentru celălalt, la bine, dar mai ales la rău. Un grup de oameni care au păreri diferite despre aproape orice, care pot să se certe zile întregi pe marginea unui subiect, dar rămân uniți în fața tuturor pericolelor care le amenință comunitatea. Așa a început totul. Un oraș în care hocheiul dictează aproape fiecare aspect al vieții de zi cu zi, aproape fiecare relație sau interacțiune dintre oameni. Hocheiul îi unește și îi separă în același timp, dar la finalul zilei fiecare om știe că se poate baza pe un sat întreg. 

O altă caracteristică este jocul cu aparențele. Din perspectiva unui cititor, toate personajele sunt de la început ori bune, ori rele. Dar autorul dezvăluie rând pe rând câte o fațetă a personajului, mișcându-se printre aceste aparențe care îl înconjoară. Niciun om nu este doar bun sau doar rău. Cu toții avem o parte întunecată sau mai multe, o parte luminoasă sau mai multe, depinde doar de noi ce alegem să arătăm în fașa lumii. Cred că acest adevăr despre caracterul uman a fost evidențiat cel mai bine în ultimul volum al seriei Beartown. Apar o mulțime de personaje noi, personaje controversate sau oameni simpli, muncitori, aproape plictisitori în normalitatea lor. Despre cei controversați mi-am făcut imediat o părere, iar pe cei încadrați cu succes în normele societății nu i-am crezut capabili de furie, violență sau ură. Dar m-am înșelat. Un alt lucru care iese în evidență pe tot parcursul romanului sau un fel de concluzie / explicație pentru toate problemele societății actuale este lipsa iubirii. Backman insistă foarte mult pe această temă și în special pe consecințele fiecărei decizii mici pe care un om o ia, neștiind că o întreagă comunitate va avea de suferit de pe urma acesteia. Lipsa iubirii este o traumă care se transmite din generație în generație, o traumă care poate degenera ușor spre drumuri periculoase. Iubirea este ceea ce lipsește de la baza societății moderne. Finalul o să vă frângă inima. Nu știu ce ați simțit când ați terminat Us against you , eu am plâns mult și pentru scurtă vreme nu m-am mai apropiat de nicio carte. Acum, la finalul acestei călătorii despre hochei și viață, simt că s-a încheiat o eră. 

Toate cele trei volume sunt traduse în limba română la editura Art ( Scandalul, Noi contra voastră, Învingătorii ) de către Andreea Caleman. Găsiți aici toate cărțile scrise de Fredrik Backman. Nu ezitați să îl citiți. 

La începutul pandemiei, Stephen King s-a întrebat ce poveste ar putea scrie astfel încât să se simtă fericit. Ca și cum imaginația sa ar fi așteptat un semn ca să se trezească la viață, povestea a început să se contureze încetul cu încetul, transformându-se și crescând în fiecare zi. Așa s-a născut Un basm, o poveste care teleportează înapoi pe tărâmurile copilăriei, unde lupta dintre bine și rău nu se termină niciodată, iar eroul trebuie să ia decizii de viață și de moarte pentru a salva tot ceea ce iubește. 

Charlie Reade e un adolescent ca oricare altul. Un elev muncitor, pasionat de baseball și fotbal. Când avea zece ani, mama lui a murit într-un accident de mașină și de atunci nimic n-a mai fost la fel. Tatăl său s-a cufundat în alcool, iar Charlie a fost nevoit să se maturizeze mult prea devreme pentru a-și purta de grijă. A devenit curând un copil-adult care veghea asupra singurului adult din casă. Într-o zi ca oricare alta, Charlie se întâlnește cu o cățelușă pe nume Radar și cu stăpânul ei, Howard Bowditch, un bătrân singuratic care locuiește pe culmea unui deal. Prietenia cu domnul Bowditch se conturează firesc, Charlie fiind un tânăr deschis în fața tuturor experiențelor vieții. Nu își imaginează că viața lui se va schimba definitiv după această întâlnire. Pe Charlie îl așteaptă o lume complet diferită de cea în care trăiește și o mulțime de experiențe care să îi deschidă mintea, ochii și sufletul. 

Stephen King știe exact cum să-și farmece cititorii, de această dată apelând la cele mai pure și frumoase amintiri din viața unui om - momentele copilăriei. Izvoarele acestor amintiri, poveștile, ne-au înseninat fiecare dimineață și seară, dezvăluindu-ne o mulțime de lucruri despre lume și despre oameni, purtându-ne prin cele mai fantastice locuri. Basmele ne-au învățat diferența dintre bine și rău, dar și necesitatea de a alege cauza pentru care să luptăm. Evident că basmul lui Stephen King nu seamănă cu cel al lui Harap-Alb sau cu alte povești pe care le cunoaștem de mici. Este caracteristic pentru maestrul genului horror, căci explorează cele mai întunecate părți ale caracterului uman și demonii care ne dau târcoale aproape constant, rădăcinile răului și felul în care acesta transformă lumea, dar și lupta de a menține un echilibru constant între bine și rău. 

Cartea o găsiți aici. 

"Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete." (George Santayana) 

Regimul nazist reprezintă o pată întunecată în istoria omenirii, o perioadă marcată de cea mai profundă cruzime de care e capabilă ființa umană. Chiar și în prezent, aceste povești stârnesc fiori reci pe șira spinării și par desprinse din mintea întunecată a unui bolnav mintal. Au rămas multe istorii nespuse, multe nume pe care timpul le-a îngropat în faldurile lui, mulți eroi care au luptat pentru binele comun și au ajutat cât i-au ținut puterile, dar și mulți monștri ale căror nume nu au fost făcute publice niciodată. 

Aceasta este povestea lui Henry Oliver Rinnan, agent dublu și unul dintre cei mai sadici criminali de război din istoria Norvegiei. A lucrat pentru Gestapo și și-a desfășurat activitatea în regiunea Trondheim din Norvegia. În 1941, a confiscat o casă din Trondheim, care a devenit sediul general al misiunii naziste. Pivnița a fost folosită ca închisoare și centru de tortură, iar casa era ocupată în întregime de cei care lucrau împreună cu Henry. Pe durata războiului, sute de oameni au fost aduși și torturați cu brutalitate, interogați și chinuiți. Rinnan a fost un servitor fidel al lui Hitler și valora nazismul mai mult decât propria-i viață. A rămas în istorie drept un criminal sadic, un om fără coloană vertebrală care a distrus sute de vieți și al cărui unic crez a fost o ideologie crudă. 

Să nu uitați numele lor a fost tradusă în 22 de limbi, a câștigat numeroase premii în Norvegia și este un roman bazat pe fapte reale, care spune povestea a patru generații. O poveste despre cel De-al Doilea Război Mondial și efectele grandomaniei unui singur om asupra lumii întregi. Cred că niciodată nu o să înceteze să mă surprindă aceste povești despre extrema cruzime umană care se balansează non-stop cu bunătatea izvorâtă din suflet, aceste două caracteristici umane care încearcă mereu să mențină un echilibru. În tot răul e și un bine. Iar în marea asta de răutate și tortură, au existat picături de bine împrăștiate de-a lungul pământului, luminând slab în întuneric până când s-a făcut lumină. 

Cartea o găsiți aici. 

Pompeii, anul 74. O lume dominată de dorințe murdare, minciuni și oportunități fragile care pot schimba o viață. Un oraș dominat de bordeluri pline de sclave care îndeplinesc fanteziile tuturor, iar sexul este moneda care cumpără supraviețuirea. Amara a fost cândva o fiică mult iubită, răsfățată de tatăl său, lipsită de orice grijă sau temere. Acum locuiește într-un bordel rău-famat, numit Sălașul Lupului, iar familia sa e cufundată în sărăcie după moartea tatălui. Amara a pierdut tot ce avea mai de preț pe lume, iar acum singurul său scop e să stârnească dorința bărbaților. 

Amara este o tânără inteligentă și perspicace, dar soarta i-a fost potrivnică. Zi de zi, cu sufletul făcut bucăți, bate drumurile din Pompeii alături de celelalte femei de la lupanar, cu care împărtășește o complicitate născută din nevoie. Femeile își povestesc visele și nevoile, această activitate fiind singura lor bucurie și oază de liniște. Amara este atentă la fiecare detaliu, la fiecare oportunitate de care poate profita și foarte curând înțelege că viața ei s-ar putea schimba radical. Dorința pe care o stârnește în mintea bărbaților ar putea fi biletul ei către libertate. Oricare dintre fete ar putea să-și schimbe destinul datorită darurilor pe care le posedă. Iar Amara trebuie să pândească momentul potrivit pentru a putea scăpa din mâinile tiranicului bărbat care conduce Sălașul Lupului. ​

Lupanarul este o poveste despre libertate, despre ambiție, despre dorințele întunecate ale ființei umane. Plasat în Pompeii anului 74, romanul urmărește poveștile unor sclave sexuale nevoite să-și folosească farmecele pentru a produce bani pentru stăpânul bordelului. Sexul este moneda de schimb pentru orice, inclusiv pentru o viață mai bună. Fiecare femeie ajunge să viseze la o viață liberă, în care să iubească cu pasiune, nu doar forțată de împrejurări. Însă nimic nu e ceea ce pare în această lume măcinată de secrete. Orice oportunitate are un preț, adesea imposibil de plătit. Orice lucru sau privilegiu pe care l-ar putea obține își cere, mai devreme sau mai târziu, tributul. Totul se plătește, iar libertatea este cea mai scumpă comoară care a existat vreodată. 

Romanul este primul volum al unei trilogii si îl găsiți aici. 

Lumea te va întreba cine ești, iar dacă nu știi, îți va spune ea. 

Într-o lume în care toți oamenii par meniți să meargă pe același drum, e dificil să-ți descoperi identitatea. Anna nu se simte în largul ei printre colegii de la Conservator, nici în mediul distins al școlii pe care ea o urmează datorită talentului său. Nu s-a regăsit nici în familia pe care a lăsat-o în urmă și se întreabă uneori dacă se va simți vreodată în largul ei în vreun loc din lumea asta sau alături de cineva. Când îl întâlnește pe Max într-un bar unde cântă pentru bani, se simte atrasă instant de el. Dar nu crede că el ar putea să simtă vreo atracție pentru ea, căci Max este bogat, frumos, bine îmbrăcat și aparține unei alte lumi. 

Deși este conștientă de diferențele dintre ei, Anna își lasă inima să preia controlul și în scurt timp este prinsă în capcană. Disperată să fie plăcută de bărbatul visurilor sale, să fie acceptată și iubită pentru ceea ce este, Anna ignoră toate semnalele de alarmă și se lasă condusă de pasiune. Relația cu Max se dovedește a fi o provocare din toate punctele de vedere. Atât cariera, cât și viața personală îi solicită atenția, iar efortul de a păstra un echilibru este tot mai mare. Anna descoperă oportunități noi de a avansa în carieră, dar se împiedică de regulile stricte ale lui Max privind relația lor și modul în care aceasta ar trebui să se dezvolte. Dacă ar îndepărta toate filtrele inimii, Anna ar vedea că se află într-o relație toxică, o relație care îi fură zi de zi identitatea, care o obligă să se iubească mai puțin, să se facă tot mai mică în comparație cu ego-ul omului pe care îl iubește. 

O fată foarte drăguță este romanul de debut al lui Imogen Crimp și a fost primit foarte bine de critici. Autoarea pătrunde în intimitatea relațiilor umane, concentrându-se pe relații amoroase toxice, în care balanța înclină mereu în favoarea puterii și în defavoarea iubirii. Anna se pierde pe sine în această relație, căci toate atuurile se află în mâinile lui Max - banii, puterea de convingere, armele șantajului. Iubirea seamănă de multe ori cu chinul, iar omul iubit se poate transforma foarte ușor într-un călău care poate să răpească tot ceea ce te reprezintă ca persoană. Romanul explorează căile necunoscute ale relațiilor toxice, intrând în profunzimea lor, unde nuanțele nu sunt întotdeauna albe sau negre, ci o paletă nesfârșită de griuri. 

Cartea o găsiți aici. 

Jessie Inchauspe este cunoscută drept Zeița Glucozei, acesta fiind numele contului său de Instagram. Jessie lucra într-un startup din Silicon Valley al cărui domeniu de activitate era analiza genetică. Analizând nenumărate date și-a dat seama că obiceiurile alimentare sunt mult mai importante decât bagajul genetic cu care venim pe lume. Genele sunt aproape imposibil de modificat, în timp ce alimentația și modul în care mâncăm pot fi transformate. A început să studieze, să își schimbe obiceiurile alimentare și să găsească soluții simple pentru ca oamenii să înțeleagă de ce este atât de important cum mâncăm. Așa s-a născut contul ei de Instagram, unde Jessie postează sfaturi ușor de înțeles, rețete sănătoase și exemple de combinații alimentare pentru fiecare moment al zilei. 

Principiul de bază al acestei revoluții este controlul valorilor glicemice pe tot parcursul zilei, fără ca acestea să varieze foarte mult. Curbele glicemice crescute comandă corpului să producă insulină, iar cu cât corpul va produce mai multă insulină, cu atât organele interne vor fi din în ce mai afectate în timp. Valorile glicemice mari, pe perioade îndelungate, pot duce la apariția diabetului zaharat, a bolilor cardiovasculare (principal motiv al majorității deceselor), boli gastrointestinale, scăderea imunității etc. Suntem înconjurați de produse pline de zahăr, fără valoare nutritivă și tocmai de aceea poftim încontinuu la gustul dulce. Zahărul acționează ca un drog asupra organismului, crescând rapid glicemia, oferind o senzație rapidă de plăcere și sațietate. 

Pe lângă explicațiile privind efectul glucozei asupra organismului, autoarea oferă exemple de mese sănătoase și nutritive pentru organism, pentru fiecare moment al zilei. Insistă asupra faptului că glucoza este necesară pentru o bună funcționare a corpului uman, ceea ce înseamnă că nu avem cum să renunțăm complet la alimentele dulci. Totul ține de echilibru și de momentul potrivit al zilei pentru consumul acestor alimente. Revoluția glucozei este o lectură interesantă, plină de informații utile , însă minusul ei este încrederea absolută a autoarei în faptul că diabetul zaharat sau alte boli s-ar putea vindeca doar printr-o alimentație corectă și respectarea tuturor principiilor pe care le evocă în carte. La început, există mărturii ale persoanelor care o urmăresc pe Instagram, persoane care i-au urmat sfaturile, iar multe dintre ele susțin că s-au vindecat de diabet zaharat, ceea ce (vorbind din perspectiva unui cadru medical) mi se pare puțin exagerat.

Cartea o găsiți aici. 

Florence Darrow este asistentă la editura Forrester , dar visează în secret să devină scriitoare. Se consideră foarte talentată, însă nimeni nu a remarcat acest lucru până acum. Aproape toate persoanele care lucrează într-o editură, indiferent de poziția pe care o ocupă, au o jumătate de roman în sertarul lor. Dar până când romanul nu iese din sertar, totul este doar o iluzie. 

La o petrecere organizată de editură, Florence bea puțin cam mult și ajunge într-o cameră de hotel cu Simon, directorul editorial. Ceea ce părea a fi doar o noapte pasională încețoșată de alcool se transformă într-un coșmar pentru Florence atunci când este concediată, iar Simon cere un ordin de protecție împotriva ei. Plină de furie și cu speranțele aproape distruse, Florence este sigură că numele ei nu va răsuna nicicând pe buzele vreunui cititor. Poate că ar trebui să își găsească o slujbă adevărată, așa cum o sfătuiește mama ei de ani buni. Dar o a doua șansă, o șansă incredibilă, își face apariția în viața ei - Maud Dixon. Maud Dixon era un personaj înconjurat de mister. Uimise lumea literară cu debutul său, Mississippi Foxtrot, un roman despre două adolescente care comit o crimă. Cartea se vânduse în peste trei milioane de exemplare, dar Maud nu dăduse niciodată un interviu, nu apăruse la vreo emisiune mondenă și nu își promovase în niciun fel romanul. Nici măcar nu se știa dacă în spatele numelui se afla un bărbat sau o femeie. Iar Florence ajunge asistenta ei și are ocazia să pătrundă în universul pe care toată lumea era curioasă să-l descopere. Maud îi propune o călătorie în Maroc pentru a-și găsi inspirația pentru noul roman, iar Florence acceptă. Se trezește singură în spital, după o perioadă de timp pe care nu o poate identifica, neavând habar de accidentul în care aproape și-a pierdut viața. Maud a dispărut, iar Florence este decisă să profite de absența ei... 

Romanul face parte din colecția Armada și este un thriller captivant despre lumea literară și despre efortul de a rămâne anonim într-o lume care vrea să știe totul despre tine. Autoarea subiliniază necesitatea separării scrisului de viața personală, necesitatea intimității de care are nevoie un scriitor pentru a-și explora creativitatea. Scrisul este o unealtă puternică, iar percepția fiecărui om asupra cuvintelor nu poate fi nici anticipată, nici manipulată. 

Cartea o găsiți aici.