​Această poveste de dragoste își are sălașul într-o copilărie din alte vremuri, când totul era mult mai simplu, copiii se jucau nestingheriți prin fiecare cotlon (locuri considerate acum de-a dreptul periculoase), descoperind lumea pas cu pas, fără supravegherea plină de nerăbdare a adulților. În vremuri de mult apuse, nu existau atâtea mijloace de a marca lucrurile care contează cu adevărat, persoanele sau locurile dragi. O fotografie era un eveniment, un obiect asemănător unei comori ascunse care ocupa un loc de cinste în casă și care le era arătat musafirilor la fiecare vizită - un motiv de mândrie pură. Astăzi, avem toate mijloacele necesare pentru a surprinde momentele importante din viața noastră, a copiilor noștri și păstrăm aceste dovezi ale timpurilor fericite prin toate aparatele care ne stau la îndemână. Îngrămădite prin laptopuri, telefoane și alte nebunii, pozele ne aduc aminte de momente în care am simțit fericirea până în străfundurile sufletului sau de oamenii pe care i-am iubit / îi iubim. Pozele ne transportă înapoi în timp, ne oferă o oază de liniște într-o lume incredibil de agitată, obligându-ne practic să stăm pentru câteva clipe jos, să ne liniștim și să respirăm în voie.

​Tot de la o fotografie începe și povestea de dragoste dintre Amalia și Gelu. Cei doi se cunosc la un bal, iar la scurtă vreme Amalia primește în dar fotografia celui care îi va deveni iubit, apoi soț. Dragostea recent înfiripată e asemenea tuturor poveștilor de iubire aflate la început de drum - frumoasă, plină de ecuații necunoscute, blândă și surprinzătoare. Drumul lor continuă împreună, se dezvoltă firesc și în cele din urmă, decid să oficializeze această dragoste în ochii lumii. Să știe toată lumea că de acum încolo își aparțin unul altuia pentru eternitate. Surpriza cine abia mai încolo, când șocul morții lui Gelu o transformă pe Amalia într-o persoană dintr-o altă lume. Refuzând să creadă că omul iubit nu mai există, aceasta trăiește la limita dintre realitate și vis, vorbind încontinuu cu soțul său și simțindu-i prezența în fiecare clipă a vieții ei. Cei din jur își dau seama că ceva nu e în regulă și încearcă în zadar să o aducă la realitate, repetându-i în fiecare zi că Gelu nu mai este și că trebuie să meargă mai departe cu demnitate. Dar mintea Amaliei e înghețată pentru eternitate din momentul în care a primit telefonul. E o informație prea puternică pentru ca ea s-o poată procesa cum se cuvine, refuzând să creadă că tocmai ei i se întâmplă așa ceva. Obsesia ei devine periculoasă, femeia trăind o viață paralelă de restul membrilor familiei, fiind închisă în lumea ei unde nimic rău nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Totul devine și mai ciudat în momentul în care începe să-l caute pe autorului fotografiei în care apare Gelu, fiind convinsă că acesta va putea preschimba poza într-un om adevărat, din carne și oase... 

Dragostea se împletește cu durerea în Celălalt, acestea fiind planurile paralele pe care se desfășoară acțiunea. Ele coexistă, învățând să trăiască împreună și să sape urme adânci în viețile personajelor. E greu de privit cum o femeie tânără și îndrăgostită se transformă într-o creatură care trăiește într-o lume paralelă, total separată de cei din jurul său. Trecerea de la agonie la extaz e atât de bruscă, asemenea unui accident mortal, când nici măcar nu-ți dai seama ce te-a lovit. Dar mai presus de toate, rămâne povestea a doi oameni care se îndrăgostesc, se iubesc și învață să trăiască împreună, își fac planuri de viitor și surâd cu naivitate în fața drumului care le stă în față - aceeași poveste dintotdeauna, dar mereu alta. Brusc totul se schimbă, iar destinul își face simțită prezența, răzând în hohote la planurile celor îndrăgostiți. 

Celălalt a fost o surpriză foarte plăcută, căci mereu mă bucur să descopăr autori români (spre rușinea mea, nu am citit niciun alt roman al autorului) și vă recomand să dați mai mult de o șansă literaturii române contemporane. E o nișă prea puțin descoperită de către cititori, înclinați mai degrabă spre cărțile comerciale sau premiate cu diverse distincții internaționale. 

Cartea o găsiți aici. 

Când vine vorba despre destin, cei mai mulți oameni tind să îi atribuie puteri aproape magice, considerând că viețile ne sunt bine stabilite de la bun început și orice decizii am lua în viață, vom ajunge, inevitabil, pe drumul pe care era menit să călcăm. Pentru alții, mai încrezători în propriile forțe și cu o conștiință mai răsunătoare, destinul nu e decât suma gândurilor noastre, a energiilor pe care le atragem și care se reflectă apoi în fiecare aspect al vieții noastre. Destinul poate fi schimbat oricând, dacă ne ascultăm instinctele și ne cizelăm gândirea. Întotdeauna atragem ceea ce gândim, ceea ce suntem ca oameni și, inevitabil, vom atrage în jurul nostru oameni asemenea vibrațiilor pe care le transmitem. 
​
Dar dacă destinul ar fi doar un mit și ai putea să îți modelezi viața după propriile dorințe, ai face-o? Această întrebare o macină pe Harriet Westaway, o adolescentă care aparent nu mai are nimic de pierdut. Singură pe lume, cu o mulțime de datorii care cresc de la zi la zi, încă jelind moartea mamei sale și fără niciun suflet căreia să i se confeseze, Harriet primește o scrisoare ciudată prin care este anunțată că a moștenit o avere fabuloasă. Însă este evident că undeva s-a produs o greșeală, chiar dacă adresa și numele ei sunt corecte. Și este și mai evident faptul că această greșeală i-ar putea schimba viața definitiv. Harriet își câștigă existența citindu-le oamenilor în cărți de tarot, fiind o bună cunoscătoare a psihologiei umane și a așteptărilor pe care clienții săi le au atunci când îi calcă pragul. Ar putea foarte bine să întoarcă situația în favoarea sa, să ia banii, să-și plătească datoriile și să înceapă o viață nouă. O viață fără griji și fără nopți nedormite.

Așa ajunge Harriet să participe la înmormântarea doamnei Westaway și să facă cunostință cu familia acesteia. Minciuna îi dă târcoale în fiecare clipă, iar fata face eforturi mari pentru a se stăpâni și a susține în continuare că este nepoata pierdută a răposatei. Dar în momentul în care se citește testamentul și Harriet află că este moștenitoarea conacului vechi de secole, estimat la un milion de lire sterline, toată lumea ei se prăbușește treptat, înghițită de furia membrilor familiei și panica din interiorul ei.

Romanul este plin de intrigi și secrete ascunse - aparent în spatele poveștii se află mult mai mult decât ceea ce știa Harriet despre mama ei și familia acesteia, dar și despre fosta proprietară a conacului impunător. Momentul în care măștile tuturor încep să cadă este concomitent cu citirea testamentului și aflarea beneficiarilor acestuia. Șocul inițial este înlocuit rapid de furie, de amenințări și urlete, situația degenerând rapid. Este primul (dar nu și ultimul) moment în care instinctul lui Harriet îi spune să se îndepărteze cât mai rapid de această situație. Însă pentru un om care nu mai are nimic de pierdut, totul devine doar un amestec de decizii rapide, luate la întâmplare, binele și răul contopindu-se treptat.
​
Nu există adevăr suprem sau minciună perfectă. Nu există doar alb și negru, viața e formată aproape întotdeauna din infinite nuanțe de gri. Nu există un judecator care să dea verdicte pe loc. Nu există oameni buni și oameni răi, doar oameni care se luptă cu viața în fiecare clipă a existenței lor. Iar destinul, capriciosul destin, poate fi modelat în funcție de necesități, dorințe și șansă. 

​Cartea o găsiți aici. Ruth Ware a mai scris Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, toate făcând parte din colecția Fiction Connection a editurii Trei. 

Pentru fiecare om din lumea asta, există un grup de persoane care reprezintă mai mult decât se poate descrie în cuvinte. Oamenii pentru care ar face orice (la propriu), oamenii pentru care s-ar sacrifica fără să stea pe gânduri sau și-ar da viața într-o clipită. Dacă vreodată s-ar ajunge la o situație disperată (ipotetic vorbind) am călca în picioare lumea întreagă pentru a-i salva pe cei preaiubiți. Dar dacă într-adevăr viața ne-ar pune într-o situație fără scăpare, cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a-i salva? Cât din noi înșine am fi dispuși să pierdem pentru a ne salva familia?

Familia imaginată de Mattias Edvardsson se află într-o situație disperată, care îi obligă pe toți membrii ei să se reseteze din temelii, să-și reconsidere principiile și lucrurile în care cred cu adevărat. O adolescentă de 19 ani este acuzată de crimă. Și totul se destramă pentru familia aparent perfectă, pe care o admiră toată lumea. Baza solidă a relației dintre soți se prăbușește încetul cu încetul, dovedindu-se fără îndoială că fiecare dintre ei este gata să-l sacrifice pe celălalt pentru a-și salva copilul. Singura constantă a acțiunii e iubirea pentru Stella, fiica lor perfectă, pe care au dezamăgit-o constant de-a lungul ultimilor ani și care a acționat în consecință. Faptele ei, izbucnirile și revolta au fost reacții absolut normale, tipice unui adolescent derutat, care nu s-a decis încă ce vrea să facă cu viața lui. Christopher Olsen, bărbatul șarmant, bogat și fără limite este victima crimei care le-a zguduit comunitatea. Nu o victimă oarecare, ci un om care se învârtea în cercuri înalte, influența lui fiind suficient de largă pentru ca moartea lui să atragă atenția jurnaliștilor și al tuturor membrilor comunității. Nu m-am îndoit nicio clipă că Stella l-a ucis. În spatele imaginii perfecte, Chris era un om obsedat de control, obișnuit ca lumea întreagă să îi stea la picioare și să îi execute ordinele. Iar ceea ce Stella urăște cel mai mult pe lume e să se afle la mila altuia, să urmeze regulile impuse de alții. Chris nu avea să fie mai mult decât o aventură de-o vară, o idilă care să o țină ocupată înainte de călătoria în Asia, pe care o plănuise cu mult timp înainte. Însă în scenă intră și Amina, cea mai bună prietenă a Stelei. Fascinația bărbatului matur se revarsă asupra celor două adolescente, amenințând să le distrugă planurile de viitor. Nu mai e mult și lucrurile se complică definitiv. Vor fi în stare cei doi părinți să își salveze fiica? Va fi Amina capabilă să meargă mai departe, în timp ce prietena ei se află într-o celulă murdară, așteptând un verdict fatal?

O familie aproape normală este un roman dureros de sincer. Stilul autorului este unul direct, brutal, fără ocolișuri sau jumătăți de măsură. Suspansul este menținut suficient timp pentru a te prinde în mreje, dar la un moment dat totul devine limpede ca apa de izvor. Adevărul are modalitățile lui de a se insinua printre minciuni și secrete. Scrisă din trei perspective diferite, cartea prezintă versiunea fiecărui membru al familiei, filtrele lor arătând trei universuri diferite în care fiecare se chinuie să îi înțeleagă pe ceilalți. Nu e greu de intuit motivul din spatele crimei sau ceea ce s-a întâmplat de fapt, autorul provocându-și cititorii să reflecteze adânc și să își pună o mulțime de întrebări legate de dragoste, iertare și sacrificiu. Fiecare ascunde câte ceva, un secret mai mult sau mai puțin important. Toți se luptă cu prejudecățile celor din jur, cu principiile în care cred și cu demonii din interior. Niciunul nu știe dacă va fi capabil să lupte până la capăt, să se sacrifice suficient pentru ca ceilalți să fie în siguranță. Relațiile interumane sunt ciudate, greu de gestionat de cele mai multe ori, cu o marjă de eroare imensă. Relațiile cu ceilalți cer eforturi considerabile din partea fiecărui membru implicat, fără ca provocările să se încheie vreodată. 

​Cartea o găsiți aici. 

Autoare de thrillere captivante, devenite la scurt timp după apariție bestsellere internaționale, Mary Kubica surprinde din nou cu un roman despre relațiile de familie, traumă și iertare. Două colege de apartament, un băiat extrem de plictisit și curios în același timp și o mamă anxioasă pe care o ajung din urmă păcatele tinereții. Pornind de la aceste premize, romanul debutează cu mult mister prin dispariția lui Esther, o fată bună, dispusă mereu să-i ajute pe ceilalți. Colega ei, Quinn, nu se alarmează de la început, crezând că Esther a plecat pur și simplu fără să-o anunțe, urmând să se întoarcă în câteva zile și să-i explice totul. Esther a fost misterioasă de la bun început în legătură cu familia ei și alte detalii personale, iar Quinn i-a respectat această timiditate din dorința de a avea o relație bună. Lui Esther nu îi stă în caracter să dispară pur și simplu sau să lipsească de la muncă, însă de data aceasta s-ar putea să fie o ocazie deosebită, Apoi lucrurile încep să se complice - Quinn descoperă o scrisoare în camera colegei sale, mobilul lui Esther sună de mai multe ori, un apel venind din partea unei potențiale colege de apartament și toate indiciile indică faptul că Esther nu a plecat de bunăvoie. 

De cealaltă parte a lacului Michigan, Alex lucrează ca în fiecare zi la restaurantul lui Priddy, meditând asupra vieții lui ratate și a plecării tuturor colegilor săi din oraș. A mai rămas doar el, fiind nevoit să locuiască cu un tată bețiv și contemplând neîncetat dispariția mamei sale. Pentru el, viața s-a oprit la terminarea liceului, deși inteligența nu îi lipsește. Viața lui va arăta la fel în fiecare zi de acum încolo și trebuie să se obișnuiască cu gândul ăsta sumbru. Dar apariția unei femei misterioase îi dă viața peste cap, iar Alex nu-și dorește nimic mai mult decât să o ia de mână și să scape pentru totdeauna de monotonia zilelor nesfârșite... 

Acțiunea nu a fost atât de antrenantă pe cât mă așteptam, insistându-se mult asupra detaliilor dispariției lui Esther și prelungind la nesfârșit hotărârea lui Quinn de a merge la poliție. În scenă intervine și o poveste veche, care încă bântuie amintirile celor ce locuiesc în micul orășel al lui Alex - legenda lui Genevieve, o fetiță aparent transformată în fantomă și care locuiește în continuare în casa copilăriei sale. Genevieve e greu de uitat, căci a fost un copil dificil, care făcea doar probleme peste tot în jurul său și pe care localnicii o evitau cât de des le permitea bunul-simț. Povestea ei tragică a fost pusă sub tăcere, însă casa abandonată care de-abia mai stă în picioare le reamintește oamenilor de prezența ei tăcută. 

Toate personajele poartă cu sine urmele dragostei. Iar dragostea lasă uneori urme atât de adânci, că nu mai știi cum să îți revii, nu mai înțelegi ce înseamnă normalitatea, bunătatea sau firescul. Atunci când copilăria e un etern șir de dezamăgiri, se nasc adulți disfuncționali, pentru care viața e doar o povară greu de gestionat. E dificil să știi să trăiești atunci când adulții ți-au arătat mereu doar răutate, frustrare și dezamăgiri, când nu ai fost ghidat de la bun început pe un drum lin și lipsit de pericole. Dragostea poate îmbrăca multe forme și se poate manifesta în multe feluri, dar tot dragoste se numește. Dragoste sub formă de manipulare, de vină nesfârșită, dragoste toxică sau obsesivă, dragoste tumultoasă. O primim în funcție de noroc, deși ar trebui să fie un drept fundamental. Nu ar trebui să ne lipsească din viață și din suflete, însă de cele mai multe ori o cunoaștem sub alte forme decât normalul. 

Mary Kubica e o maestră desăvârșită a suspansului. Chiar dacă la un moment dat acțiunea mi s-a părut încetinită, am continuat să citesc cu sufletul la gură, curioasă în privința misterului, nebănuind nicio clipă adevăratele implicații privind identitatea lui Esther sau a bătrânei doamne care nu putea să iasă din casă și pe care întreg orașul o proteja cât putea de bine. 

Cartea o găsiți aici. 

Considerat un copil teribil al literaturii, Houellebecq satirizează, prin intermediul romanelor sale, civilizația și lumea modernă (de la politică și până la cele mai banale aspecte ale existenței umane). Serotonină e prima carte scrisă de el pe care am pus mâna și, mi-e greu să recunosc, nu am fost foarte impresionată. Titlul pare o glumă nereușită, în condițiile în care avem un personaj total nemulțumit de lumea în care trăiește, incapabil să dezvolte relații durabile cu ceilalți, nemulțumit mai ales de sine însuși și proiectând aceste sentimente asupra tuturor capitolelor din viața sa. Un bărbat singur și însingurat, aterizat dintr-o altă epocă într-o lume promiscuă și în continuă mișcare, incapabil să se adapteze în societate și să accepte realitățile vremurilor. A iubit doar două femei în toată viața lui, are porniri criminale și e un misogin de primă clasă. De când a descoperit un antidepresiv-minune, se simte mai bine, dar pornirile sale nu pot fi controlate în totalitate de medicație. Lumea e rea, plină de primejdii și se strânge în jurul lui tot mai mult, accentuându-i depresia și nemulțumirea... 

Dincolo de satira îndreptată în special asupra politicilor UE și a lumii în care trăim, cartea are un limbaj greoi, de cele mai multe ori dificil de înțeles dacă nu ești familiarizat cu istoria recentă a Franței și politica lui Macron. Acuzațiile lui Houellebecq se întind de fapt asupra tuturor țărilor care fac parte din UE și, în special, asupra ideii de politică drept unică soluție salvatoare. Politica a ajuns incapabilă să rezolve marile probleme cu care se confruntă lumea modernă, ba chiar le adâncește de cele mai multe ori, creând confuzie și nesiguranță. Autorul nu crede în această modernitate auto-impusă, acest progres care, de fapt, ne-a adus într-un punct fierbinte ca specie - nu știm încotro ne îndreptăm, cum și câți dintre noi vom supraviețui acestei lumi scăpate de sub control. Problema poluării și industrializarea din domeniul alimentar sunt doar două dintre task-​urile pe care nu știm cum să le rezolvăm și care ne dau fiori pe șira spinării. (O altă perspectivă, la fel de sumbră, e filmulețul realizat de mult-aclamata Greta Thunberg și despre care toată lumea vorbește. Nu neapărat în termeni buni.) Direcția spre care se îndreaptă romanul, tonul sumbru și eternele disperări ale personajului principal îl fac greu de citit și de interpretat. Te simți cumva prins într-o capcană, obligat să te uiți mai atent la lumea din jurul tău și să te întrebi cu cât ai contribuit la distrugerea ei, să o vezi cumva cu alți ochi, dintr-o perspectivă mult mai înfricoșătoare. 

Celălalt subiect fierbinte pe care se concentrează romanul e depresia omului modern. Etern vehiculata depresie, boala secolului XXI, o lume plină de inadaptați care nu mai știu să se descurce nici până la colțul străzii. Însă perspectiva autorului asupra depresiei e una care ia în derâdere această boală, un fel de auto-ironie susținută de bărbatul care nu mai găsește bucurie nici în exterior, dar nici în interiorul său. Toate elementele care au condus la această stare sunt acolo - eșecuri sentimentale, inadaptare socială și profesională, lipsa afecțiunii în familie - dar cumva sunt privite ca motive ușor de demontat ; toți trecem prin chestii dificile, de ce unii dintre noi sunt capabili să treacă peste și să aibă o viață normală, iar alții să le readucă în schemă de fiecare dată când ceva nu le merge bine? Practic, autorul desființează aceste ipoteze intens vehiculate, susținând că și în trecut oamenii au avut probleme, s-au întâmplat tragedii, însă omul modern are tendința de a le amplifica, de a le analiza încontinuu, fără a fi capabil să la facă față la fel cum o făceau strămoșii săi. Toate elementele lumii moderne, începând cu tehnologia și toate lucrurile care (aparent) ne ușurează viața, nu fac decât să ne adâncească acest sentiment de inferioritate, de învinovățire continuă, Houellebecq fiind nostalgic după vremurile care nu mai sunt, în care omul reușea (în viziunea lui) să trăiască frumos, în ciuda greutăților. 

Recunosc că nu am rezonat aproape deloc cu viziunea autorului, exagerarea agresivă fiind una din părțile care construiesc satira, dar și motivul pentru care mi s-a părut dificil de citit și de digerat. Evocarea poveștilor de dragoste e partea soft a romanului, dar nu reușește să elimine complet viziunea misogină a personajului, deși acesta încearcă să-și creeze imaginea unui romantic incurabil. Pierderea femeilor pe care le-a iubit, pe care o jelește cu atâta patimă, nu îl împiedică să aibă fel și fel de aventuri sau să jignească femeile de care încearcă să scape. Deși nu mi-a plăcut interpretarea sau tonul romanului, Serotonină rămâne o carte dedicată tuturor inadaptaților acestei lumi, tuturor celor care nu se regăsesc în epoca modernă, tuturor nostalgicilor care încearcă să schimbe lumea în care trăim. 

"Am cunoscut fericirea, știu ce înseamnă, pot să vorbesc competent despre ea și-i cunosc și sfârșitul, ce urmează de obicei după. O singură persoană îți lipsește, dar totul e pustiu, cum ar zice cineva, deși termenul "pustiu" e destul de slab, aduce o adiere din secolul XVIII de rahat, nu mai descoperi în el acea violență sănătoasă a zorilor romantismului, adevărul e că o singură ființă îți lipsește și totul e mort, lumea e moartă și tu însuți ești mort sau mai degrabă preschimbat într-o statuetă de ceramică, iar toți ceilalți sunt și ei niște statuete de ceramică, izolând de minune din punct de vedere termic și electric, astfel încât nimic nu te mai poate atinge cu excepția suferințelor interne, născute din dezagregarea trupului tău independenti, {....}"

"(Se scursese totuși destul de ciudat viața asta a mea, dacă te uitai mai de-aproape. De fapt, timp de mai mulți ani, după despărțirea de Camille, îmi spusesem că aveam să ne reîntâlnim, mai devreme sau mai târziu, că era inevitabil, că aveam câtă vreme ne iubeam, că trebuia să lăsăm, așa cum se spune, lucrurile să se cicatrizeze, dar că eram încă tineri, că aveam toată viața înainte."

Cartea o găsiți aici. 

Știți romanele acelea în care te pierzi de la prima pagină și ignori toate semnele de pe parcursul acțiunii, pentru ca finalul să te lovească fix în moalele capului? Scenariul construit de Teresa Driscoll începe cu o fată dispărută, o martoră plină de vinovăție și multe secrete murdare. Anna și Sarah, două liceene entuziaste, se află într-un tren cu destinația Londra. În timpul călătoriei, sunt abordate de doi tipi, recent ieșiți din închisoare, care le conving să îi însoțească într-un club și să se distreze împreună. Conversația lor este auzită de Ella, o altă pasageră din tren. Deși instinctul îi spune că ar trebui să acționeze, să îi sune pe părinții fetelor pentru a-i avertiza, nu face nimic. Rămâne cu gândul la cele două adolescente vulnerabile, iar a doua zi pe toate canalele de știri apare poza Annei. A dispărut și nimeni nu știe unde e... 

În ciuda eforturilor poliției, Anna rămâne o persoană dispărută. Anul care trece o încarcă pe Ella de frustrări și vină, nefiind capabilă să își ia gândul de la soarta fetei. Familia Annei nu se lasă păgubașă - mama ei dă un interviu pentru un post de televiziune, mărturisindu-le telespectatorilor că a trecut un an și că orice informație minoră le-ar fi de mare ajutor. Apelul ei disperat rămâne însă fără răspunsuri, iar întrebările legate de dispariția Annei se înmulțesc. Poliția nu i-a găsit pe cei doi foști pușcăriași, care sunt principalii suspecți. Prietena Annei, Sarah se simte în continuare vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat. I-a mințit pe polițiști, și-a mințit familia, știe mai multe decât lasă să se vadă. Dar îi e rușine și vrea ca totul să se oprească. Încetul cu încetul, secretele tuturor încep să iasă la iveală. Părinții Annei, sora ei, părinții lui Sarah, prietenii lor, Tim și Paul  - toți ascund ceva, toți dețin o piesă importantă din puzzle-ul dispariției. Atunci când Ella, martora din tren, începe să primească scrisori amenințătoare, angajează un detectiv privat. Apariția acestuia va dezlega firele încâlcite din ancheta poliției și va scoate la iveală adevărul dureros despre viața adolescentei dispărute... 

E foarte interesant de urmărit dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele pe măsură ce secretele încep să iasă la iveală. Fiecare începe să se arate așa cum este, să-și expună adevăratul caracter de față cu ceilalți, să-și recunoască slăbiciunile și greșelile. Măștile încep să cadă și niciunul dintre ei nu e lipsit de responsabilitate. Fiecare personaj putea să facă mai mult pentru a preveni dispariția Annei și pentru a o găsi cât mai repede. Dar lașitatea, teama și incertitudinea au cântărit mai mult decât dezvăluirea adevărului. Toți au mințit pentru a se proteja, pentru a-și apăra familiile sau viețile, în timp ce destinul unei tinere se stingea încet chiar sub ochii celor pe care îi iubea. 

Sunt cu ochii pe tine e un roman extrem de captivant, cu multe surprize din partea personajelor, situații-limită și o acțiune destul de antrenantă. Lăsând la o parte curiozitatea legată de dispariția Annei, rămâne de explorat partea psihologică - caracterele personajelor care ies la iveală în urma întâmplării nefericite, planurile pe care fiecare dintre ei le țese în minte și cum reușesc să le transpună în realitate pentru a se proteja. Oamenii sunt adesea dispuși să-i sacrifice pe ceilalți pentru a scăpa basma curată din diverse situații, fie pentru a-și proteja reputația, fie pentru că cruzimea e în natura umană. În fiecare dintre noi există un manipulator, un mincinos, dar și un suflet plin de bunătate - suntem tot în același timp. Bine și rău, lumină și umbră. 

Cartea o găsiți aici. La Herg Benet se află în pregătire un alt roman al autoarei - Prietena. ​

Al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci în istoria și conștiința lumii. Nu doar perioada în care acesta s-a desfășurat a reprezentat o pată neagră pe harta istoriei, ci mai ales perioada de dinaintea începerii lui, în care s-au făcut pregătiri intense pentru anihilarea evreilor, începând cu cele mai banale aspecte ale vieții lor de zi cu zi. Începând cu locurile de muncă, afacerile deținute și până la accesul interzis în instituțiile publice - totul a constituit un proces bine pus la punct, gândit îndelung și executat cu o cruzime fără margini. Ecouri triste ale vremurilor de demult răzbat și astăzi prin intermediul filmelor și al romanelor. Citim cu stupefacție poveștile oamenilor care au trăit atunci sau ale celor care au rămas în urmă, neprocesând în totalitate ceea ce scrie acolo. Asemenea orori sunt greu de imaginat, greu de transpus în cuvinte și imposibil de digerat. O pată neagră în istoria umanității și o dovadă a cruzimii de care e capabilă specia umană.

Unul dintre milioanele de evrei persecutați înainte de marele conflict a fost Mihail Sebastian, scriitor român, cunoscut astăzi drept unul dintre oamenii de valoare ai țării noastre. Luptele sale, nefericirea și frustrarea le-a pus pe hârtie în celebrul Jurnal, dar și în romanele care l-au consacrat. Și-ar fi dorit să scrie un roman despre cel de-al Doilea Război Mondial, dar n-a mai apucat. Ficțiunea lui Lionel Duroy, un roman istoric care înfățișează o Românie fracturată, îi aduce un omagiu celebrului scriitor român, dar și tuturor celor care au avut de suferit de pe urma antisemitismului. Romanul e populat de personaje importante, ca Mircea Eliade, Emil Cioran sau Curzio Malaparte, dar și personalități istorice ale acelor vremuri, oameni politici care au avut un cuvânt de spus în persecutarea evreilor. Mihail Sebastian, veșnic îndrăgostit de actrița Leni Caler, este descris prin ochii Eugeniei, o studentă care îl iubește fără speranță. Traumele pe care antisemitismul le-a lăsat în sufletul lui Sebastian au fost adânci și i-au coordonat toată viața. Îl apasă o anumită tristețe, care nu pare să îl părăsească, scrisul fiind unica metodă de a evada. Cu toate că scrisul i-a adus cele mai mari necazuri, cărțile sale sunt astăzi o mărturie importantă și i-au adus faima binemeritată. Un pic cam târziu, poate...

Eugenia e o ficțiune interesantă, frumos construită, având ca fundal o lume care se destramă încetul cu încetul. Oamenii încep să creadă din în ce mai mult în propriile principii, nimicind fără milă pe oricine nu gândește asemenea lor. Oamenii se lasă conduși de orgolii stupide și devin criminali. E incredibilă trecerea de la un tânăr frumos și plin de speranță la un ucigaș cu sânge rece, pornit să nimicească alți oameni care nu se încadrează în normele sale. Transformarea dintr-un fiu, frate sau soț într-un soldat însetat de sânge, angrenat într-o luptă fără sens.

Pentru cunoscătorii istoriei românești, poate părea un roman banal, o analogie de evenimente pe care le cunosc deja, însă eu recunosc că nu știam prea multe despre soarta evreilor din țara noastră în perioada interbelică. Mi s-a părut un roman bine documentat, cu o acțiune atent construită pentru a capta atenția cititorului și o frescă fidelă a unei Românii cu un farmec aparte, în ciuda tuturor atrocităților petrecute în acea perioadă. 

Cartea o găsiți aici. 

Autoarea celebrei serii After (pe care nu am citit-o, deci am intrat complet neștiutoare în cartea asta) a scris un roman complex despre familie, prietenie și relațiile dintre femei. Surorile Spring - Meg, Jo, Beth și Amy - trăiesc într-o baza militară din New Orleans. Tatăl lor este plecat în Irak, mama fiind singurul sprijin al celor patru, singura figură familiară la care pot apela de câte ori au nevoie. Cartea le urmărește pe cele patru surori pe drumul spre maturizare, fiecare având propriile vise și temeri. Firi extrem de diferite, cu defecte și calități profund umane, încearcă să își croiască un drum în viață pe propriile puteri. Una își dorește să evadeze din universul mic în care trăiește, alta e convinsă că lumea e prea mare pentru ea, iar surorile mai mici învață de la cele mari lecții de viață, conturându-și propriile idei despre drumul pe care vor păși mai târziu. 

Absența figurii paterne din viața fetelor e un element extrem de important, care le va contura atât evoluția, cât și deciziile pe care le vor lua la vârsta adultă. Mama lor nu reușește să suplinească această lipsă, încercând însă din răsputeri să le protejeze și evitând cu îndemânare să rostească anumite adevăruri. Totodată, viața lor este influențată de cadrul în care trăiesc - baza militară, cu toate restricțiile și limitările sale, nu e chiar locul ideal în care patru adolescente se pot dezvolta după bunul plac. Odată cu debutul adolescenței, visele lor întâmpină nenumărate obstacole, provocându-le personalitatea și abilitățile. 

Surorile Spring este un roman despre feminitate, maturizare și speranță, desfășurat într-un cadru formal, plin de reguli stricte și apăsător pentru patru fete aflate în plin proces de transformare. O carte despre viața femeilor într-o lume care le corectează și modelează constant, o lume care le impune ce și cum să fie în fiecare etapă a vieții lor. Din toate situațiile încurcate, normele bine stabilite și încorsetarea prezentă, personajele sunt nevoite să iasă cu abilitate, să se descopere cu adevărat și să se metamorfozeze în ceea ce și-au dorit să fie. Nu e ușor să fii femeie în secolul XXI, indiferent de locul în care trăiești. Ești mereu pusă la punct, corectată și silită să faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai face, nevoită să te dezvolți într-un mediu ostil de cele mai multe ori. Iar toate aceste detalii tind, mai degrabă, să inhibe creativitatea și speranța, în loc să le încurajeze. O lume a bărbaților, cu tot ceea ce ține de ea. O lume în care dezvoltarea caracterului și descoperirea feminității sunt procese îndelungate, dureroase și pline de sacrificii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Nu e de ajuns să fii un geniu pentru ca viața să fie frumoasă și generoasă. E exemplul multor oameni celebri, pe care îi cunoaștem pentru descoperirile lor (care au stârnit nenumărate controverse în vremurile lor), printre care se numără și fizicianul Albert Einstein. Născut într-o familie de evrei germani, a fost un copil aparte din primii ani ai existenței sale. Prefera să se joace singur, să mediteze și să țină discursuri lungi membrilor familiei sale. Curiozitatea lui nativă l-a determinat să studieze de unul singur, să descopere fel și fel de lucruri despre lumea înconjurătoare, ceea ce s-a dovedit a fi o problemă majoră atunci când a mers la școală. Albert ura regulile, formalitatea impusă de sistemul de învățământ, rigurozitatea pe care trebuia să o afișeze și selectarea informațiilor pe care profesorii le transmiteau elevilor. Neobișnuit să îi impună cineva ce și cum să învețe, Albert rămâne toată viața un răzvrătit, convins că are o inteligență sclipitoare, pe care educația nu are cum să o dezvolte sau să o îndrepte într-o direcție potrivită. Are mari probleme la universitate din pricina asta, fiind îndeajuns de curajos pentru a-și susține părerile, chiar și în fața profesorilor. 

​Principiile după care se ghidează nu se schimbă în funcție de persoana cu care vorbește, ceea ce îi aduce multe necazuri de-a lungul vieții. Einstein a suferit de pe urma principiilor sale, precum și a religiei sale, fiind persecutat în timpul celor Două Războaie Mondiale, fiind obligat să renunțe la cetățenia germană și să fugă departe de patria sa. Dorința de a trăi într-un mediu sigur, în care să poată lucra în voie, îl poartă prin toată lumea - SUA, Japonia, Spania etc. - și îl aduce în fața multor personalități ale vremurilor . Faima îl precede oriunde ar merge, iar Einstein nu se rușinează în fața nimănui, susținând sus și tare motivele plecării sale, precum și părerile legate de Germania. Einstein s-a declarat de la bun început împotriva războiului, știind cu o claritate uimitoare, că nimic bun nu va rămâne în urmă după lupte crâncene și vărsări de sânge. Consideră Germania scăpată de sub control, în timp ce atacurile la adresa sa se întețesc. Se declară împotriva oricărui regim opresiv, a cărui menire este să îngrădească libertatea de exprimare a cetățenilor și libertatea în general. De-a lungul deceniilor își va susține aceleași păreri, fiind un pacifist convins până la finalul vieții. 

Nici viața personală a marelui fizician nu a fost lipsită de tulburări sau perioade critice. Einstein a fost un mare admirator al femeilor, a fost iubit la rândul său de acestea și a căutat mereu dragostea, chiar și la vârste înaintate. Prima soție, Mileva, își sacrifică traseul profesional pentru ca Albert să se poată dezvolta așa cum și-a imaginat ; Mileva își crește copiii cu dragoste și devotament, însă sacrificiul pe care îl face își va răsfrânge consecințele asupra sănătății sale mintale. Din dragostea nebună care îi leagă în primii ani nu mai rămâne decât frustrare și dezamăgiri. Albert este hotărât să divorțeze, căci s-a îndrăsgostit deja de altcineva, o persoană care îl va ajuta să se dezvolte și îl va lăsa în pace ca să lucreze. Separarea celor doi soți nu va fi una rapidă, căci Mileva nu este dispusă să renunțe atât de ușor. Relațiile lui Albert cu copiii săi se vor răci treptat, el alegând să se concentreze pe călătorii, știință și prelegeri la diverse universități din lume. 

Prezentul roman, o biografie neoficială a celebrului fizician, pornește de la o conversație nevinovată, o încercare a domnișoarei Mimi Beaufort de a suna la farmacie care se transformă într-o discuție cu Albert Einstein tocmai în ziua aniversării de șaptezeci și cinci de ani. Einstein e amuzat de greșeala nevinovată a lui Mimi și reușește să facă rost de numărul ei de telefon. Între cei doi se naște o prietenie aparte, care îi înseninează profesorului ultimii ani din viață. Noua sa prietenă devine prilej de a-și aminti toate întâmplările importante ale vieții, toate momentele cruciale, bune sau rele, toate persoanele care au însemnat la un moment dat ceva în viața lui. 

Viața marelui fizician nu a fost scutită de necazuri sau neplăceri. A dus multe lupte de-a lungul vieții, fiind un om ca toți oamenii, cu defecte și calități, temeri, frici și vise neîmplinite. Inteligența sa nu a compensat neplăcerile vieții de zi cu zi, rutina instalată în anumite perioade sau dificultățile din viața de familie. Albert Einstein a fost un om real, cu bune și cu rele, chiar dacă presa i-a zugrăvit o existență fabuloasă, plină de succese răsunătoare și l-a numit unul dintre cei mai mari oameni care au existat vreodată. A fost apreciat de nenumărate personalități ale vremii sale, a fost aclamat și aplaudat, chiar dacă nu toată lumea i-a înțeles teoriile sau viziunea asupra lumii. În spatele unei vieți poleite se află de cele mai multe ori și sacrificii imense, probleme personale, suferință și frustrare. 
​Cartea o găsiți aici. 

Prietenia dintre câine și om pare să fie un subiect din ce în ce mai apreciat, atât în literatură, cât și în cinematografie. Eu și Marley a fost deschizător de drumuri pentru filmele la care telespectatorii oftează din tot sufletul, râd și plâng, în timp ce privesc cum viețile unor oameni sunt complet transformate de apariția unui patruped isteț. Au urmat A dog's purpose, iar anul acesta a venit și continuarea lui, A dog's journey, precum și incredibila poveste a lui Enzo. Marley a fost primul. Un labrador obraznic, simpatic foc și incapabil să stea locului. 

Marley intră în viața lui John cu o energie greu de egalat. Proaspăt căsătorit, îndrăgostit și fericit peste măsură, mândru posesor al unui câine simpatic, John nu bănuiește câte năzbâtii, câtă fericire și câte lacrimi urmează în viața lui. Marley e un cățel ca toți cățeii, prima etapă din viața lui fiind cea a descoperirii lumii înconjurătoare. Și cum ai putea să explorezi mai bine decât inspectând fiecare obiect care îți iese în cale? Orice papuc, orice haină, orice colț al casei, orice bucată de lemn (la care oamenii îi spun mobilă). Marley e neastămpărat, extraordinar de energic și, aparent, imposibil de dresat. Curând, tânărul cuplu ajunge la exasperare din cauza lui, nereușind să găsească un echilibru prin care să poată trăi cu toții în pace deplină. Timpul trece, lucrurile se mai liniștesc, însă Marley nu e un câine ușor de gestionat, dar e în schimb foarte ușor de iubit. Tot ceea ce se spune despre prietenia dintre câine și om o trăiesc John și Jenny alături de patrupedul lor, ființa alături de care vor împărtăși fiecare bucurie arzătoare din viața lor, fiecare necaz sau problemă, fiecare impas apărut pe parcursul drumului. Marley e dificil și încăpățânat, dar e mereu acolo când e nevoie de el, e devoțiunea și fidelitatea întruchipată, e plin de dragoste și dispus oricând să o ofere. 

"După câteva săptămâni, ne era foarte greu să ne imaginăm viața fără noul nostru locatar. Foarte repede ne-am creat o rutină. În fiecare dimineață, înainte de prima ceașcă de cafea, porneam într-o scurtă plimbare până pe chei și înapoi. După micul dejun și înainte de a face duș, patrulam prin curtea din spate înarmat cu o lopată, îngropând movilele lui ca niște adevărate mine în nisipul din spatele curții."

"S-a uitat la mine cu ochii luminoși, cu nasul umed, deloc preocupat de lipsa lui de energie. Avea o expresie mulțumită, dar obosită, ca și cum se gândea că viața nu putea să fie mai bună decât atât, să stai pe marginea drumului de țară alături de stăpânul tău într-o zi de iarnă târzie." 

Dacă aveți un prieten cu patru picioare, dacă iubiți câinii sau pur și simplu aveți chef de o poveste înduioșătoare, plină de emoții la tot pasul, vă recomand să faceți cunoștință cu Marley. Cât mai repede! E o poveste plină de clișee (sunt de acord), dar viața e în general alcătuită din clișee. Clișee care ne smulg lacrimi, ne fac sufletul să tresalte, ne aduc la suprafață blândețea și iubirea atât de necesare în această lume înrăită. Un animal poate fi cheia către empatie, o empatie care să se răsfrângă apoi asupra tuturor celor din jurul nostru. 
​
Cartea o găsiți aici.