În ciuda progreselor remarcabile ale științei din ultimele decenii, în lume există oameni care suferă de dureri cronice, inexplicabile din punct de vedere medical, refractare la orice tratament disponibil până în prezent. Pornind de la această realitate cruntă, Monty Lyman afirmă cu tărie că tot ce credem că știm despre durere este greșit. Prin exemple concrete și studii de specialitate, un prim mit este demontat - durerea nu depinde de gradul de vătămare al țesutului. Durerea este produsă în creier, iar acest adevăr poate fi interpretat în mod greșit drept o simulare din partea pacientului care suferă de dureri cronice. Indiferent de natura durerii sau de intensitatea ei sau de schimbările pe care le provoacă, durerea este un protector. Este menită să ne protejeze de ceea ce ne-ar putea distruge, de factori invizibili cu ochiul liber, factori amenințători pentru bunăstarea noastră. Încă de la primele pagini, mi-am dat seama că medicina modernă, în marea majoritate a locurilor de pe planeta asta, abordează total greșit durerea. 

Medicii au nevoie de ani mulți de pregătire pentru a putea profesa, iar educația lor nu se termină niciodată. Medicina este o știință care evoluează constant, care încearcă mereu să găsească răspunsuri sau soluții la probleme aparent de nerezolvat. Caracteristica comună a oamenilor de știință este curiozitatea și datorită ei, de-a lungul secolelor, oamenii au găsit metode de a eradica anumite boli, au descoperit modalități confortabile și ușoare pentru a trata anumite afecțiuni și caută în continuare răspunsuri. Durerea idiopatică sau durerea care nu are nicio cauză medicală este o afecțiune destul de des întâlnită în epoca modernă, în ciuda progreselor medicale, a aparaturilor sofisticate și a medicamentelor eficiente care există. Pe această categorie de pacienți își concentrează privirea autorul, încercând să sublinieze anumite aspecte neglijate în medicină și să găsească soluții eficiente, la îndemână pentru marea majoritate a oamenilor. Partea emoțională a bolilor sau a durerii este un aspect despre care medicii nu vorbesc sau nu întreabă atunci când consultă un pacient. Unele manifestări ale corpului nu au nicio dovadă care să fie detectată de aparate și de aici apar dilemele, barierele, incapacitatea științei de a trata ceva ce nu poate fi văzut. Știința, în general, se bazează pe dovezi. Dar orice boală are și o componentă emoțională, fie provenind din copilărie, fie dintr-o situație recentă, traumă, situație familiară dificilă. 

Autorul explorează posibile explicații ale durerii prin intermediul cauzelor emoționale, a factorilor din mediul înconjurător, a unor evenimente care nu țin neapărat de pacientul în sine, dar care au avut sau au impact asupra întregii omeniri. Este o lectură fascinantă despre corpul uman, despre felul în care ne gestionămm emoțiile și traumele, despre felul în care interacționăm cu ceea ce ne înconjoară și cum ne afectează aceste interacțiuni în plan fizic și psihic. Cartea o găsiți aici. 

Câștigător al Booker Prize în 2020 și numit cea mai bună carte a anului de către British Book Awards, Shuggie Bain este povestea unui tânăr maturizat peste noapte, a unei copilării dificile trăită într-o locuință socială din Glasgow în anii '80, în compania unei mame alcoolice. Autorul a fost comparat cu Hanya Yanagihara sau cu Alan Hollinghurst, romanul său fiind un adevărat tur de forță despre familiile din clasa muncitoare. Hugh, poreclit Shuggie, este un copil bun, inteligent, perspicace, aflat într-un mediu total nepotrivit pentru dezvoltarea lui. Mama sa, Agnes, este alcoolică, iresponsabilă, incapabilă să aibă grijă de propriul copil și să se controleze suficient de mult pentru a-i asigura acestuia hrana de fiecare zi. Alcoolismul mamei apasă greu pe umerii firavi ai copilului de zece ani, care trece prin diferite stări în încercarea de a rezolva această problemă. Nu îl deranjează umilința la care este supus sau anxietatea care îi bântuie nopțile, ci faptul că nu este capabil să o ajute pe mama lui. Iubirea lui infinită pentru ea, în ciuda tuturor defectelor evidente, este forța care îl împinge să meargă mai departe. Toți ceilalți au părăsit-o demult, toate relațiile ei sunt sortite eșecului, Shuggie fiind singurul om de pe lume pe care se poate baza constant. 

Drama acestui copil este profundă și cu un final incert, căci situația nu pare să se amelioreze. Shuggie devine un copil singuratic, nefericit, mereu îngrijorat și tensionat de ceea ce s-ar putea întâmpla, mereu în alertă. Nu reușește să se bucure de nimic din ceea ce viața are de oferit, căci soarta nu a fost deloc blândă cu el. Încăpățânarea lui de a rămâne alături de mama sa se traduce tototdată prin neputința unui copil de a se descurca singur într-o lume atât de dușmănoasă. Shuggie nu are prieteni, nu cheamă pe nimeni la el acasă, căci mama sa e ca o bombă cu ceas, niciodată nu știe la ce să se aștepte din partea ei. O iartă de fiecare dată, chiar și atunci când banii pentru mâncare se risipesc pe sticle de alcool. Faptul că este diferit de cei din comunitatea sa nu îl ajută, fiind discriminat mereu și marginalizat de ceilalți. Singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni este speranța. Speranța că într-o zi mama lui va fi o mamă normală, o mamă drăgăstoasă, speranța că vor reuși să scape din acea fundătură în care locuiau, speranța că soarele va răsări la un moment dat și pentru familia lui. 

Shuggie Bain este un roman plin de durere, de suferință, de frustrare și adevăruri amare despre lumea în care trăim. Shuggie și mama sa nu sunt conturați ca niște victime, ci ca niște persoane care luptă în fiecare zi cu forțele destinului, în ciuda sorților de izbândă. Este un roman liric, scris cu multă empatie și emoție, o poveste care te poartă prin toate stările posibile și îți reamintește cât de norocos ești. În ciuda dimensiunilor sale, se citește ușor și își merită toate laudele de pe rețelele sociale. 

Cartea o găsiți aici. 

După o carieră de succes în lumea filmului și a teatrului, cu apariții în seriale precum Downton Abbey, The Tudors și o nominalizare la premiul Laurence Olivier, Catherine Steadman a debutat în 2018 cu thrillerul Ceva în apă, o poveste captivantă și plină de neprevăzut. Noul ei roman, Dispariția, are  acțiunea plasată în centrul lumii strălucitoare a Hollywood-ului, iar autoarea abordează teme precum compromisul, puterea de decizie, discriminarea etc. 

Mia Eliot, o actriță de origine britanică, ajunge în  Los Angeles pentru a participa la o competiție importantă. Cu puțin noroc, speră să dea lovitura în lumea filmului și să fie remarcată de cei mai importanți producători. Competiția e acerbă, iar sezonul tinerilor gata să facă orice pentru a reuși tocmai a început. Mia începe să se simtă ca peștele în apă în această lume atât de atrăgătoare, atât de plină de strălucire. Nici măcar nu bănuiește că în culise se petrec cele mai îngrozitoare coșmaruri. În LA-ul plin de viață și pasiune, nu oricine reușește să-și audă numele pe buzele tuturor. Oamenii cu adevărat dispuși să ia ce li se cuvine sunt cei care nu ezită să facă compromisuri, să calce pe cadavre, să taie în carne vie. Dispariția lui Emily, o actriță pe care Mia o cunoscuse de puțin timp, îi deschide ochii asupra părții întunecate a industriei. Mia înțelege rapid că nimic nu e ceea ce pare în acest loc paradisiac și că nimeni nu spune adevărul dacă nu are ceva de câștigat. 

Mia va avea parte de o maturizare forțată, un wake-up call înspăimântător la contactul cu lumea reală. Într-o lume bazată pe compromis și minciună, nu poți răzbi decât dacă te încadrezi în peisaj sau încerci să schimbi ceva. Va reuși Mia cu adevărat să supraviețuiască în această lume fără a-și pierde demnitatea? Dispariția mi-a plăcut mult mai puțin decât Ceva în apă, ​celălalt roman al autoarei. A fost o poveste mai puțin antrenantă, centrată în special pe sentimentele și acțiunile umane, dar suficient de plină de suspans cât să îmi stârnească curiozitatea. 

​Catherine Steadman e, cu siguranță, o autoare de urmărit. Cartea o găsiți aici. 

Considerată a fi una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane, Margaret Atwood a intrat în atenția publicului larg cu romane precum Femeia comestibilă, Ochi de pisică, Alias Grace și faimoasa distopie ​Povestea Slujitoarei. Asasinul orb, pentru care a primit prestigiosul Booker Prize în anul 2000, spune povestea surorilor Iris și Laura Chase, provenite dintr-o familie înstărită și aparent fără nicio grijă pe lume, dar atinse de capriciile destinului odată cu boala mamei și declinul psihic al tatălui. Romanul se desfășoară pe trei planuri - prezentul este povestit de Iris, ajunsă acum la o vârstă respectabilă și dornică să spună adevărul despre familia sa ; trecutul, împărțit în două perioade - înainte și după moartea tragică și timpurie a Laurei, ultimul plan fiind universul imaginar din romanul Laurei, scrisă cu puțin timp înainte de dispariția ei. Aparent, nu există prea multe legături sau similitudini între cele planuri, dar numitorul comun se dezvăluie abia la sfârșit, autoarea reușind să păstreze suspansul pe parcursul a 750 de pagini. Este un roman voluminos, plin de secrete și mistere familiale, conflicte politice și militare, drame personale și multă durere. În ciuda mărimii sale impresionante, lectura curge rapid, personajele se conturează firesc, iar tensiunea este la cote maxime, făcând aproape imposibilă abandonarea lui. 

Ajunsă la o vârstă înaintată, Iris rememorează toate momentele de cumpănă ale familiei sale. Confruntată cu neputința părinților de a susține afacerea, Iris se căsătorește de tânără pentru a evita falimentul iminent și colapsul financiar al familiei sale. Această decizie care le va schimba viața pentru totdeauna vine la pachet cu schimbări pe care cele două surori sunt nevoite să le accepte, evenimentul catalizând în jurul său tot parcursul personajelor. Căsătoria lui Iris reprezintă începutul catastrofei, decizia proastă care va preceda toate celelalte mișcări greșite. De la căsătorie și până la declin nu a mai fost decât un singur pas. De-a lungul romanului, aceste momente cruciale sunt privite din mai multe unghiuri, fiecare perspectivă aducând ceva nou, scoțând la iveală detalii neștiute, aparent banale în acel moment. Luate laolaltă, toate aceste detalii se cristalizează într-un adevăr dureros și limpede, care va face lumină asupra tuturor incertitudinilor de la început. Margaret Atwood este o povestitoare fantastică, o maestră a misterului și a intrigii. Așa cum spuneam mai sus, este aproape imposibil să lași cartea din mână, iar întorsul paginii devine o acțiune firească. Este unul dintre cele mai bune romane ale autoarei, alături de Alias Grace, un alt page-turner ​de dimensiuni intimidante. 

Cartea o găsiți aici. 

Primul obiect asemănător ceasului pe care îl cunoaștem astăzi a fost un cadran solar montat pe o coloană a Forumului din Roma, în anul 263 î.e.n. Era o pradă de război obținută de Valerius Maximus în urma confruntării dintre Cartagina și Roma. Locuitorii au fost uimiți de acest obiect neobișnuit, fără să aibă idee cât de mult le va schimba viețile. Zeci de copii ale cadranului solar au fost amplasate apoi în toată Roma, având ca scop organizarea și controlarea activităților pe care cetățenii le desfășurau zi de zi. Cadranului solar i-a urmat ceasul cu apă, care măsura timpul și noaptea, guvernând atât orele de somn, cât și pe cele de veghe. Încă din cele mai vechi timpuri, ceasurile au fost un instrument al puterii politice, o metodă de a coordona mulțimile în diferite scopuri. 

Omul și-a dat seama rapid că acest obiect poate fi stimulat în nenumărate moduri, poate fi înzestrat cu o putere pur ipotetică, dar având consecințe asupra unei întregi comunități. Turnurile cu ceas din nenumărate orașe ale acestei lumi transmit un mesaj clar, indiferent de ceea ce se întâmplă la nivelul solului - cunoaște-ți locul, supune-te. De-a lungul timpurilor, oamenii i-au atribuit ceasului multă însemnătate, amplasându-l în locuri strategice, făcându-l parte dintr-un plan bine pus la punct. Nenumărați maeștri orologieri au creat adevărate opere de artă - ceasuri împodobite cu semnele zodiacului, cu diferite simboluri religioase, cu corpuri cerești și toate planetele din Sistemul Solar. Aceste obiecte de o frumusețe desăvârșită au fost amplasate în biserici sau piețe publice pentru a influența oameni și comunități, uneori în scopuri nobile, alteori doar pentru accesul la o putere mai mare. Ceasurile au un jucat un rol adesea violent în istoria omenirii, fiind un obiect de tortură, de exercitare a puterii, de control, de urmărire. 

În această istorie fascinantă a umanității, David Rooney, istoric al tehnologiei și fost custode al departamentului dedicat măsurii timpului la Royal Observatory din Greenwich, vorbește cu o pasiune imensă atât despre ceasuri, cât și despre ambiția nemăsurată a ființei umane. Ceasurile au fost mereu în strânsă legătură cu dorința umană de a deține putere, uneori prin orice mijloace. Cartea este abundentă în date istorice și întâmplări pierdute prin filele timpului, uneori fiind destul de greu să ții pasul cu abilitatea autorului de a aduna toată informația într-o poveste captivantă.

Cartea o găsiți aici. 

Ce înseamnă cu adevărat curajul? 

Jean (poreclită Bean) și Liz sunt două surori care locuiesc împreună cu mama lor în California. Mama lor e o persoană iresponsabilă, obsedată de visul de a deveni actriță sau cântăreață, mereu în căutarea marelui succes, mereu absentă din viața fetelor. Cele două sunt obișnuite cu disparițiile mamei, știu deja să aibă grijă una de cealaltă și își aleg extrem de atent cuvintele atunci când au de-a face cu un nou episod al mamei lor. Viața se desfășoară la fel ca întotdeauna până când mama îl cunoaște pe Mark, un tip care îi promite să o facă vedetă. Obsesia acesteia nu cunoaște limite, iar minciunile se adună treptat până când Bean își dă seama că mama ei a inventat totul, iar acum fantezia i-a fost spulberată. În mijlocul unei crize de isterie, mama pleacă de acasă, susținând că are nevoie de un timp doar al ei, să se odihnească și să se gândească la ce are de făcut mai departe. 

Cele două fete își continuă existența cum știu cel mai bine, merg în continuare la școală, dar mama lor nu apare nici după trei zile, nici după patru, nici după două săptămâni. Dispariția mamei este remarcată de către vecini, iar într-o zi când fetele se întorc de la școală observă cu stupoare o mașină de poliție parcată în fața casei. Atunci decid să fugă tocmai în Virginia, unde locuiește unchiul lor, Tinsley. După un drum plin de peripeții, ajung la vechiul conac al familiei Holladay, locul pe care mama lor îl ura din tot sufletul. Unchiul Tinsley se dovedește a fi o persoană extraordinară, care se atașează repede de nepoatele sale și deplânge comportamentul surorii lui. Bean și Liz sunt hotărâte să își caute ceva de lucru, căci nu vor să îl supună pe unchiul lor la cheltuieli neașteptate. Timpul lor în Virginia va fi mult mai lung decât au anticipat, căci mama lor se află acum în New York, în căutarea succesului. 

Jerry Maddox, maistru la fabrica de bumbac din oraș, este singurul care le oferă fetelor o slujbă. Bean este responsabilă cu curățenia și supravegherea celor doi copii mai mari, iar Liz devine un fel de secretară a domnului Maddox, însoțindu-l pe acesta la întâlniri de afaceri și ținând toate dosarele cu acte în ordine. Unchiul Tinsley habar nu are de acest aranjament, căci le-a interzis cu desăvârșire să muncească. Totul merge bine până când domnul Maddox refuză să o mai plătească pe Liz, susținând că nu știe să își investească banii cum trebuie. Liz nu se lasă cu una, cu două și îl confruntă pe Maddox, iar acesta încearcă să o violeze pe bancheta din spate a unei mașini. După acest incident tulburător, Liz depune o plângere penală, deși toată lumea îi spune că și-a ales greșit adversarul. Reputația domnului Maddox e aceea a unui om dur, agresiv, obișnuit să obțină tot ce vrea, practic de neatins. Un oraș întreg așteaptă cu sufletul la gură procesul.

Jeannette Walls tratează teme precum rasismul, destinul, curajul și maturitatea în acest roman plin de surprize și de emoții intense. Personajele sunt frumos conturate, fiecare reprezentând un simbol din sfera trăsăturilor umane - Maddox reprezintă (cu succes) cruzimea umană, pe când soția lui, Doris, reprezintă lașitatea ; mătușa Al este mulțumirea, iubirea în formă deplină, iar Joe, verișorul lui Bean, este exemplul altruismului. Povestea celor două surori este atât un exemplu de tenacitate, de luptă împotriva obstacolelor, cât și o lecție despre destin și felul în care toate lucrurile se așează așa cum le era menit. 

Cartea o găsiți aici. 

Dintre toate cărțile pe care le-am citit vara asta, Insula lui Arturo  este definiția perfectă a anotimpului cald. Un castel desprins din basme, aflat pe o insulă ruptă de lume din Marea Mediterană. Timpul pare să fi încetinit, totul e calm, dominat doar de zumzetul naturii și clipocitul apei, clipele par să aibă o altă însemnătate decât în alte locuri. Tânărul Arturo, a cărei mamă murise la nașterea sa, nu cunoaște decât o singură figură părintească și aceea fiind adesea absentă. Insula Procida, din golful Napoli, i-a fost adăpost de când s-a născut, băiatul cunoscând fiecare colțișor și cărare, fiecare piatră, fiecare acru de pământ. Cu un tată mereu pe picior de plecare sau plecat în călătorii cu scopuri neștiute, Arturo își amintește totuși cu drag de copilăria sa, insula fiind un imens spațiu de joacă, bun de explorat, stârnind imaginația unui copil singuratic și timid. 

Aflat la vârsta adolescenței, Arturo își petrece zilele hoinărind pe insulă și citind romane de aventură și război. Tatăl său este în continuare o fantomă care bântuie castelul din când în când, tratându-l cu răceala sau cruzime în puținele momente pe care le petrec împreună. Dar băiatul nu pare să pună la suflet comportamentul patern, căci tatăl său e același dintotdeauna, același om grăbit, cu gândurile aiurea, cu prea puțin timp de oferit propriului fiu. Peisajul vieții lui Arturo se schimbă brutal odată cu apariția lui Nunziata, noua soție a tatălui său, o tânără de o frumusețe nepământeană. La scurt timp după vestea căsătoriei-fulger, tatăl său face ceea ce știe cel mai bine - pleacă din nou. Arturo e din ce în ce mai decis să-și trăiască libertatea la cote maxime, să aibă parte de aventuri și experiențe asemănătoare celor din romanele pe care le citește, în timp ce Nunziata învață zi după zi cum să-și crească copilul proaspăt născut. În decorul paradisiac al insulei, cei doi vor avea multe lecții de învățat și vor fi nevoiți să se acomodeze unul cu celălalt până la întoarcerea stăpânului casei... 

Cu acel aer de dolce far niente și un lirism desprins din versurile poeților romantici, Insula lui Arturo spune o poveste despre maturizare și destin. Chiar și pe o insulă desprinsă din paradis, trăirile și zbuciumul adolescentin sunt aceleași. Transformarea lui Arturo din băiat în bărbat se petrece treptat, nu datorită tatălui său, ci mai degrabă mamei vitrege, o tânără la fel de speriată ca el. Asemenea îngemănării dintre întuneric și lumină sau dintre bine și rău, insula adăpostește atât vila impunătoare, o construcție arhitecturală de vis, cât și singurătatea profundă a lui Arturo care s-a impregnat adânc în zidurile clădirii ; un peisaj de o frumusețe aparte, plin de speranță și promisiuni, în care un băiat își trăiește visul și coșmarul deopotrivă. Există timp pentru iubire, există timp pentru suferință, insula are tot timpul din lume la dispoziție pentru a asista tăcută la desfășurarea destinelor. Insula este nemuritoare, mai ales pentru băiatul care își trăiește maturizarea atât de intens, învățând ce înseamnă iubirea și toate nuanțele ei. 

Cartea o găsiți aici. 

Ioan Mihai Cochinescu. În romanul său, Vulpea lui Akira, autorul se întoarce în orașul copilăriei sale, Timișoara, evocând amintiri prețioase și întâmplări demne de povestit. Un roman-puzzle, plin de personaje inspirate din realitate sau menite să inspire, precum Vivaldi, Beethoven, Akira Kurosawa. Un roman impregnat de nostalgie, despre viață și destin, scris de mâna unui autor polivalent, care se transformă în pictor, muzicolog, pianist sau artist fotograf pe tot parcursul lecturii. Cochinescu se folosește de simboluri pentru a transmite anumite mesaje sau a evoca anumite imagini în mintea cititorului, pendulând între melancolia dată de amintirile din trecut și realitatea de atunci văzută prin ochii prezentului. Romanul îl găsiți aici. 

Remus Boldea. I-am văzut cartea peste tot în ultimul timp, lăudată și recomandată de oameni în ale căror gusturi literare am mare încredere. A râs și tata este volumul lui de debut,o carte de povestiri scurte, pline de umor și autoironie. Personajele sunt în perioada adolescenței sau a tinereții timpurii și tocmai de aici rezultă o mulțime de situații în care cititorul cu siguranță se va regăsi, situații mai mult sau mai puțin amuzante, întâmplări care par incredibile sau frânturi din absurdul realității în care trăim cu toții. Nu lipsesc cuvintele sau expresiile triviale - exact ca în viață. M-am gândit că ar fi bine să menționez acest aspect, căci am văzut foarte multe discuții în online despre rolul înjurăturilor în literatură, dacă ele ar trebui să existe sau nu etc. Personal, nu mă deranjează absolut deloc - mi se pare că unele povești au mai multă autenticitate cu un astfel de limbaj. Iarăși, depinde foarte mult de autor și de stilul acestuia, precum și de așteptările cititorului. Nu mi-aș putea imagina o carte scrisă de Jane Austen în care să existe fie și un cuvânt obscen, dar în proza lui Remus Boldea acest limbaj se potrivește de minune cu absurdul situațiilor și realitatea zilelor noastre. Cartea o găsiți aici. 

Numit unul dintre cei mai mari povestitori ai generației lui și distins cu nenumărate premii literare, Cătălin Dorian Florescu explorează emoțiile umane în cel de-al cincilea roman al său, Jacob se hotărăște să iubească. Un roman despre viață în general, cu blesteme și binecuvântări la tot pasul, cu bucurii și deznădejde în egală măsură, dar plin de speranță. Lucrurile se întâmplă mereu așa cum le era menit să se întâmple, indiferent de ceea ce cred oamenii, de ceea ce își doresc sau cred că au nevoie în viețile lor. Cătălin a mai scris Vremea minunilor, Bărbatul care aduce fericirea și În buricul pământului , o colecție de povestiri. Cartea o găsiți aici. 

În ultima noapte a anului 1937, într-un bar din Greenwich Village, Katey Kontent îl întâlnește pe Tinker Grey, un bancher extrem de atrăgător. Katey are doar douăzeci și cinci de ani, iar această întâlnire o va propulsa în lumea elitelor new-yorkeze, o lume pictată în culorile aparenței. Cu Marea Criză lăsată în urmă și cu cel de-al Doilea Război Mondial bătând insistent la ușă, New York-ul se află într-o perioadă de tranziție, de înflorire constantă și de căutare intensă. Pentru Katey, elita reprezintă un miraj plin de strălucire, stropit din plin cu cocktail-uri scumpe în barul de la St. Regis, cu călătorii periodice pe Fishers Island și petreceri fastuoase găzduite în vile scumpe. Nimic nu ceea ce pare în această lume poleită, dar Katey nu poate vedea nimic din toate astea, căci promisiunea unui viitor mai bun și speranța unei vieți depline o orbesc cu totul. 

Katey nu știe încă, dar 1938 va fi cel mai plin de însemnătate an al tinereții sale, iar Tinker va dispărea din viața ei la fel de întâmplător precum a apărut. Îl va revedea aproape trei decenii mai târziu, într-o fotografie din cadrul unei expoziții pe care o vizita împreună cu soțul ei. Amintirile revin brusc la viață, aducând cu ele un soi de melancolie, de bucurie ambiguă amestecată cu tristețe. Katey devine evazivă în fața soțului ei, cuprinsă de o stare febrilă, marcată într-un fel pe care nu-l mai credea posibil. 

Regulile jocului este o combinație de Gossip Girl și Fitzgerald, o odă închinată unui loc în care totul pare posibil, un loc încărcat de greutatea viselor neîmplinite și a așteptărilor neverosimile. Într-o lume nouă, recent scăpată de o criză financiară severă, oamenii învață din nou să se bucure de viață, folosind banul ca mijloc de a obține aproape tot ce-și doresc. Banul comandă, banul atrage, banul face legea și tot el influențează relațiile dintre oameni. Nu există loc decât pentru cei înstăriți în această lume plină de strălucire, iar bilete de voie valabile o noapte sau chiar două se dau destul de greu. Această lume există cu adevărat doar pentru cei dinafară, căci cei dinăuntru știu deja că este goală ca o nucă stricată, putredă și dominată de ipocrizie. Abilitatea lui Amor Towles de a descrie emoțiile, motivațiile și dedesubturile caracterului uman este , fără îndoială, naturală și captivantă. Mi-a plăcut mai mult acest roman decât Un gentleman la Moscova, poate datorită apropierii de opera lui Fitzgerald, poate datorită personajelor complexe și profund umane. 

Cartea o găsiți aici. 

Lucy a știut din prima secundă că nu va avea o relație apropiată cu soacra ei. Diana a fost de la bun început o femeie rece, distantă, o femeie incapabilă să-și exprime emoțiile și să-și dea frâu liber trăirilor. Când Diana este găsită moartă în propria casă, Lucy este șocată, tulburată profund. Poliția susține că a fost o sinucidere, dar probele apărute ulterior îi conduc spre investigația unei crime. 

Diana fusese o femeie frumoasă, elegantă, o militantă pentru drepturile femeilor refugiate, o prezență calmă în mijlocul atâtor tragedii la care asista. Dar era, în egală măsură, o femeie extrem de dură cu propriii copii, excesiv de cumpătată în privința banilor și a ajutorului financiar oferit odraslelor sale, un om cu multe secrete și motive întemeiate pentru a-și respecta principiile de viață. A fost mereu rezervată în preajma lui Lucy, a încercat să nu-i stea în cale sau să emită păreri despre căsnicia fiului său, a încercat să păstreze o distanță confortabilă pentru ambele părți. Însă Lucy, care își pierduse mama cu ceva timp în urmă, sperase ca Diana să-i fie o prietenă apropiată, o confidentă pe care se poate baza. A găsit mereu scuze pentru răceala relației lor, a sperat că după apariția copiilor lucrurile se vor schimba, dar dezamăgirea i-a crescut de-a lungul anilor tot mai tare. Toată familia era la curent cu conflictele lor latente, care erau mereu la un pas să izbucnească. Însă acum, Lucy este cu adevărat tristă, căci a petrecut destul de mult timp cu Diana înainte ca aceasta să moară, reușind să clădească câteva cărămizi la baza relației lor. Deși nimeni nu este convins de sentimentele ei, Lucy regretă profund moartea soacrei sale, moartea unei femei incredibil de puternice. Dar cine a omorât-o pe Diana? Și cine a încercat să mascheze această crimă într-o sinucidere? 

Soacra este un thriller inedit despre aparențe, relații de familie și discrepanța dintre intențiile și faptele oamenilor. O poveste care te face să privești cu alți ochi anumite relații din viața ta, anumiți oameni cu care pare că nu poți rezona la niciun nivel. Suntem, fiecare dintre noi, atât de absorbiți de noi înșine și de propriile dorințe sau așteptări, încât nici măcar nu conștientizăm nevoile celorlalți. Nu încercăm să găsim scuze sau să căutăm motivele din spatele unor fapte sau comportamente, ci judecăm direct, în funcție de propriile așteptări, de propria nevoie de a fi înțeles, văzut, iubit. 

Cartea o găsiți aici.