"Este o carte pe care-am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi. Și tot nu mă simt bine." , spune autoarea despre acest roman-confesiune al unei relații catastrofale mamă-fiică. Așa cum am fost avertizată din titlu, nu am râs deloc. Nici n-aveam motive - narațiunea curge ca o apă învolburată, plină de sentimente acumulate de-a lungul anilor, frici, anxietăți și dureri, momente de cumpănă și momente măcar puțin fericite. O confesiune ca o cascadă, care te prinde în mreje, te sufocă și într-un final te eliberează suficient cât să tragi o gură de aer. O relație defectuoasă încă din copilărie, care se alimentează pe parcursul anilor cu frustrări și vorbe urâte, cu învinuiri și nenumărate trimiteri la sacrificiile făcute ; o relație ca un vulcan, care se termină cu o sinucidere și multe regrete. 

Raluca Feher e tăios de sinceră, bulversantă și totuși optimistă în ciuda concluziei spre care ne conduce acest roman - suntem toți duși cu capul, într-un fel sau altul. Nevoiți să ne adaptăm nebuniei altora, iar pe urmă să o dezvoltăm pe a noastră. Să jonglăm cu nebuniile tuturor în fiecare zi și să ne prefacem în tot acest timp că suntem normali sau cel puțin că nu ne-am pierdut de tot în peisaj. 

Să nu râzi :(( e povestea unei relații abuzive mamă-fiică ; o mamă dominatoare în toate aspectele vieții copilului său, care s-a sacrificat o viață întreagă pentru cei cărora le-a dat viață, așteptând din partea lor același grad de devotament sau poate chiar mai mult, care s-a descurcat singură toată viața, căci bărbații sunt inutili și care vrea să controleze tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. O femeie care s-a pus mereu pe primul plan în pofida propriei fiice, repetându-i acesteia neîncetat aceleași clișee și prejudecăți cu care a fost crescută și ea, inoculându-i de mică ura față de sexul masculin și predispoziția la așa-zisul sacrificiu ​pe care trebuie să-l faci pentru urmașii tăi. Mereu nemulțumită de realizările propriilor copii, se întreabă mereu de ce nu i-au moștenit ambiția de a deveni cineva, deși ambiția ei se măsoară doar prin vorbe urâte și judecăți emise spontan. A încercat toată viața ei să îi îndrume pe toți, însă niciunul nu a luat-o în seamă - toată înțelepciunea ei s-a dus pe apa sâmbetei, evident. Își dorește ca propriii copii să realizeze ceea ce ea n-a putut și chiar mai mult, chiar dacă ei își doresc lucruri total diferite. Până la urmă, cum ar putea ei să știe ce-și doresc? E mama lor, ea știe cel mai bine ce fel de viață ar trebui să trăiască. 

Pornind de la această mamă, pentru care nimic nu e suficient de bun sau de bine făcut, relația mamă-fiică se dezvoltă de la bun început pe premise total greșite. Avem pe de o parte personajul părintelui manipulator, capabil să-și calce în picioare propriul copil pentru a obține ceea ce dorește și a arăta bine în ochii lumii. Iar de cealaltă parte, se află copilul care crește într-o tensiune continuă, incapabil să înțeleagă de ce niciodată nu procedează corect, de ce nu poate să fie iubit necondiționat, de ce toate lucrurile din viața lui trebuie să se petreacă forțat. Un copil trist, devenit apoi un semi-adult plin de ranchiună și frici, incapabil să se descurce în jungla numită viață, incapabil să creadă că există oameni care nu vor să-l rănească, oameni demni de încredere și respect. 

Această carte te pune pe gânduri, căci recunoști în ea un tipar des întâlnit în viața de zi cu zi, din ce în ce mai des întâlnit într-un secol obsedat de viteză și control. Cred că a fi părinte nu e o normă socială la care trebuie să se supună oricine, ci mai degrabă o chemare, o dorință adâncă de a iubi pe cineva necondiționat, de a-l îndruma prin viață la fiecare pas, lăsându-i în același timp libertatea de a-și făuri singur destinul. E cel mai frumos și cel mai greu lucru din lume. E o relație în care orgoliile personale și visele neîmplinite nu au ce căuta. 

Cartea o găsiți aici. 

​Creierul uman rămâne în continuare unul dintre cele mai mari mistere , asupra căruia se efectuează nenumărate studii și se emit fel și fel de supoziții. Știm doar o mică parte din misterele lui, cum funcționează și cum se adaptează constant pentru ca totul să funcționeze în limite normale. Ceea ce nu știm cântărește mult mai mult și probabil că va rămâne un mister permanent, o provocare pentru cercetători, medici și oameni de știință. Iar cele mai interesante descoperiri despre creierul uman sunt cele legate de devierile lui, de modul în care oamenii cu anumite boli sau care suferă de maladii rare reușesc să se adapteze lumii exterioare. 

Extraordinarele povești relatate de Helen Thomson în această carte au fost culese datorită unui celebru neurochirurg, dar și scriitor - Oliver Sacks - care a vorbit în nenumărate rânduri despre bolile creierului, reușind să îmbine perfect ficțiunea cu studiile sale medicale. Autor al celebrelor romane Omul care își confunda soția cu o pălărie, Văzând glasuri, Un picior de sprijin etc. Sacks a reușit să aducă un pic de lumină asupra creierului uman, în mare parte datorită muncii sale, dar și a talentului extraordinar de a explica știința prin intermediul ficțiunii. De neconceput conține nenumărate referințe la cărțile sale, fiind cumva un reper bine stabilit al poveștii și o sursă de inspirație pentru toți cei care se încumetă să scrie despre misterele creierului. 

De neconceput adună laolaltă nouă creiere îndelung studiate, cărora niciun neurolog, psiholog sau psihoterapeut nu au reușit să le dezlege misterul - bărbatul care nu uită nimic, femeia care nu își recunoaște propriile amintiri, femeia care se pierde în propria casă, bărbatul care se transformă în tigru, ziaristul care vede culori care nu există în viața reală etc. Oameni-mister cu creiere la fel de complicate, care trăiesc în lumi la care ceilalți nu au acces și probabil nu vor avea niciodată. Creierul uman are nenumărate mecanisme prin care supraviețuiește atât traumelor, cât și accidentelor minore din viața de zi cu zi. E incredibil cum un singur organ poate să susțină un corp, să îl îndrume, să îi semnalizeze pericolele și să-i dea ordine în fiecare secundă a fiecărei zile. Dar creierul, oricât de inteligent ar fi, poate fi păcălit prin diverse metode, cuvinte sau tehnici. Funcționează perfect, menținând un echilibru fragil, care poate fi totuși distorsionat de diverse evenimente. Există clipe sau momente care marchează pentru totdeauna felul în care funcționează creierul uman, aducând după sine nenumărate mecanisme de supraviețuire și apărare. Creierul se schimbă constant de-a lungul vieții, această readaptare constantă la factorii interni și externi fiind misterul cel mai studiat de către oamenii de știință. 

Ce transmite această carte despre specia noastră? Faptul că suntem capabili să suportăm mult mai mult decât am crede, dar și crudul adevăr al fragilității noastre ca ființe. Creierele noastre sunt bizare, reacționează de cele mai multe ori în moduri neașteptate și pot fi influențate de diverși factori. Depindem de ele într-o mare măsură, dar și de substanțele pe baza căruia funcționează și care (s-a descoperit destul de recent) explică anumite comportamente umane sau tipare des întâlnite. 

O lectură extrem de interesantă, obligatorie pentru fanii lui Oliver Sacks, dar și pentru cei pasionați de misterele corpului uman. Cartea o găsiți aici. 

Expelliarmus. 

Așa m-am simțit după cartea Ioanei. Dezarmată, lipsită de orice putere și totuși, mai conștientă ca niciodată de darul neprețuit pe care l-am primit. Maternitatea e un amestec de vulnerabilitate și putere, care dansează în fiecare zi în sufletul tău. Ești alt om. Conștientizezi mai intens fiecare pericol. Te frămânți mereu. Îți faci procese de conștiință din orice lucru minor. Iubești cum n-ai iubit niciodată. Te îndrăgostești din nou de basme și povești cu zâne, de Harry Potter și lumile lui magice, înveți să desenezi și să răspunzi la orice întrebare posibilă de pe pământul ăsta. (Referințele legate de Harry Potter e unul dintre motivele pentru care iubesc această carte.) 

Concepută ca o scrisoare de dragoste / confesiune, Poveste pentru Maria surprinde cadre importante, întâmplări amuzante și amintiri din viața autoarei alături de fiica ei. După cum veți observa încă din primele pagini, nu lipsesc desenele cu dragoni, nenumăratele referințe la universul lui Harry Potter, multă iubire și umor cât cuprinde. M-am așteptat să mă emoționeze până la lacrimi. Nu m-a dezamăgit. Plângeam o grămadă și înainte să devin mamă, nu am avut niciodată o problemă cu asta. O carte bună, un film de dragoste, o frază care să-mi atingă coardele sensibile. Toate îmi smulgeau lacrimi. Dar acum s-a schimbat ceva. Nu mai plâng atât de ușor, dar hohotesc cu suspine atunci când citesc confesiunile altor mame, temerile și presiunea pe care le simt (și le transpun atât de firesc în cuvinte) și orice undă de sinceritate legată de parenting. Pentru că, așa cum spune și Ioana, avem o imagine mult prea roz despre rolul de mamă și chiar și înainte de el. De când anunți pe toată lumea că ești însărcinată, încep să curgă replicile de genul E cea mai frumoasă perioadă din viața unei femei , Odihnește-te cât mai poți, O să vezi tu după... , Ce mare te-ai făcut și altele din aceeași categorie. Urmează perioada de după naștere, când te simți bombardat de sfaturi din toate părțile, milioane de sugestii inutile și ce să faci dacă... de care nu ai nevoie absolut deloc. Această tiradă a lucrurilor bine făcute continuă mulți ani de acum încolo, căci mereu va exista cineva care să îți spună unde greșești și cum să remediezi situația. Cele mai aprige dătătoare de sfaturi sunt chiar celelalte mame. Le întâlnești în parc, pe stradă, în toate locurile publice. Sfaturile lor nu încetează nici când ajungi acasă, căci ele răzbat pe toate rețelele sociale. Atâta timp cât nu te simți capabilă să spui STOP. Și pornind de la această realitate, de la cel mai dur complex de judecată din întreaga lume, cel al mamelor atotștiutoare, Ioana a scris capitolul meu preferat din întreaga carte, Mama e rea. Cel care mi-a smuls cele mai multe lacrimi. 

Și mai sunt toate momentele alea în care te copleșește teama, teama că s-ar putea întâmpla ceva cu copilul tău și că poate n-o să fii în stare să-l protejezi. Teama asta nu dispare niciodată, dar nimeni nu îți spune lucrul ăsta. Înveți să trăiești cu ea, să o accepți și să o folosești ca pe un aliat de nădejde. Momentele în care simți iubirea ca pe o povară imposibil de dus, ca pe cea mai mare responsabilitate din lume și iarăși teama că nu o să fii suficient de bună pentru a te bucura cu adevărat de ea. Momentele în care nu știi ce să-i spui copilului tău, în care lacrimile te inundă fără să poți explica concret motivele din spatele lor, miile de întrebări la care poate nu ai răspuns și standardul constant de a fi un exemplu potrivit pentru puiul de om care urmează să pășească în viață. 

Poveste pentru Maria e un roman de o sinceritate pură, o confesiune despre meseria de părinte, căreia nu-i lipsesc părțile mai puțin luminoase și nici adevărurile care taie în carne vie. Ioana adună laolaltă toate stările și sentimentele care te încearcă în relația cu copilul tău și care ar putea părea bizare în opinia unora sau de-a dreptul scandaloase. Într-o lume plină de mame perfecte, mereu impecabile și cu copii exemplari, avem nevoie de mame normale, care se simt capabile să vorbească despre tot ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. 

Cartea o găsiți aici. 

Un roman care sfidează limitele absurdului și ale nebuniei, pentru a evidenția atât limitele speciei umane, cât și ambițiile fără sens care duc la declin. Acțiunea se petrece într-un spital de psihiatrie și gravitează în jurul unei somități medicale care își tratează pacienții la fel cum face un păianjen cu o muscă. Frizând orice fel de limitare, personajele se dezlănțuie pe tot parcursul romanului cu o forță asemănătoare unui uragan, arzând ca un foc de paie și distrugând tot ceea ce mai putea fi considerat normal sau uman. În jurul respectatei psihiatre se adună doar oameni importanți, recunoscuți de societate sau servind cu succes planurilor infame din mintea dr. Samson. Oricât de tare m-ar fi șocat replicile sau acțiunile personajelor, romanul mi-a demonstrat de fiecare dată că se poate și mai rău, și mai murdar, și mai aiurea. Caracterele umane se dezvăluie în toată splendoarea și mizeria lor, într-un roman al absurdului, construit într-o manieră impecabilă. 

În spatele acestui roman psihedelic, ieșit din comun și lipsit total de tiparele clasice, se află propria experiență a autoarei cu sistemul medical românesc. Ea reușește cu succes să portretizeze nu doar problemele acestui sistem bolnav, dar mai ales dezumanizarea celor care îi țin frâiele în mâini. Dr. Samson, reputat psihiatru, se folosește de pacienții săi pentru a obține funcții cât mai înalte, beneficii materiale și relații, fiind evident faptul că ea însăși are nevoie de tratament specializat. Felul în care influențează viețile pacienților săi nu e doar imaginea unui om corupt de puterea pe care o deține, ci a unei societăți menite să distrugă și să manipuleze. Dr. Samson e ea însăși un produs defect al sistemului, care perpetuează aceleași tradiții și torturi. E evident încă de la începutul romanului că totul se va termina într-un dezastru capital, nelipsind totuși personajele care încearcă să îndulcească situația, luptând cu ororile sistemului. Din ce în ce mai surprinzătoare, acțiunea sfidează orice regulă a bunului-simț, a vorbirii coerente sau a faptelor asumate. Totul e un mare haos, o nebuloasă din care nu mai înțelegi nimic, o relatare înspăimântătoare a tenebrelor caracterului uman. 

Nu cred că am mai citit vreun thriller asemănător cu Regina nebunilor, care a fost o surpriză extraordinar de plăcută (un autor român nou descoperit) , o carte spectaculoasă în cel mai murdar și neobișnuit sens al cuvântului ; explorarea celor mai rele gânduri și fapte de care e în stare caracterul uman și portretizarea fidelă a unei societăți bolnave nu fac decât să ne pună față în față cu propriii demoni, să devină o oglindă care nu poate fi păcălită prin niciun mijloc. Suntem față în față cu NOI, societatea pe care am creat-o și pe care o blamăm, față în față cu defectele și ambițiile care se întorc ca un bumerang asupra normalității pe care o dorim cu atâta disperare. 

Cartea o găsiți aici. 

Bazat pe celebrul musical de pe Broadway (care se pare că a declanșat o adevărată isterie), Dragă Evan Hansen e un roman emoționant despre anxietate și boli mintale în rândul adolescenților, dar și impactul devastator al acestora asupra relațiilor dintre oameni. Sănătatea mintală e un subiect despre care se discută intens în ultima perioadă și parcă totuși nu e de ajuns. A devenit extrem de popular pentru că anxietatea și depresia nu par să ocolească pe nimeni în secolul XXI, iar oamenii devin din ce în ce mai conștienți de bagajul emoțional pe care îl poartă și importanța acestuia. Multe dintre aceste probleme își au originea în copilărie, atunci când creierul nostru este incapabil să discearnă alte lucruri înafara nevoilor fundamentale (hrană, afecțiune, somn) și în care ne bazăm pe cei care ne-au dat viață să ne ghideze pe drumul cel bun. Norocul nu se află de partea tuturor și astfel apar copiii disfuncționali, care se transformă în adolescenți depresivi și adulți incapabili să-și modeleze propria viață. E greu de spus care categorie de vârstă e cea mai afectată, însă adolescența e în sine o perioadă plină de anxietăți, temeri și întrebări fără răspuns. E o perioadă în care toată lumea pune presiune asupra ta, insistând cât de importante sunt deciziile pe care le iei și ce consecințe vor avea acestea asupra viitorului. S-a demonstrat recent că adolescenții nu sunt furioși și nemulțumiți tot timpul pentru că vor să sfideze pe toată lumea, ci pentru că creierul uman trece prin transformări vizibile, pregătind terenul pentru viitoare provocări. 

Povestea lui Evan Hansen nu e una neobișnuită. E doar un adolescent care vrea să-și găsească drumul, dar simte că nu se potrivește nicăieri. Vrea doar o șansă la o viață normală, în care să se simtă el însuși, iar oamenii să-l aprecieze pentru ceea ce este. Vrea să fie fericit. Să iubească și să râdă. Dar lupta cu demonii e mai aprigă în fiecare zi. Nimic nu e așa cum ar trebui să fie în viața lui, nimic nu se încadrează în sfera normalului. Dar brusc, are ocazia să trăiască viața la care visează. Să facă parte dintr-o familie normală, să se bazeze pe ocrotirea și respectul unor oameni. Să fie iubit de fata visurilor sale. Să conteze pentru o altă persoană. Să fie VĂZUT, ASCULTAT, ÎNȚELES. Toate acestea prin intermediul unei minciuni (nevinovate). Viața lui se schimbă considerabil, iar ghemul de minciuni crește tot mai tare. Evan realizează că viața e de fapt o luptă fără sfârșit și că cel mai mare obstacol care îi stă în cale e chiar propria persoană. 

Dragă Evan Hansen e o relatare sinceră și lipsită de dulcegării a unei vieți trăite în umbra anxietății. O poveste emoționantă despre luptele care nu se văd, despre dificultatea de a ieși afară din casă și a interacționa cu alți oameni, despre dorința de a te simți important pentru o altă ființă umană, a te simți ascultat și înțeles, chiar dacă problemele tale poate nu sunt atât de grave sau imposibil de rezolvat. De ce ne confruntăm cu acest val de afecțiuni psihice? Poate din cauză că multe dintre ele au fost considerate până nu demult subiecte tabu sau luate în derâdere, în special în rândul sexului feminin. Al doilea motiv ar fi individualismul care ne caracterizează în (aproape) toate aspectele vieții noastre, indiferența față de problemele altora și focusarea doar pe propriile îngrijorări. E nevoie de un efort colectiv pentru ca bolile mintale să nu mai reprezinte un stigmat sau un subiect rușinos pentru cei care vor să ceară ajutor. 

​Cartea o găsiți aici. 

 "-Nu poți să-l arunci pe copil odată cu apa din copaie, îmi replicase cu brutalitate. Nu ești o mamă perfectă, nu ești o femeie perfectă, nu ești o fiică perfectă, îți garantez eu. Dar te străduiești când ai ocazia. Fiecare se descurcă așa cum poate și nu există de-o parte mamele perfecte și de cealaltă, idioatele, mâțul meu pufos. Te-am văzut cu Louis de mii de ori. În ochii săi, ești mama perfectă, fiindcă ești mama lui. Să nu te îndoiești niciodată." 

Există momente care schimbă o viață pentru totdeauna. Momente obișnuite, pe care nu le poți prevedea sau bănui și de care îți amintești apoi că ți-au împărțit viața în două perioade : înainte și după. Thelma nu bănuiește că ziua de 7 ianuarie va deveni un moment de răscruce - e doar o zi de sâmbătă obișnuită, se îndreaptă spre brunch-ul lunar cu mama ei, fiul ei Louis o însoțește, la fel de plin de energie ca de obicei. Telefonul îi sună insistent și își scapă copilul din ochi pentru câteva secunde. Și atunci se întâmplă. Louis este lovit de un camion, iar lumea se oprește în loc pentru Thelma. Totul se desfășoară pe repede-înainte, iar în clipa următoare Louis se află în comă. Prognosticul doctorilor nu e optimist - dacă în patru săptămâni Louis nu se trezește, vor fi nevoiți să îl deconecteze de la aparate. 

Thelma conștientizează acum cât de mult timp a dedicat carierei în pofida propriului fiu, câte greșeli a făcut în fiecare zi și că s-ar putea să nu mai aibă suficient timp să le repare. Soluția vine tot de la Louis - Thelma găsește în camera lui un carnet al minunilor, lucruri pe care fiul său intenționa să le facă înainte să moară, vise și dorințe neobișnuite, scrise cu entuziasmul și pasiunea specifice adolescenților. Louis s-ar putea să nu le poată trăi niciodată, dar mama lui le va trăi pentru el și va înregistra totul, ca dovadă a devotamentului și a dragostei sale infinite. Provocările sunt, evident, creative și extrem de neobișnuite pentru o femeie de carieră. Thelma are acuma ocazia de a-și răscumpăra greșelile (într-un fel sau altul), dar și de a se redescoperi pe sine, înafara ariei sale de confort. Carnetul lui Louis o poartă în călătorii exotice, o confruntă cu propriii demoni și greșelile din trecut, o pune față în față cu noi posibilități și cu regăsirea speranței de mult pierdute. Thelma realizează că în ultimii ani doar a supraviețuit, captivă într-un job absolut banal, fără nicio contribuție palpabilă la bunăstarea omenirii, a ignorat cu bună știință tot ceea ce-i aducea fericire și s-a scufundat, încetul cu încetul, în haosul modern în care trăiesc majoritatea oamenilor. I se oferă o a doua șansă și speră că și ea va fi capabilă să-i ofere același lucru lui Louis... 

"În noaptea aceea fiul meu m-a ajutat să însuflețesc iar câteva pagini ale tinereții prea repede întoarse. În noaptea aceea am înțeles că viața - cea adevărată, de care îți amintești - nu-i altceva decât o succesiune de momente de grație juvenilă. Și că nicio ambiție de adult nu te poate face mai fericit decât un carpe diem adolescentin." 

Camera minunilor e un roman emoționant, scris cu delicatețe, umor și mult suflet. Fără să facă abuz de scene care să smulgă lacrimi cititorilor săi (având în vedere contextul) , autorul conferă acțiunii o naturalețe aparte, un firesc încântător în mijlocul tragediei. Aventurile lui Thelma alternează cu gândurile lui Louis, aflat undeva înfara propriului corp, nefiind capabil să-și exprime părerea despre ceea ce se întâmplă în jurul său. Legătura mamă-fiu trece prin etape importante în timpul comei, cei doi simțindu-se unul pe celălalt, în ciuda neîncrederii personalului medical și a suspiciunii celor din jur. Paradoxal, relația dintre ei devine mai puternică decât în zilele în care puteau să-și vorbească liber și să-și petreacă timpul împreună, se consolidează la un nivel care depășește granițele înțelegerii umane. 

​Chiar dacă sună ca un clișeu mult prea des repetat, Camera minunilor subliniază importanța clipelor petrecute alături de cei dragi, a vorbelor spuse la timp, a sentimentelor exprimate înainte să fie prea târziu. Viața e efemeră, chiar dacă nu ne dăm seama de asta și avem impresia că trăim într-o rutină deja stabilită. Trebuie să fructificăm fiecare clipă, căci garanții legate de timp nu avem... 

​Cartea o găsiți aici. 

În Câteva motive să iubești viața , Matt Haig își povestea experiența legată de depresie și cum a reușit să o învingă. În timp ce se lupta cu una dintre cele mai răspândite boli ale secolului XXI, a ajuns la niște concluzii destul de triste : suntem din ce în ce mai anxioși și neliniștiți ; avem mari probleme legate de gestionarea sentimentelor și a relațiilor cu cei din jurul nostru ; trăim într-o lume coordonată de haos și perpetuăm acest haos tot mai mult ; trăim influențați de mirajul rețelelor sociale și al perfecțiunii apărute peste noapte. Așa s-a născut Gânduri de pe o planetă nervoasă, carte care portretizează fidel frământările omului modern. 

Tahnologia a cunoscut o creștere fulminantă în ultimii ani și continuă s-o facă și acum, consecința fiind depedența tot mai mare față de obiectele care (aparent) ne ușurează viața. Tehnologia a pătruns în toate cotloanele vieții noastre, ne e aproape imposibil să ne imaginăm lumea fără telefoane mobile sau alte gadgeturi sau fără să pierdem câteva ore pe zi privind noutățile rețelelor sociale. Majoritatea relaționării noastre se desfășoară tot pe internet, în viața reală spunem din ce în ce mai puține cuvinte. Conflictele le începem și le terminăm tot acolo, deși avem dreptul la liberă exprimare. Suntem tot mai străluciți din multe puncte de vedere față de generațiile anterioare, dar cu toate acestea ne confruntăm cu un val exagerat de atacuri de panică, depresie, stres și o agitație continuă. Teoretic, avem libertatea și posibilitatea de a face orice, dar paradoxul e că această multitudine de opțiuni ne pune în fața unor decizii pe care nu suntem capabili să le luăm. Jobul a devenit partea cea mai importantă a vieții unui om; la locul de muncă se cere implicare permanentă, inovație și inteligență, disponibilitate 24/7. Paradoxul e că rezultatele muncii sau compensațiile financiare nu reușesc să acopere dezamăgirea familiei cu care nu ai petrecut suficient timp sau lipsa unei familii din cauza programului haotic. 

Trăim într-o societate care ne învață să fim individualiști. Am ajuns să ne vedem doar propriile interese, să fim focusați doar pe propriile probleme și sentimente, să nu mai fim în stare să relaționăm cu cei din jurul nostru sau să dăm o mână de ajutor cuiva aflat la nevoie. Trăim fiecare în propria bulă și ne simțim prinși într-un haos permanent. Slăvim normalitatea sau oamenii care par desprinși din alte timpuri, pentru că modernitatea ne-a impus alte modele, alte moduri de a gândi și de a privi viața. Ni se pare suspect atunci când cineva încearcă să ne ajute sau ne întreabă dacă suntem bine, căci suntem suspicioși și înclinați să vedem doar partea rea din ceilalți. 

Toate aceste anormalități și multe alte probleme specifice lumii noastre haotice sunt expuse pe larg de către Matt Haig, care încearcă în același timp să ofere soluții la îndemână pentru evitarea sau rezolvarea anumitor situații. Nu există o regulă universală sau o rețetă magică pentru toate frământările omului modern, iar această concluzie ne duce la o soluție extrem de simplă : trebuie să învățăm să-i apreciem pe cei din jurul nostru pentru ceea ce sunt și să îmbrățișăm diversitatea lumii în care trăim, cu bune și cu rele. 

Cartea o găsiți aici. 

Pornind de la discriminarea și inferiorizarea sexului feminin, autoarea cunoscută publicului larg datorită seriei ​Fjällbacka , aduce în prim plan o eroină atipică - o casnică redusă la statutul de servitoare se transformă într-o femeie în calea căreia nu mai poate sta nimic și nimeni. Din soția supusă, mereu sub povara aparențelor, Faye devine o femeie capabilă să se apere de răutățile celor din jur și să evite fiecare obstacol cu grație și tact. Înainte era mama și soția perfectă, mereu la dispoziția lui Jack, mereu punându-se pe sine pe ultimul loc și iertând fiecare greșeală. Înainte se amăgea mereu că stresul soțului său, vorbele grele pe care acesta i le adresează de fiecare dată și lipsa de interes față de persoana ei reprezintă o parte a sacrificiului pe care el îl face pentru a-și întreține familia, pentru ca lor să nu le lipsească nimic. Însă nedreptățile lui Jack se înmulțesc pe zi ce trece, iar cireașa de pe tort e adevărul crunt care se afla în fața ei de mult timp - infidelitatea dusă la extrem.

Faye decide că i-a ajuns și luptă din răsputeri pentru a se pune din nou pe picioare după divorțul dureros. Un plus la umilirea generală e refuzul lui Jack de a-și împărți averea, chiar dacă Faye fusese cea care contribuise la înființarea companiei sale valorând acum milioane de dolari. Lipsită de bani, speranță sau perspective, Faye se folosește de propria inteligență nu doar pentru a prospera, ci pentru a se răzbuna pe cel care a deposedat-o de toate lucrurile care contau pentru ea, inclusiv demnitatea. Dar să nu vă imaginați că răzbunarea e una clasică - de data aceasta asistăm la o adevărată declanșare de forțe, un război în care Faye luptă cu toate armele nu doar pentru a-i lua lui Jack bunurile materiale, ci pentru a-l anihila din toate punctele de vedere, pentru totdeauna. 

"Majoritatea femeilor - indiferent cât de bogate și de succes sunt - au fost înșelate de un bărbat. Și totuși, tac. Lasă de la ele. Sunt mărinimoase. Dau dovadă de înțelegere și iartă. Îi consolează pe copii când el nu apare, așa cum a promis. Trec peste insulte. Continuă să-i invite pe părinții lui la aniversările copiilor, deși i-au ținut partea la divorț și mai și comentează jovial că noua lui parteneră e fantastică. Pentru că așa sunt femeile. Întorc furia înăuntru. Spre ele însele.
Fetele bine crescute nu se bat. Fetele bine crescute nu ridică vocea. 
Femeile primesc, acceptă, trec peste mândrie și se subapreciază până la limita distrugerii." 

Răzbunarea lui Faye împotriva fostului soț devine un manifest pentru drepturile femeilor și totodată un îndemn pentru acestea să nu se mai lase umilite, abuzate și controlate. Autoarea trage un semnal de alarmă asupra violenței împotriva femeilor, în special a violenței verbale, destul de mult răspândită în relațiile interumane. Poate că victimele ei nu prezintă răni sau vânătăi, nu ajung în repetate rânduri la camera de gardă cu coaste rupte sau pline de sânge, dar repercusiunile se simt în fiecare zi, în fiecare aspect minor al vieții lor. Violența verbală, repetatele jigniri, manipularea victimelor până la anihilarea completă ca ființe umane reprezintă un pericol aproape invizibil al lumii moderne, în contextul în care atacatorii scapă nepedepsiți în 90% dintre cazuri. Povestea lui Faye e una universală și inspirațională, deși nu toate femeile aflate în relații abuzive ar căpăta curajul ei fără un sprijin în spate. E dificil, dacă nu aproape imposibil, să ieși dintr-un mediu abuziv când nimănui nu pare să-i pese, iar ajutorul vine de cele mai multe ori prea târziu. 

Violența (în toate formele ei) asupra femeilor e un subiect incomod, despre care nu se vorbește suficient și pentru stoparea căruia nu se depun îndeajuns de multe eforturi. Colivia de aur, o metaforă ascunsă agil în titlu, reprezintă dorința autoarei de a repara cât mai multe fisuri ale acestei probleme, ea fiind o susținătoare înfocată a drepturilor feminine și subliniind în repetate rânduri modurile moderne de discriminare a femeilor (inclusiv diferențele salariale dintre femei și bărbați). Vorbim despre o carte cu un mesaj puternic, asemenea unei flăcări care crește din ce în ce mai mult, amenințând să distrugă totul în jur. Forța scriiturii se intensifică pe măsură ce răzbunarea protagonistei prinde contur, tensiunea crește, iar finalul e unul surprinzător de... inteligent. 

Cartea o găsiți aici. 

Alimentația a devenit un subiect extrem de controversat al timpurilor noastre. De la relația pe care o avem cu mâncarea și până la sursele de unde provin alimentele din farfurie, am ajuns să ne punem întrebări despre orice și să culegem informații din diverse surse. Ceea ce mâncăm a ajuns să ne definească personalitatea și convingerile, precum și relațiile cu cei din jur. Odată cu apariția noilor stiluri de a mânca, precum și a motivațiilor din spatele lor, adepții fiecărui stil de alimentație par să-și argumenteze decizia la fiecare pas și să susțină că e cea mai bună metodă de a fi sănătos, dar și de a proteja mediul înconjurător. Relația cu mâncarea începe din copilărie, iar felul în care ni se dezvoltă gustul ne afectează o viață întreagă sau dimpotrivă, ne ajută să avem un stil de viață echilibrat și sănătos. Mâncarea nu este doar o modalitate de a supraviețui, ci și o refulare a sentimentelor sau un mod de a-i aduce pe oameni aproape în diferite momente ale vieții lor. 

Prezenta carte s-a născut din dorința celebrei Oprah de a le împărtăși tuturor propria relație cu mâncarea. După cum ea însăși mărturisește, a parcurs un drum lung până astăzi, când în sfârșit poate să mănânce aproape orice își dorește și să simtă că se hrănește corespunzător. În copilăria ei au existat perioade în care nu avea ce mânca, făcea combinații ciudate de alimente pentru a-și potoli stomacul, iar semipreparatele ocupau un loc de cinste în alimentația familiei sale. Și-a dorit să crească mare și să nu mai sufere de foame nicicând. A avut nenumărate fluctuații de greutate, a ținut diete peste diete, aceste experiențe distrugându-i relația cu mâncarea, dar și cu iubirea față de propriul corp. A avut o obsesie pentru greutatea sa și s-a temut mereu că oamenii o vor judeca doar după aspectul fizic, reușitele ei rămânând undeva în urmă, prea puțin importante. Toate experiențele urâte ale copilăriei sale, lipsa iubirii și a atenției, au lansat-o într-o relație defectuoasă cu mâncarea și cu cei din jurul său. Echilibrul pe care l-a căutat a venit destul de târziu, prin intermediul unor oameni care i-au explicat că alimentația înseamnă în primul rând emoție. 

După nenumărate încercări de a slăbi și a se menține la o greutate normală, după toate dietele care nu au avut niciun rezultat, Oprah a decis că rezolvarea problemei sale ține de partea psihică a alimentației și de traumele pe care le poartă cu sine din copilărie. O alimentație sănătoasă și echilibrată nu înseamnă legume fierte de trei ori pe zi, nici mâncare fără gust. Înseamnă în primul rând găsirea unui echilibru pentru corpul tău și identificarea grupelor de alimente care îți dau o stare de bine. Explorarea altor culturi gastronomice, călătoriile și experimentele culinare nu fac decât să aprofundeze relația cu mâncarea și să adâncească cunoașterea propriului organism. 

Nu cred că există un regim alimentar care să funcționeze pentru toată lumea, la fel cum nu funcționează nici dietele sau veganismul. Fiecare individ are anumite preferințe culinare și anumite alimente pe care le detestă. Cartea lui Oprah e o sursă interesantă de inspirație dacă nu mai știți ce să gătiți, dar cred că mai important decât rețetele e mesajul acesteia - o alimentație sănătoasă e strâns legată de iubirea de sine și de echilibrul psihic al unei persoane. Gusturile și obiceiurile formate în copilărie tind să ne definească și în viața de adulți, să ne influențeze relațiile cu cei din jur și modul în care percepem actul de a mânca. 

Cartea o găsiți aici. 

Sunt povești despre oameni care își doresc să trăiască pentru totdeauna. Aceasta nu e una dintre ele. 

Cum ar fi să te oprești din crescut la vârsta de unsprezece ani și să trăiești timp de câteva secole (multe secole) fără ca nimeni să bănuiască nimic? Pentru Alve (sau Alfie, cum îi place lui să-i spunem), un puști de 1000 și ceva de ani, viața a însemnat să ia parte la evenimente importante din istoria omenirii, să întâlnească personaje interesante (spre exemplu, Charles Dickens) și să îi vadă pe toți oamenii dragi lui îmbătrânind și pierzându-se în neant. Totodată, viața lui Alfie a fost mai mult o luptă pentru supraviețuire, o eternă nesiguranță și o precauție exagerată în fața oamenilor, căci aceștia ar putea deveni bănuitori și bârfele circulă foarte repede în lumea asta. 

Momentul în care își pierde mama e unul decisiv pentru Alfie, căci este hotărât să inverseze magia care i-a permis să trăiască atât de mult timp și să ducă o viață normală, la fel ca toți ceilalți - să crească în același timp cu prietenii lui, să cunoască pe cineva special, să își întemeieze o familie, să aibă copii și nepoți. Ce înseamnă o viață fără cei pe care-i iubim? Absolut nimic, după părerea lui Alfie. Înțelepciunea pe care a acumulat-o de-a lungul secolelor, uneori fără să vrea, îi luminează mintea în moduri nebănuite, arătându-i lucrurile care contează cu adevărat în viața unui om. Iar să privești tot ceea ce iubești cum moare încetul cu încetul nu e o viață care merită trăită.

Deși am crezut că e o carte dedicată exclusiv copiilor, Băiețelul de 1000 de ani  este o poveste perfectă pentru adulți, un roman amuzant și plin de momente emoționante, care aduce în prim-plan tema nemuririi. Mi-a adus aminte de cartea lui Matt Haig, Cum să oprești timpul - trăirile și luptele personajelor principale fiind destul de asemănătoare, în prezentul roman însă fiind vorba despre un copil ajuns la înțelepciunea unui adult, care caută leacul împotriva nemuririi. Oricât de încântătoare ar părea ideea de a trăi veșnic, moartea are rolul de a ne aduce cu picioarele pe pământ și a ne întoarce privirea spre ființele care ne întregesc existența. Fără ele, o viață veșnică ar fi doar un șir de experiențe repetate la nesfârșit. Această provocare de a fi ca toți ceilalți îl determină pe Alfie să caute un leac pentru problema lui -  pentru el prieteniile s-au terminat mereu prost, oamenii au devenit bănuitori după un anumit timp văzând că nu se schimbă absolut deloc și au spus-o și altor oameni, răspândind zvonurile despre ciudățenia lui. Relațiile cu oamenii au sfârșit mereu într-un fel sau altul, căci oamenii se vor comporta la un moment dat așa cum le e menit să se comporte, blamând tot ceea ce iese din tiparele normalului. 

Povestea e cu adevărat înduioșătoare, plină de peripeții și experiențe autentice, văzute prin ochii unui băiat de 1000 de ani, dar trăite cu sufletul pur al unui copil. O viață veșnică nu este lipsită de provocări după cum ne putem da seama din povestea lui Alfie, dar nu va oferi niciodată aceleași satisfacții ca una menită pieirii încă de la început, dar cu toate acestea plină de necunoscute. 

Cartea o găsiți aici.