În toate relațiile noastre, fie ele de prietenie, de dragoste sau de conjunctură, există o anumită doză de mister, o detașare pe care ne-o impunem automat și care nu ne permite să ne deschidem cu totul în fața cuiva. Indiferent de conversații, fapte, amintiri sau trecerea anilor, fiecare om păstrează pentru sine o parte pe care nu o cunoaște nimeni și pe care nu e dispus să o dezvăluie nimănui. În această notă de mister ușor perceptibil, începe povestea lui Ruriko, o femeie prinsă într-o căsnicie nefericită. Din primele dialoguri se întrevede o anumită poezie a frazelor, senzația că personajele vor să transmită mult mai mult decât ceea ce spun, deși conversația e oarecum banală, iar acțiunea una obișnuită. 

Prinsă în această relație fadă de mulți ani, Ruriko ia o decizie importantă și dispare din viața soțului său fără să-i adreseze un singur cuvânt. Se retrage într-o cabană construită de către părinții săi și se dedică în totalitatea propriei persoane. Știe că soțul ei o înseală și că de foarte mult timp se împarte între două case, însă niciodată nu au avut suficient curaj sau demnitate pentru a divorța, deși subiectul a apărut de nenumărate ori în discuție. Viața le-a oferit nenumărate provocări și evenimente care i-au distras de la scopul inițial. Deși pare că s-au complăcut amândoi în această situație, Ruriko e cea care suferă în tăcere și cumva calmul ei este greu de înțeles. Există o anumită detașare a personajelor față de propriile fapte, propriile cuvinte, iar mesajul care se ascunde în spatele propozițiilor nu seamănă deloc cu ceea ce exprimă cuvintele rostite. Ruriko se refugiază în muncă, aprofundându-și pasiunea pentru scrierea caligrafică  și reducând relațiile cu cei din jur la minim. Singurii oameni care îi calcă pragul sunt Nitta, un fost muzician și asistenta acestuia, Kaoru. Prezența muzicianului o împinge la o reflecție profundă asupra vieții ei de până atunci și mai ales asupra căsniciei, dar în același timp trezește în ea o dorință de a iubi din nou, de a fi dorită și a trăi cu adevărat. 

Nu știu dacă e o chestie specifică autorilor japonezi (căci nu m-am prea apropiat de ei), dar pe tot parcursul lecturii am avut senzația unui văl așezat frumos pe ochii și pe mintea mea. Stilul autoarei de a conduce acțiunea, personajele care nu par prea dispuse să-și arate emoțiile și evoluția lor m-au dus într-o stare asemănătoare transei, fără să pot prea bine să explic acest lucru. O senzație de calm pe care ți-o impune lectura asezonată cu o experiență trăită la limita realității - așa am perceput acest roman. Pomeneam la început de un anumit mister al personajelor, dar nu e genul de mister care se vrea dezvăluit cât mai devreme (ca de exemplu când citești un thriller), ci unul care le conferă mai multă credibilitate și o anumită transparență în fața celorlalți. Ai senzația că personajele s-ar putea pierde oricând, fără să lase prea multe urme ale prezenței lor în lume. La fel cum vrea să se piardă și Ruriko, părăsindu-și soțul subit, decisă să-și ia viața în propriile mâini. 

Suspine tandre e un roman despre dragoste, pierdere, a doua șansă și deciziile care ne modelează viața fără să fim neapărat conștienți de acest lucru. E un roman categoric diferit de orice altă lectură terminată în ultimul timp, de orice altă poveste de dragoste pe care am savurat-o, care m-a purtat într-o călătorie la limita dintre realitate și vis. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu auzisem de Rachel Hollis înainte de apariția acestei cărți și nici nu bănuiam cât e de populară / urmărită. Rachel e scriitoare, om de televiziune și speaker motivațional, prezenta carte fiind o serie de experiențe personale analizate foarte amănunțit, urmate de sfaturi sau exemple de așa da/așa nu. 

Cred că v-ați dat deja seama că este o carte motivațională, în care autoarea s-a expus extrem de tare pentru ca cititorii ei să înțeleagă că viața nu e perfectă pentru niciunul dintre noi. Toate experiențele despre care Rachel povestește sunt absolut normale, i se pot întâmpla oricui și nu definesc neapărat viața sau caracterul unui om. Începând cu grijile specifice adolescenței (legate de prieteni, dragoste, carieră, viitor) și continuând cu provocările vieții de familie, Rachel își expune întreaga viață dintr-un singur motiv - toate lucrurile pe care le-a trăit au definit-o ca om, chiar dacă cei din jurul ei nu au fost întotdeauna de acord cu alegerile pe care le-a făcut ; ceea ce își dorește ca cititorii să înțeleagă e puterea propriului instinct și cum acesta ne conduce de cele mai multe ori pe drumurile pe care era menit să pășim. Mi-am pus multe semne de întrebare când am aflat că Rachel provine dintr-o familie penticostală - sinceritatea ei și felul în care vorbește despre orice, inclusiv despre sex, te pune pe gânduri ; religia în spiritul căreia a fost crescută a reprezentat prima barieră din mintea ei, care a determinat-o să se gândească de două ori înainte să facă ceva. Mai târziu a înțeles că nu te poți împotrivi la nesfârșit și că doar trăind poți să înțelegi cine ești cu adevărat. 

Nu o pot numi o carte bună și nici o carte proastă, pentru că genul motivațional nu prea face parte din lecturile mele obișnuite. Ceea ce nu mi-a plăcut la ea și în general nu îmi place în cazul autorilor americani e promovarea visului american, această încredere totală că oricine poate face orice și poate depăși orice obstacol i se ivește în cale. Dacă stăm puțin să analizăm această afirmație, atunci am avea drept exemplu o țară formată în exclusivitate din milionari și oameni de succes. Cred că ceea ce face diferența dintre doi oameni care citesc aceeași carte motivațională este starea de spirit / ambiția fiecăruia. Nu există motivație mai puternică pe lumea asta decât iubirea de sine. Dacă nu ne iubim pe noi înșine și nu conștientizăm lucrurile de care suntem capabili, nicio carte sau persoană din lumea asta nu o va putea face în locul nostru.

Un alt aspect care mă deranjează la genul acesta de cărți e lipsa totală a limitelor. Există limite care ne sunt impuse și limite pe care ni le impunem cu bună știință, însă un om inteligent, conștient de propria persoană, își va cunoaște limitele și va cere ajutorul atunci când va avea nevoie, fără să se simtă jenat. Această lipsă totală a limitelor nu exclude aruncarea în nenumărate situații (din dorința de a experimenta cât mai mult), însă cred că ar trebui să existe un semn de avertizare care să-ți spună că nu poți greși la nesfârșit, indiferent de vârstă, experiență și circumstanțe. 

Cartea o găsiți aici. 

Având un context istoric deosebit de ofertant în spate, romanul Luna din palat începe povestea singurei femei care a condus vreodată China. Întâi a fost concubină, devenind apoi preferata împăratului și jucându-și cele mai bune cărți pentru a putea obține puterea. Fundalul istoric al poveștii este perioada dinastiei Tang, considerată perioada de apogeu a civilizației chineze. Au fost timpuri marcate de libertatea religioasă, care a permis răspândirea mai multor culte, dar și perioada în care artele și poezia au înflorit de-a dreptul. Totodată, această perioadă este asociată cu renunțarea la anumite tradiții barbare aplicate sexului feminin și implicarea mai mare a femeilor în viața politică și culturală. 

În acest context se desfășoară povestea lui Mei, o tănără care nu iese în evidență prin frumusețe sau arta seducției. Inteligența ei este atu-ul pe care se bazează întotdeauna, fiind educată de către tatăl său încă din copilărie. Pentru el, Mei a fost doar un copil deosebit de curios, mereu dornic să afle cât mai multe lucruri noi și tocmai de aceea nu au existat bariere din partea tatălui în privința informațiilor pe care aceasta le-a asimilat. Tatăl lui Mei o vede ca pe un viitor adult capabil de lucruri mărețe, o tratează cu respect și nu îi impune anumite lucruri doar pentru că e fată. Această încredere se manifestă pe tot parcursul vieții ei, ambiția lui Mei fiind o forță de neînvins. Își cunoaște foarte bine atât calitățile, cât și slăbiciunile și știe mereu cum să iasă învingătoare din orice situație. Dintr-o concubină oarecare de la curtea împăratului, devine favorita acestuia, ajungând un om de încredere pentru conducător, un om cu care se poate sfătui în toate privințele, chiar și cele legate de conducerea țării. Puterea ei se manifestă nu doar prin modul de a seduce, ci mai ales prin inteligența și perspicacitatea de care dă dovadă în chestiunile politice. 

Ascensiunea ei nu este lipsită de viclenie sau fapte imorale ; concubinele de la curtea împăratului aveau mai multe ranguri, principalul lor scop fiind acela de a-i îndeplini conducătorului toate dorințele. Mei reușește să devină favorită datorită compromisurilor pe care le face, vicleniei de care dă dovadă și riscând să-și piardă și ultima fărâmă de demnitate. Povestea lui Mei nu este una de dragoste absolută, în care împăratul o vede și se îndrăgostește pe loc de ea, punându-i întreaga lume la picioare. Este o istorie a compromisurilor care îndeplinesc cele mai arzătoare dorințe, a deciziilor pe care suntem nevoiți să le luăm în situații de criză și a consecințelor care vin după. Povestea ei continuă în The empress of the bright moon, al doilea și ultimul volum al acestei serii, în care vom afla despre drumul ei spre tron, Mei devenind singura împărăteasă a Chinei. 

Deși am considerat-o o carte feministă, e o poveste care evidențiază mai degrabă compromisurile pe care femeile au fost și sunt nevoite să le facă pentru a reuși. Chiar dacă timpurile s-au schimbat și compromisurile la fel, sexul feminin a fost nevoit să se adapteze constant, să facă față tuturor provocărilor pe care societatea le-a aruncat în fața lui. Evident, provocările diferă de la cultură la cultură, iar femeile duc lupte diferite în funcție de țara în care trăiesc, religia pe care o practică, anturajul din care fac parte etc. 
​
Cartea o găsiți aici. 

I-am luat un interviu scriitorului Adrian Onciu, pe care l-am descoperit foarte recent prin intermediul ultimului său roman, Cu mâinile legate. ​Mai multe detalii despre roman, cum și-a descoperit pasiunea pentru scris și ce cărți l-au marcat de-a lungul timpului, veți afla citind savuroasele lui răspunsuri. 

Tocmai am terminat de citit ultimul tău roman. Ai pictat un tablou destul de fidel al societății actuale. Crezi că peste câteva zeci de ani vom privi romane ca al tău drept istorie sau omenirea chiar se îndreaptă spre dispariție?
Cei care încă nu au citit romanul Cu mâinile legate ar putea să creadă că vorbim despre un soi de Apocalipsă, deși povestea reflectă mai degrabă aspecte domestice ale societății, conflicte în sânul unor familii, drame personale, aspirații, pasiuni interzise  și lupte crâncene pentru înfruntarea propriului destin. Intriga ne arată, printre altele, condiția precară a actorului, subterfugiile, ticăloșiile și lipsa de scrupule a magnaților, manipulările și agresivitatea instituțiilor de presă, corupția generalizată, starea de continuă incertitudine financiară în multe dintre familiile din România. Într-adevăr, cred că este un tablou destul de fidel al societății contemporane, în care personaje imaginare, însă extrem de credibile, reușesc să-l țină pe cititor cu sufletul la gură până la finele cărții. Așadar, nu vorbim doar despre un thriller, ci și despre un roman în care fiecare cititor s-ar putea regăsi într-un personaj, o situație sau măcar un dialog. Ca să fiu optimist, așa cum sunt în genere, omenirea se va îndrepta spre dispariție doar atunci când va înceta să creadă în povești bine scrise.

Crezi în puterea cărților de a educa, de a schimba ceva în oamenii care le citesc și mai apoi în societate?
Dintotdeauna cărțile au avut puterea de a educa. Bine, dacă ne referim la un thriller, e mult spus educație în sensul clasic al cuvântului. Însă da, oricine poate rămâne cu ceva după lecturarea unei cărți de calitate, a unui roman reușit. Că acel ”ceva” este o pildă, un exemplu demn de urmat sau dimpotrivă, de evitat, o altă experiență de viață trăită prin ochii scriitorului, o metaforă, o glumă bună care să-ți stârnească un zâmbet sau pur și simplu un mod plăcut de a petrece timpul liber, asta contează mai puțin. Fiecare nouă carte citită te îmbogățește, dacă nu vorbim despre rebuturi. Până la urmă, te și schimbă într-o oarecare măsură. Iar lectură cu lectură, om cu om, se ajunge, la un moment dat, la o masă critică pozitivă capabilă să urnească și societatea în ansamblul ei.  

Ce soluții la îndemână crezi că există pentru ca lectura să devină un obicei pentru mai mulți oameni?
Una dintre soluțiile la îndemână sunt blogurile de tipul Cititori feroce, pentru care vă felicit. Faceți o treabă minunată în sprijinul lecturii, a scriitorilor români și, nu în ultimul rând, a editurilor care pariază pe acești scriitori. Cred că vom asista la o creștere a apetitului pentru cărți odată cu - sperăm - creșterea nivelului de trai din România. Deci va fi un proces natural, nu neapărat impus de școală, de familie sau de media. Dacă oamenii vor avea mai puține griji cu traiul zilnic, mai mulți bani pentru divertisment și timp liber, atunci cu siguranță se vor îndrepta și către librării. Indiferent de cât de atractiv va deveni internetul.  

​De unde provine pasiunea pentru scris?
Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o relativ târziu, după terminarea liceului. A fost și rodul unei întâmplări. M-am dus la un ziar local, din Iași, să particip la un concurs pentru postul de tehnoredactor, iar directorul publicației mi-a propus să scriu un text despre transportul în comun. Aveau nevoie inclusiv de redactori. De la presa scrisă și până la ciorna primului roman a fost un singur pas, pe care l-am făcut, ce-i drept, după vreo 12 ani de jurnalism. 

Ce cărți te-au marcat de-a lungul timpului?
Știu că unii ar putea să zâmbească, dar vreau să-mi amintesc, acum, doar de o singură carte care mi-a marcat adolescența. E vorba de cele cinci volume ale romanului Cireșarii, de Constantin Chiriță, care ulterior a și fost ecranizat în perioada regimului comunist. Păstrând proporțiile, l-aș putea compara cu îndrăgitul Harry Potter. L-am devorat în câteva nopți nedormite și mult timp după aceea m-am visat luând parte la aventurile celor șapte tineri protagoniști.  Abia acum realizez că și Cireșarii este un soi de thriller. Cine știe, poate de acolo mi se trage pasiunea pentru genul ăsta de literatură.

Dacă ai putea să vorbești cu orice personaj din literatură, care ar fi acela și de ce?
Aș vorbi cu Harry Potter, că tot l-am pomenit. L-aș ruga să facă o magie și să-i convingă pe cât mai mulți să citească ultimul meu roman, Cu mâinile legate. Pentru că, vorba cuiva, nici nu știu ce pierd. 

​Beverly Keating și Bert Cousins se întâlnesc întâmplător. Pasiunea dintre ei e fulgerătoare și îi determină să renunțe la căsniciile în care sunt implicați. Nu ni se dau foarte multe detalii despre felul în care decurge relația lor, accentul acțiunii punându-se pe viețile celor șase copii pe care aceștia îi au din căsniciile anterioare. Viețile lor nu sunt deloc ușoare din momentul uniunii părinților - sunt nevoiți să își petreacă verile împreună, să se suporte cât de cât, iar în caz contrar să încerce să nu se omoare unul pe celălalt. Nici măcar din greșeală. Caroline și Franny, fiicele lui Beverly, și-ar fi dorit să rămână cu tatăl lor, suferind enorm din pricina despărțirii de acesta și mutarea în alt stat, care le reduce semnificativ timpul petrecut împreună. Nici copiii lui Bert - Cal, Holly, Jeanette și Albie - nu sunt încântați de faptul că trebuie să își petreacă verile împreună cu tatăl lor și noua lui familie. Pe măsură ce trec anii, se descrie o cronică de familie absolut normală, cu momente de complicitate între cei șase copii, clipe fericite, dar și certuri sau momente de impas. Abia mai târziu ies la iveală adevăratele fisuri din sânul familiei - Albie, ultimul născut al lui Bert, copilul problemă pe care îl evită cu toții, va fi liantul întâmplărilor importante. Felul în care este tratat de către frații săi, minciunile cu care crește îi influențează semnificativ destinul, iar trădările nu se opresc nici la vârsta adultă, Franny dezvăluind-i iubitului său detalii intime despre trecutul lor. Iubitul lui Franny se întâmplă să fie un scriitor celebru, care profită din plin de mărturisirile acesteia. Un alt eveniment cel puțin bizar, care cască o prăpastie imensă între ei, este moartea lui Cal. Peste ani, niciunul dintre ei nu își va aminti ce s-a întâmplat cu adevărat sau va refuza să își amintească, preferând să ascundă durerea sub nenumărate straturi de protecție. Toți sunt categoric marcați de relația dintre părinții lor și obligați să se maturizeze mai repede decât și-ar fi dorit.

"Așa se petrecură lucrurile tot restul verii. La fel și în toate verile când se regăseau la un loc toți șase. Nu toate zilele erau la fel de plăcute, de fapt cele mai multe nu erau, dar își umpleau timpul cu tot soiul de lucruri palpitante, fără să fie prinși vreodată."

Viețile lor sunt descrise prin prisma momentelor aparent nesemnificative, dar care constituie amintiri de neuitat, dovezi ale apropierii timide dintre ei, ale complicităților rare și ale relației provocatoare pe care au construit-o. 

Aparent o cronică de familie absolut banală, în realitate o poveste cu implicații profunde, despre dragoste, trădare, maturizare și suferință în sânul unei familii deloc banale. Fiecare cu o personalitate extrem de puternică, luptând pentru a lua propriile decizii în pofida dorinței celuilalt, cei doi soți își trăiesc povestea de dragoste influențând destinele a șase copii care nu se suportă unul pe celălalt. Trecerea anilor îi învață să se accepte, să se preocupe de soarta celorlalți și să își vadă în cele din urmă de viețile lor, după evenimentele tragice. Bert și Beverly divorțează într-un final, nefiind în stare să își recunoască greșelile, iar cei șase copii merg fiecare pe drumul lui. Ce i-a ținut împreună atât de mult timp? Ce i-a despărțit definitiv? În pofida greșelilor, a răutăților și a clipelor amare, au fost și sunt o familie, iar legăturile dintre ei se realizează oricum, chiar dacă nu sunt înrudiți cu adevărat. Se creează între ei niște conexiuni puternice, care îi determină să-și ascundă asevăratele sentimente în vremea copilăriei și să recunoască adevărurile dureroase la vârsta adultă. 

Comuniune e un portret de familie și nu numai. E o alternanță între trecut și prezent, aceasta repetându-se mereu, iar uneori acțiunea pare limpede, fără evenimente majore care să înfluențeze în vreun fel viețile personajelor. Dar suma detaliilor, dialogurile aparent banale și micile întâmplări nesemnificative constituie esența acestui roman înduioșător și dureros de sincer. O familie înseamnă mai mult decât un act sau o legătură de sânge ; o familie înseamnă totalitatea oamenilor pe care-i iubești și totodată singurii capabili să te scoată din pepeni.

​Cartea o găsiți aici. 

Dublu câștigător al Carnegie Medal, apărut pentru prima dată în mintea lui Siobhan Dowd, imposibil de dus până la capăt din cauza morții ei premature, Chemarea monstrului este o poveste despre iubire și moarte, pierderea celor dragi, inevitabil și acceptarea lui. E povestea unui copil care duce prea multe lupte de unul singur și al cărui unic sprijin urmează să-l părăsească foarte curând. E o poveste despre viață, în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, despre momente în care ți se taie răsuflarea la propriu și clipele petrecute cu sufletul îngenuncheat. 

Connor e un personaj controversat. La prima vedere, un copil cu probleme de personalitate, accese de furie și violență, imprevizibil și plin de ură. În realitate, un suflet care se teme prea des de prea multe lucruri, o victimă a tachinărilor și glumelor proaste venite din partea colegilor săi și un fiu care își iubește mama mai presus de orice. Ar face orice s-o salveze din ghearele bolii crunte care o macină încetul cu încetul. S-ar lupta cu cei mai înfricoșători monștri pentru ca mama lui să rămână în viață și să-l vadă crescând. Coșmarul care îl chinuie noapte de noapte, mereu același, e de fapt o metaforă pentru lupta lui interioară - dorința de a schimba cumva destinul mamei sale, neputința de a pune capăt calvarului acesteia, imposibilitatea de a face mai mult pentru că e doar un copil. Tot o metaforă e și cel de-al doilea monstru, cel care îi apare de nicăieri și de care Connor nu se sperie. Există lucruri mult mai înspăimântătoare în viața lui. Însă acest monstru, care reprezintă tot ceea ce e mai bun și mai rău pe lume, a sosit în viața lui cu un scop precis - acela de a-l ajuta să-și ia rămas-bun... 

Sunt nenumărate simboluri în această poveste, fiecare cu un mesaj clar - monstrul vine sub forma unui arbore de tisă, copac cunoscut sub denumirea de arborele vieții și al morții ; monstrul reprezintă subconștientul lui Connor, pierderea inevitabilă pe care o prevede, dar refuză să o accepte. În realitate, nu există niciun personaj sau creatură înfricoșătoare care să îi bântuie existența copilului - monstrul e chiar mintea lui, cel mai sigur și cel mai periculos loc din lume. Connor știe deja finalul poveștii, știe că va trebui să renunțe la îndârjirea cu care luptă, la ambiția care amenință să-l distrugă, dar cu toate acestea nu știe încă cum să dea drumul persoanei care reprezintă lumea lui întreagă. Dialogurile cu monstrul sunt menite să-l aducă pe drumul acceptării, al înțelegerii profunde a ceea ce se întâmplă în viața lui. Sentimentele lui Connor se manifestă prin tulburări de comportament, printr-un curaj aproape nebun în fața monstrului, încercând prin toate mijloacele să evite pierderea. Connor nu se teme de moarte, se teme de moartea celor dragi și de singurătatea care vine după ea. 

Chemarea monstrului e un roman despre care am auzit vorbindu-se îndelung. Toți cei care l-au citit spun că ar fi bine să ai lângă tine niște șervețele , că emoțiile te vor copleși inevitabil și că este o carte mult mai profundă decât pare la prima vedere. După lectura ei, pot să vă spun că aceste cuvinte sunt mult prea slabe în comparație cu mesajul, compoziția și deznodământul acestei cărți. Felul în care a fost concepută, înțelesurile adânci ascunse în spatele unor dialoguri aparent banale și drumul unui copil spre maturizare fac din ea o lectură de neratat. Nu am mai citit nimic scris de Patrick Ness până acum, dar cu siguranță această poveste e greu de egalat. 

Cartea o găsiți aici. 

Echo Ridge. Un orășel obișnuit din America. Un loc înconjurat de frumusețile naturii, aproape banal, dar care ascunde nenumărate secrete sângeroase. Două tragedii au marcat definitiv istoria și atmosfera orașului - dispariția a două fete frumoase, populare și iubite de toți cei din jur. Una a dispărut în urmă cu douăzeci și trei de ani, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat. Dacă trăiește sau nu, dacă a murit și în ce condiții. Cealaltă a dispărut în urmă cu cinci ani și a fost găsită moartă la scurt timp. Urmărind același tipar macabru, tragedia a zguduit încă o dată aparenta liniște din Echo Ridge. Iar acum istoria pare să se repete din nou... 

Ellery și Ezra sunt conștienți că nu vor avea parte de multe aventuri în Echo Ridge și sosesc cu speranța că timpul va trece cât mai repede. Sunt nevoiți să locuiască temporar cu bunica lor, o bunică pe care nu o cunosc aproape deloc și pe care au văzut-o în urmă cu zece ani. O femeie marcată de dispariția fiicei sale în vârstă de șaptesprezece ani, despre care nimeni nu vorbește vreodată, dar care atârnă ca o umbră asupra vieților celor doi adolescenți. Tânăra dispărută a fost sora geamănă a mamei lor, dar detaliile dispariției sale au rămas învăluite în mister și durere. Ceea ce părea a fi o perioadă încărcată de tăcere și lipsită de evenimente se dovedește a fi momentul ideal pentru descoperirea tuturor secretelor unui orășel aparent banal și a locuitorilor săi care ascund prea multe lucruri... 

Scrisă din perspectiva lui Ellery, adolescenta proaspăt sosită în Echo Ridge și a lui Malcolm, fratele presupusului criminal al fetei găsite în urmă cu cinci ani, romanul ne poartă prin viețile tuturor personajelor, dezvăluind rând pe rând toate secretele care vor duce la aflarea adevărului. Tragediile trecute își trimit ecoul în prezent, întâi prin amenințări la adresa celor mai populare și frumoase fete din liceu, apoi prin dispariția uneia dintre ele. Cei doi frați nu mai sunt atât de curioși cu privire la dispariția surorii gemene a mamei lor, devenind interesați de identitatea tatălui pe care nu-l cunoscuseră niciodată. Sacul cu secrete al mamei lor pare unul fără fund, amenințând să le distrugă și ultima urmă de speranță. Nici atmosfera micului orășel nu este una desprinsă din basme, așa cum părea la început - pe măsură ce evenimentele se precipită și personajele par tot mai pline de secrete, asistăm la o acțiune asemănătoare filmelor de groază. Un criminal în libertate ține un oraș întreg sub teroare. Oamenii nu vor să vorbească, căci se tem prea tare de consecințele secretelor pe care le-au păstrat atâta timp. 

Doi pot ține un secret este un thriller captivant, a cărui acțiune nu slăbește pe parcursul lecturii. Am fost ținută în priză de la început până la sfârșit ; chiar dacă la un moment dat apar personaje noi, nenumărate piste posibile și se creează un aparent haos, autoarea a creat un puzzle destul de simplu de rezolvat, bazându-se pe sintagma cea mai bună ascunzătoare e la vedere. Nu mi-am dat seama de multe lucruri decât spre final, tocmai de aceea felul în care a fost gândit și scris acest roman e cu atât mai interesant și după primele pagini, dezvolți un fel de dependență de a merge mai departe, de a intra cât mai adânc în poveste. Karen M. McManus a mai scris Unul dintre noi minte, și aceasta apărută la Herg Benet. E cu siguranță un autor demn de urmărit și pe viitor. 

Cartea o găsiți aici. 

Situația femeilor din Orient este un subiect abordat din ce în ce mai des, prin intermediul cărților și al rețelelor de socializare și prin informații cât mai reale despre ceea ce înseamnă să fii femeie într-o lume dominată de bărbați și mai ales, ce înseamnă să lupți pentru lucruri absolut normale, pe care alți oameni le iau de-a gata. Știm cu toții că femeia este privită asemenea unui sclav în majoritatea țărilor musulmane, este nevoită să respecte o serie nesfârșită de reguli, să deschidă gura cât mai puțin, să fie observată puțin spre deloc și în general, să se supună mereu voinței altora fără să pună întrebări. În spatele vălurilor se ascund povești de viață împresionante, femei cu dorințe și vise neîmplinite, cu speranțe și inimi zbuciumate de atâtea reguli. Sunt puține cele care reușesc să sfideze regulile, să meargă la școală suficient de mult timp pentru a visa la independență sau să-și convingă părinții să nu le mărite atât de devreme. E o lume a bărbaților, cu reguli făcute pentru femei și nenumărate portițe de scăpare pentru sexul masculin. 

Genul ăla de fată spune povestea unui adolescente rebele, inteligentă și mare amatoare de sfidare a regulilor, genul de persoană pe care oamenii o judecă fără să stea pe gânduri și în preajma căreia nu și-ar lăsa niciodată copiii. Zarin își trăiește viața așa cum consideră, căci destinul nu a fost prea blând cu ea. Orfană, frumoasă, periculoasă - fumează pe ascuns și iese la întâlniri cu băieții neînsoțită. Revolta care o caracterizează ascunde o suferință nemărginită, un copil care a învățat mult prea devreme ce înseamnă pierderea și singurătatea. Moartea lui Zarin într-un accident de mașină, alături de prietenul ei Porus, transmite o undă de șoc asupra familiei adoptive și a tuturor celor care o cunoșteau. Cine a fost ea cu adevărat? Ce se afla în spatele măștii de copil neascultător? Spusă din perspectiva mai multor personaje, inclusiv a ei și a lui Porus, povestea lui Zarin se dezvăluie încetul cu încetul, din mai multe unghiuri, permițând cititorilor să ajungă la miezul misterului și să înțeleagă destinul tragic al acestui personaj interesant. 

Pornind de la accidentul lui Zarin, se nasc nenumărate discuții legate de felul în care adolescenții reacționează la cultura și valorile care le sunt impuse, restricțiile excesive aplicate sexului feminin și influența religiei asupra majorității aspectelor vieții. Așa cum spuneam mai sus, femeile din țările musulmane nu au o viață ușoară, iar acest lucru este valabil încă de la naștere. Într-o societate în care femeia nu are practic niciun drept și vorbim aici despre drepturile fundamentale ale omului, vor exista mereu metode de a evada transformate în tragedii. Religia e privită de cele mai multe ori drept alinare, însă ea poate deveni și închisoare sau pretext pentru a manipula după bunul plac. Ceea ce scoate în evidență această carte (și nu numai) este filtrul religios prin care sunt crescuți și educați copiii, se iau decizii și se desfășoară milioane de vieți nevinovate. 

Cred că totul în viața asta ar trebui să fie definit de un echilibru - spiritualitatea, relațiile cu ceilalți, revolta, felul în care suntem educați, felul în care creștem și apoi îi creștem pe alții. Oricât de multă furie ar stârni acest lucru, discriminarea sexului feminin este o realitate chiar și astăzi și va continua să fie mult timp de acum încolo. Vor exista în continuare femei privite asemenea unui obiect aruncat într-un colț, femei pentru care nimeni nu va mișca un deget și acest lucru va fi în regulă sau femei care vor fi inferiorizate la orice pas, încă dinainte de a intra într-o încăpere. Dar va mai exista și curaj în această ecuație, doza necesară de curaj pentru a te ridica în picioare și a-ți apăra drepturile oricărui om de pe planeta asta. Va exista și o mână de oameni pentru care lupta e un mod de viață și un motiv de a trăi. Va exista mereu o altă metodă de a privi lucrurile. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Când ne gândim la dragoste, primul simbol pe care mintea îl percepe este inima. Indiferent că este folosită pe post de balon, pe o felicitare sau emoticon într-un mesaj, inima simbolizează sentimentul care ne înalță și ne împlinește din toate punctele de vedere. Dar cum a ajuns inima să devină un simbol atât de puternic și răspândit în lumea întreagă? Pornind din Antichitate, Marilyn Yalom, soția faimosului scriitor și psihiatru Irvin D. Yalom, analizează istoria acestui simbol, cuprinzând o gamă largă de domenii (muzică, poezie, literatură, artă, fotografie etc.) . Recunosc că m-a atras în primul rând autoarea acestei cărți și abia apoi subiectul - fiind soție de psihiatru, dar și istoric, perspectiva lui Marilyn asupra iubirii e una interesantă și foarte curprinzătoare. 

Deși luna iubirii își va lua rămas-bun de la noi foarte curând, această istorie a inimii poate fi citită și dăruită oricând. Sună ca un clișeu, e adevărat, dar dragostea a fost subiectul favorit al artiștilor, scriitorilor, oamenilor de știință și filosofilor încă din cele mai vechi timpuri. Este și astăzi o temă la fel de populară și se poate vorbi pe seama ei la nesfârșit - dragostea are multe forme și variațiuni, nu ne mai referim doar la iubirea romantică dintre o femeie și un bărbat. O asociem cu expresii (a avea fluturi în stomac) , cu momente clișeice din filme sau cărți, dar cel mai adesea cu simbolul inimii. Inima pare să aibă această putere de a crea anumite conexiuni în creierul uman care să-l ducă cu gândul la îndrăgostire sau dragoste. Simbolul inimii datează din cele mai vechi timpuri și a reprezentat chiar și motiv de dispută între filosofi și medici, privind funcțiile pe care le are și conexiunile pe care le poate crea. Teoretic, inima oxigenează întregul corp și pompează sânge neîncetat pentru ca organismul uman să poată supraviețui. Inima e motorul care mișcă toate celelalte componente. Dar atunci care e explicația pentru sindromul inimii frânte? Apare la persoanele a căror dragoste nu a fost niciodată împărtășită sau care și-au pierdut partenerul după mulți ani de conviețuire. Științific, inima nu are nicio legătură cu dragostea, dar efectele acesteia se pot vedea pe anumite inimi. 

De la poveștile îndrăgostiților celebri la cei mai puțin cunoscuți, Marilyn Yalom traversează secole și epoci prin prisma iubirii. Anumite relații au rămas simbolice chiar și astăzi, spre exemplu Romeo și Julieta, în timp ce altele s-au pierdut în negurile timpului, iar noi am pierdut morala sau secretele lor. Astăzi, dragostea arată și se simte cu totul altfel. Am trecut de la convingerea că există un singur suflet-pereche pentru fiecare om la certitudinea că mai mulți oameni din lumea asta ne pot împărtăși sentimentele și nevoile într-un anumit moment. Fluturii din stomac pot zbura la fel de repede precum au apărut, iar peste puțin timp pot să apară din nou. În secolul vitezei și al căutării (neîncetate) de sine, dragostea nu își mai găsește locul. Există prea puține povești care să inspire cu adevărat, pentru că dragostea și-a luat o formă mai umană, supusă greșelii. A coborât de pe piedestalul pe care stătea datorită clișeelor din filme și cărți. A poposit în lumea reală, unde e nevoită să se transforme în fiecare zi, să ia mereu alte și alte forme. Să se adapteze asemenea omului modern. Foarte rapid, uneori din mers. 

Cartea o găsiți aici. 

Tocmai am terminat de citit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din câte s-au scris vreodată. Pe parcursul a 400 și ceva de pagini, le-am simțit pe toate - tristețe, furie, uimire, dezgust, empatie, revoltă, speranță, încântare, curiozitate. Mi-a solicitat atenția, sufletul și părți ale caracterului meu care ies la iveală în cele mai nepotrivite momente - sentimentul de revoltă a fost constant pe parcursul lecturii, iar în clipa în care cei doi îndrăgostiți sunt puși la pământ de destinul nemilos mi s-a tăiat respirația la propriu. Povestea lui Wavy și a lui Kellen e una atipică - dragoste la prima vedere între o fată de opt ani și un băiat de aproape nouăsprezece. Această diferență de vârstă e lucrul care îi condamnă până la urmă, deși relația lor crește treptat - Kellen e cel care are grijă de Wavy, o duce și o aduce de la școală, îi face cumpărăturile, o ajută la curățenie. Wavy face parte dintr-o familie disfuncțională, care a lăsat urme adânci în mintea și în sufletul ei. Tatăl e traficant de droguri, mama dependentă de ele și de relația toxică cu soțul său. Wavy și fratele ei sunt nevoiți să se descurce singuri, să se hrănească și să se ajute unul pe celălalt, să facă față la scandalurile din casă și să pășească pe vârfuri de fiecare dată când mama lor e bolnavă. ​Kellen are grijă de cei doi fără să stea pe gânduri, căci ceva îl atrage ca un magnet spre Wavy. 

Pe măsură ce ea crește și relația lor se transformă într-o iubire profundă, Kellen încearcă s-o protejeze de lumea întreagă. Se lasă prins în acest joc al iubirii, acceptă toate condițiile impuse de Wavy , deși conștientizează faptul că în ochii lumii ar putea părea un pervers. Instabilitatea familiei Quinn nu face decât să adâncească această relație, să o transforme și mai mult pe parcursul anilor. Evident că lucrurile iau o turnură nefastă, iar cei doi îndrăgostiți, logodiți deja, sunt separați printr-o farsă a destinului. Dar Wavy nu este pregătită să renunțe la cel care i-a fost alături mereu, cel care a ascultat-o, a iubit-o fără să pună întrebări și i-a oferit experiențe de neuitat. Anii trec, dar iubirea lor nu se stinge și în ciuda tuturor piedicilor, Wavy va căuta o cale pentru a-l strânge din nou în brațe...

Știu că la prima vedere relația protagoniștilor poate părea ciudată, dar între ei nu e doar o mare dragoste, care crește pe parcursul anilor, e o intimitate profundă, o cunoaștere deplină a celuilalt fără să fie nevoie de prea multe vorbe, o apropiere firească și plină de energie. Relația dintre ei este evidentă pentru toți cei din jurul lor, chimia, dar și sentimentele puternice umplând fiecare încăpere în care se află. Mediul în care se dezvoltă această relație e unul infam, evident - Wavy e fiica unui traficant de droguri, este neglijată și traumatizată, fără pic de încredere în oameni, iar Kellen e unul dintre oamenii care rezolvă treburile murdare ale tatălui ei. În alte circumstanțe, ar fi fost o relație nepotrivită de la bun început, însă nimeni nu se preocupă prea mult de soarta lui Wavy ; toată lumea o consideră o fată ciudată și față de care poate vorbi deschis, căci ea oricum nu va repeta un cuvânt din ceea ce a auzit. 

Kellen nu e doar iubirea din cărți preschimbată în realitate, e omul care o salvează din toate punctele de vedere, care îi redă încrederea în viață și în oameni, deși personalitatea lui Wavy nu se schimbă prea mult de-a lungul anilor. Începe să rostească mai multe cuvinte, să schimbe păreri și să comploteze împreună cu verișoarele ei, dar singurul în fața căruia e EA cu adevărat e Kellen. Nimic nu pare greu de spus când se află în fața lui, toate sentimentele pe care ceilalți le-ar putea interpreta greșit sunt absolut firești pentru omul pe care îl iubește. Cred că asta e motivul pentru care mi-a plăcut atât de mult povestea lor - sunt doi oameni pe care viața îi încearcă în repetate rânduri ; consideră un noroc dumnezeiesc faptul că s-au găsit unul pe celălalt și se acceptă unul pe altul din cea mai pură și sinceră formă de iubire. Niciunul nu dorește ca persoana iubită să fie altfel, să facă lucruri pe care nu dorește să le facă sau să mențină relația doar de dragul amintirilor. 

Cred că așa ar trebui să arate orice relație de iubire între doi oameni - te iubesc pentru ceea ce ești, mă iubești pentru ceea ce sunt. Dacă vrei să-mi dai ocazia de a crește alături de tine, poți s-o faci. Voi face și eu la fel. Fără constrângeri. Fără minciuni. Fără schimbări impuse sau schimburi inechitabile. Dragostea înseamnă acceptare, înțelegere și libertate. 

​Cartea o găsiți aici.