Germania, 1943. În urma bombardamentelor asupra Berlinului, Rosa Sauer este nevoită să se refugieze în satul socrilor ei, aflat la  mică distanță de ascunzătoarea lui Hitler. Printr-o întorsătură a sorții, Rosa ajunge una dintre degustătoarele lui Hitler. Amenințat deja din toate părțile și aproape paranoic în legătură cu siguranța sa, fostul lider nazist era sigur că cineva va încerca să îl otrăvească, astfel că a angajat 9 femei care să îi guste zilnic mâncarea. După fiecare degustare, femeia era obligată să aștepte o oră. Moartea putea veni sau nu, totul era la mâna destinului. 

Rosa trece în fiecare zi prin diferite stări, oscilează între agonie și extaz și încearcă să se obișnuiască cu noul rol. Tot ce-și dorește e să trăiască într-o lume plină de pace, să apuce să vadă sfârșitul acestui război absurd. Dezvoltă atât relații de prietenie, cât și de rivalitate cu celelalte femei. Își dă seama că pericolul le pândește în fiecare zi, iar oamenii fac uneori lucruri necugetate pentru a se salva din calea dezastrului. Fiecare dintre ele are propriul scop, propria miză pentru a supraviețui furtunii, fără să mai țină cont de viețile celorlalți. Războiul transformă oamenii în moduri inimaginabile, așa cum va realiza Rosa pe parcursul timpului petrecut alături de Hitler. Până și ea se va schimba iremediabil și cu timpul tot ceea ce părea imposibil va deveni realitate. 

Romanul se bazează pe povestea adevărată a lui Margot Wolk, una dintre degustătoarele lui Hitler, care a refuzat să vorbească despre această perioadă aproape până la sfârșitul vieții. Rușinată de lucrurile pe care le-a făcut în timpul războiului, când de fapt ar fi trebuit să lupte contra lui Hitler, Margot a înțeles târziu că uneori tot ce poți să faci e să supraviețuiești. Chiar dacă metodele prin care o faci sunt împotriva tuturor convingerilor și credințelor tale. Această frază reprezintă tocmai chintesența romanului, care spune mult mai multe despre fragilitatea caracterului uman decât despre război. Oamenii sunt o sursă inepuizabilă de surprize, iar în vremuri tulburi cei mai mulți dintre ei împrumută personalități noi pentru a merge mai departe. La fel ca aceste femei aflate într-o situație fără ieșire, toți cei nevoiți să facă compromisuri în Cel De-al Doilea Război Mondial au suferit ani la rând după terminarea acestuia, măcinați de regrete și teamă că vor fi judecați. Este ușor să-i judecăm acum, după ce toate s-au terminat, însă vremurile pe care le trăim astăzi ne demonstrează că putem să deraiem foarte ușor în situații de presiune, să ne abandonăm brusc toate convingerile, adaptându-ne la noul mediu în care suntem forțați să supraviețuim. Acest instinct de a trăi, această frică inevitabilă de moarte și tot ceea ce vine după ne caracterizează pe majoritatea dintre noi. Puțini au fost cei suficient de curajoși încât să rămână fideli lucrurilor în care cred, să lupte contra tuturor vicisitudinilor din jur. Au fost puțini, iar războiul i-a omorât prin diferite mijloace.  

Degustătoarele este un roman inedit, delicios și surprinzător despre caracterul uman și nenumăratele lui fațete. Cartea o găsiți aici. 

Fiind un fel de odă adusă jocului de șah, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este o poveste cu totul și cu totul neobișnuită, cu personaje fascinante și o analogie între șah și viață. Protagonistul romanului, un băiețel născut cu buzele lipite și un fost șofer, acum locatar al unui autobuz dezvoltă o prietenie stranie care îi va schimba pe amândoi. Șoferul este pasionat de șah și își ghidează viața după aceleași reguli ca ale celebrului joc al minții. Văzând potențialul micului său prieten, șoferul îl introduce în lumea șahului, dorind să îi lase acestuia o moștenire mult mai valoroasă decât banii. Dar pe lângă această pasiune dusă la extrem, șoferul este expert și în arta poveștilor cu personaje neobișnuite, dar și în cea a patiseriei. Băiatul devine atât de priceput încât primește porecla Micul Alehin, o trimitere la faimosul jucător de șah Alexandr Alehin, maestru internațional și campion mondial. 

Romanul nu are o acțiune constantă sau momente în care lucrurile par să atârne deasupra prăpastiei, fiind mai degrabă o metaforă a vieții, o descriere amănunțită a modului în care trăim și ne continuăm viața în ciuda tuturor obstacolelor. Eterna comparație dintre șah și fragilitatea vieții este tema principală, exploatată intens și descrisă până în cele mai mici detalii. La un moment dat, apare o frază care spune că mai bine lași șahul să te conducă în loc să te concentrezi tu pe joc , ceea ce ne duce cu gândul la nenumăratele forțe ale destinului, care ne poartă în aceleași locuri, alături de aceleași persoane, indiferent de deciziile pe care le luăm. E ca și cum am lupta cu o forță invizibilă toată viața, mereu contra curentului și cu sufletul făcut fărâme. O viață în care încercăm în permanență să contracarăm mișcările destinului, să le anticipăm sau chiar să le oprim, o luptă neîntreruptă cu ceea ce suntem, ceea ce simțim, ceea ce ar trebui să facem. 

Este primul roman scris de Ogawa pe care pun mâna și este total diferit de tot ceea ce citesc în mod obișnuit. Nu este nici ușor de parcurs, nici ușor de trecut cu vederea, poate potrivit pentru iubitorii șahului și a strategiilor, cu siguranță total atipic de ceea ce v-ați putea imagina. În general, am o problemă cu cărțile care nu au o acțiune constantă și care se concentrează mai degrabă pe probleme filozofice. Dar aici personajele par să se dezvolte tocmai prin intermediul acestor povești, să se dezvăluie în diferite ipostaze și să învețe lucruri noi despre ceea ce sunt și ceea ce ar putea deveni. Poate că viața e destul de asemănătoare cu jocul de șah, deși câteodată ne simțim înotând contra curentului în timp ce toți ceilalți merg în direcția potrivită. Poate că anumite lucruri sunt menite să se întâmple, indiferent cât de mult ai încerca să anticipezi consecințele fiecărei decizii pe care o iei. 

Cartea o găsiți aici. 

Pentru Tahar Ben Jelloun, scrisul este atât o meserie, cât și o plăcere, care îi permite să dezvăluie o viziune complexă asupra lumii. Fără povestitori sau povești am fi mult mai săraci. Fără alte viziuni sau perspective asupra lucrurilor pe care nu le cunoaștem nu am fi în stare să evoluăm. Tocmai de aceea povești precum Copilul de nisip ne deschid orizonturile asupra unei culturi despre care avem multe prejudecăți și prea puțină informație. Lumea musulmană continuă să reprezinte un mister și o ciudățenie pentru Occident, iar romanul de față tratează atât cultura, cât și problemele acestei lumi, relațiile dintre femei și barbați și proporția de egalitate dintre cele două sexe. E greu să fii femeie într-o țară profund dedicată islamului și credinței, dar datorită acestor povești lucrurile încep să se miște. Va exista mereu o doză de mister legată de modurile în care funcționează această lume, legată de greșelile celor care țin cu dinții de regulile impuse de religie și pedepsele aplicate celor care le încalcă. Dar informația e esențială pentru a identifica atât greșelile, cât și soluțiile de a schimba ceva în bine. 

Copilul de nisip spune povestea unei fete crescută ca bărbat, cu toate drepturile și privilegiile care i se cuvin. Provenită dintr-o familie fără moștenitori de sex masculin, acesteia i se atribuie o viață cu totul și cu totul diferită de cea a surorilor sale. Din dorința de a duce mai departe numele familiei, părinții ei o obligă să crească diferit și să devină o persoană capabilă să-și întrețină familia. Dar pe măsură ce anii trec, iar trăsăturile și obiceiurile feminine îi sunt înăbușite tot mai mult, Zahra își dă seama că mai are multe obstacole în calea sa. Vârsta adolescenței, a descoperirilor de tot felul și a maturizării sexuale o aruncă în situația de a-și urma adevărata identitate în pofida dorințelor tatălui său. Când este nevoită să pună în balanță privilegiile pe care le are și lucrurile la care va trebui să renunțe pe tot parcursul vieții, nu mai este la fel de sigură că poate să îndeplinească visele familiei ; captivă între dorință și obligație, Zahra va avea de luat niște decizii dificile pentru a se regăsi pe sine într-o lume care îi ordonă constant cum trebuie să fie. 

Oricâte cărți aș citi despre lumea musulmană și condiția femeilor din Orient, tot mi se pare incredibilă forța lor de a merge mai departe în ciuda tuturor obstacolelor, de a-și crește copiii, de a trăi cu gratitudine fiecare zi. Așa cum am descoperit și în acest roman, balanța puterii dintre sexul masculin și cel feminin înclină clar în favoarea primei categorii în toate aspectele vieții - sexualitate, libertate, îmbrăcăminte, pasiuni, treburi casnice. Femeia are niște îndatoriri clare încă din ziua în care se naște, locul ei este deja stabilit, la fel și rolul în familie și societate. Toată viața îi este hotărâtă dinainte, fără ca ea să aibă ceva de spus în această privință. Singurul lucru care se așteaptă de la ea e să fie obedientă. Să nu vorbească prea mult sau chiar deloc, să nu aibă opinii legate de căsătorie sau educație, să fie mereu o prezență invizibilă, care nu îi incomodează pe ceilalți. Această idolatrizare a sexului masculin, această convingere că bărbații pot să facă orice atâta timp cât sunt discreți și nu afectează valorile impuse de familie / religie este adânc înrădăcinată în memoria colectivă, la fel ca și abuzul fizic și psihic și respectarea strictă a legilor islamului. Oricât de open-minded ar fi în privința comerțului sau a afacerilor, Orientul își guvernează familiile și societatea după tradiții străvechi, care nu lasă loc de îndoială. Modernitatea nu pare să poată pătrunde în aceste cutume, iar micile victorii ale sexului feminin în privința libertăților sunt prea mici în comparație cu imaginea de ansamblu. 

Cartea o găsiți aici. 

​Don't grow up. It's a trap. 

Laurențiu Staicu a scris unul dintre cele mai profunde și frumoase romane pe care mi-a fost dat să pun mâna în ultimul timp. Compus din discuții interminabile despre viață, iubire și bunătate, romanul scoate în evidență importanța filozofiei și felul în care aceasta modelează gândirea și comportamentul. Teoretic, este un roman cu și pentru adolescenți, dar l-am savurat pagină cu pagină, după ce m-am îndrăgostit iremediabil de scrisoarea autorului către viitorii cititori. O scrisoare în care orice adolescent se va regăsi cu siguranță, se va privi ca într-o oglindă care îi scoate la iveală atât părțile bune, cât și părțile rele. Se va recunoaște în fiecare frază, în fiecare paragraf care vorbește despre nerăbdare, despre dorința de a-ți pune amprenta asupra lumii, despre dorința de a visa mereu la fel ca acum. Așa cum spune și Laurențiu, a visa este prima calitate pe care ne-o pierdem când ajungem adulți. Faptul că nu îi mai dăm aceeași importanță, că nu ne mai lăsăm cuprinși de același freamăt de a ne vedea visele realitate e cel mai trist rămas-bun al adolescenței. 

"Maturitatea este pentru ei un soi de Graal la care visează de îndată ce încep să devină conștienți în sens abstract de lumea care îi înconjoară. Dar mânați de această dorință febrilă de a se maturiza, ei uită să facă poate lucrul cel mai important pentru viața de adulți care urmează : să viseze!" ​

Adolescenții își imaginează mereu că vor schimba lumea, că vor face totul diferit și că lupta lor va însemna ceva pentru umanitate. Dar odată debarcați în viața de adult, această ferocitate, această dorință intensă de a lăsa ceva în urmă se pierde printre grijile cotidiene și fuga continuă pentru succes. Devenim, inevitabil, la fel de preocupați în a bifa toate sarcinile pe care ni le impune societatea, în a face tot ceea ce alții au făcut înaintea noastră și uităm de propriile vise la fel de repede cum se sparg baloanele de săpun. Ne concentrăm atât de mult pe ceea ce putem obține, încât uităm ceea ce am putea deveni ca persoane. 

"Orice am face, oricât ne-am strădui să ne dezvoltăm și să ne cunoaștem pe noi înșine, să devenim mai buni, să-i ajutăm pe ceilalți, oricât de mult ne-am apropia de un ideal sau altul din cele pe care le-au născocit oamenii de-a lungul timpului, fără iubire n-am fi niciodată mai mult decât o jumătate de om." 

Socrate în blugi nu este o carte de dezvoltare personală, dar după ce o termini de citit, îți dai seama că ar trebui să pui mult mai mult preț pe convingerile și emoțiile tale în pofida a ceea ce spun ceilalți. E OK să faci lucrurile diferit, să mergi pe alte cărări decât cei dinaintea ta, să deschizi alte uși și să treci peste obstacole necunoscute. E perfect în regulă să rămâi același adolescent plin de curaj, căruia nu îi este teamă să lupte pentru ceea ce-și dorește, căruia nu îi este teamă să viseze într-o lume atât de irațională și să iubească ca și cum fiecare zi ar fi ultima petrecută pe pământ. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu e tocmai personajul la care v-ați așteptat atunci când ați citit cuvântul călugăr, căci este incredibil de tânăr și zâmbește din toată inima pe coperta cărții. Este un influencer incredibil de cunoscut pe rețelele sociale , iar cartea sa a creat o adevărată isterie. Povestea lui nu este una ieșită din comun sau nemaiauzită. Jay a crescut într-o familie normală, care l-a îndreptat spre trei posibile cariere - medic, avocat sau ratat. Dar pentru el lucrurile nu au fost niciodată atât de clare, astfel că înainte de absolvire a plecat în India. Viața i s-a schimbat total și iremediabil, căci acolo a înțeles de ce nu e bine să îți faci planuri și de ce trebuie să îți asculți inima întotdeauna. 

După ce a devenit călugăr și și-a dedicat viața ajutorării altora, a fost sfătuit de unul dintre profesorii săi să împărtășească experiența sa și altor oameni. Fără un plan solid, bani sau experiență, s-a întors în casa părinților săi și a început să facă pași mici pentru a-și vedea visul devenit realitate. A luat legătura cu foști colegi de școală, majoritatea lucrând pentru unele dintre cele mai mari corporații ale lumii. A început cu ei - le-a împărtășit tot ceea ce a învățat în India, i-a ajutat să scape de anxietate și frică, să se concentreze pe propria fericire și împlinire în loc să dea totul la locul de muncă. Iar acesta a fost doar începutul, căci Jay a devenit una dintre cele mai apreciate persoane din social media ​în materie de gândire. 

Nu sunt fană a cărților de dezvoltare personală (chiar dacă există o mulțime pe piață, chiar și pentru cel mai pretențios cititor) și am citit cartea lui Jay mai mult din pură curiozitate. Nu există o rețetă magică sau o metodă de schimbare ieșită din comun - Jay spune lucruri pe care în subconștient le știm cu toții, însă le ignorăm din comoditate sau fiind influențați de lumea din jur. Consider că lecțiile sale sunt de citit atunci când ai nevoie, nu e cazul s-o citești pe toată ca pe un roman de ficțiune, ci în momentele în care cauți un sfat, un gând, o soluție la problemele tale. Poate fi cartea care te va scoate din amorțire sau îți va deschide ochii asupra lucrurilor pe care le faci și a persoanelor care te influențează, dar în niciun caz nu va schimba viața tuturor cititorilor săi atâta timp cât ei nu își doresc asta. 

Gândirea lui Jay se bazează foarte mult pe energie - aceea pe care o transmitem prin gândurile și acțiunile noastre și cea care se întoarce la noi. Cuvintele și gândurile au un impact mult mai mare decât ați putea crede și de aceea ne trezim uneori în situații pe care nu ni le-am fi putut imagina sau ne întrebăm de ce atragem același tip de oameni lângă noi. Tot ceea ce ne dorim, visăm și gândim lucrează neîncetat astfel că inevitabil ceea ce suntem ca oameni, atât ca minte, cât și ca personalitate, va atrage persoane asemenea nouă. Iar dacă lucrul ăsta nu ne convine, va trebui să schimbăm ceva la noi, nu la alții. Din cartea lui Jay nu lipsește nici subiectul iubirea de sine. De aici pleacă totul. 

Cartea o găsiți aici. 

Cu acest roman total surprinzător, Moriarty a trecut la un alt nivel  al scriiturii. Deși mulți fani și critici consideră că a adunat în el toate clișeele iubite de publicul modern (mișcarea #metoo, ​dezvoltarea personală, trauma etc. ) , autoarea susține că e o vreme complicată pentru a fii scriitor și că nu poți să mulțumești pe toată lumea. Din punctul meu de vedere, este o poveste foarte ofertantă, surprinzătoare , cu mare potențial de a deveni film/serial de succes la fel ca Marile minciuni nevinovate. 

Acțiunea se petrece într-un resort/centru de relaxare izolat , unde nouă oameni decid să-și petreacă zece zile cu scopul de a se redescoperi. Fiecare poartă cu sine un bagaj de probleme, emoții și anxietăți. Sunt sătui de deciziile proaste pe care le-au luat și relațiile eșuate din viața lor, dispuși să-și schimbe existența printr-o purificare a psihicului. Evident că experiența va fi mult mai intensă decât s-ar fi așteptat, secretele vor ieși la iveală, frustrările și furiile latente la fel. Dintre toți cei prezenți, cel mai misterios și intrigant personaj e chiar directoarea centrului, creatoarea acestui program de detoxifiere corporală și mentală. În urmă cu zece ani, era o femeie de succes, angajată într-o corporație importantă și total străină de propria persoană. După o experiență traumatizantă, lasă totul în urmă și decide să-i ajute și pe alții să se regăsească. Doar că metodele și gândirea ei sunt puțin neortodoxe, iar oaspeții ei își vor da seama că lucrurile nu sunt mereu ceea ce par. 

Plasarea acțiunii într-un centru de relaxare a fost aleasă datorită obsesiei omului modern de a se regăsi. Această căutare neîntreruptă, care ne caracterizează pe majoritatea dintre noi, nu poate fi explicată sau justificată neapărat. Moriarty a ales personaje complexe, cu diferite traume sau experiențe, pentru a scoate în evidență fragilitatea și tendințele de schimbare ale caracterului uman. Omul modern este incapabil să gestioneze aceleași lucruri ca și strămoșii lui, nu doar pentru că nu le înțelege, ci pentru că mentalitatea și ideile lui despre lume sunt total diferite, el explorând posibilități care până mai ieri erau considerate ieșite din comun. Bunicii sau străbunicii noștri nu s-ar fi gândit niciodată să își petreacă zece zile la un centru de relaxare atunci când grijile nu le mai dădeau pace. Ei mergeau mai departe, indiferent de obstacole sau necazuri, pentru că era singura soluție pe care o cunoșteau. Noi avem la îndemână mult mai multe posibilități și totuși eșuăm de multe ori atunci când viața ne încearcă. 

Nouă străini este un roman despre regăsirea de sine și complexitatea caracterului uman. Nu seamănă aproape deloc cu poveștile cu care ne-a obișnuit Moriarty până acum, dar este o schimbare plăcută din punctul meu de vedere. Are mister, spiritualitate și scânteie, te îndeamnă să continui să citești chiar și atunci când acțiunea lâncezește, iar personajele se dezvăluie rând pe rând, asemenea unor flori care se deschid în fața soarelui. Nota de mister se păstrează intactă, chiar dacă la început ai impresia că nu va fi o poveste prea captivantă. 

Cartea o găsiți aici. 

Nu e nimic amuzant sau care să stârnească zâmbete în romanul lui Roddy Doyle. Deși autorul folosește un ton relaxat, iar acțiunea curge ca o discuție între doi prieteni, subiectul cărții este unul dureros, care scoate la iveală o tonă de amintiri neplăcute și traume adânc îngropate. Victor Forde, protagonistul, este proaspăt divorțat și mutat într-un apartament modest. Își petrece serile de vară într-un pub din apropierea casei, citind, pălăvrâgind sau bând bere. Într-o seară oarecare îl întâlnește pe Fitzpatrick, un fost coleg de la școala catolică din Dublin. Victor nu își amintește de el, deși acesta pare să știe foarte multe despre Victor și despre anumite întâmplări din anii de școală. 

Insistența bărbatului apărut de niciunde îl poartă pe Victor înapoi în anii copilăriei, într-un trecut plin de amintiri dureroase și traume marcante. Pornind pe drumul amintirilor, Victor este nevoit să accepte faptul că a fost victima abuzului sexual și că a încercat ani la rând să reprime aceste fapte, să le îngroape cât mai adânc și să uite. Timpul a trecut și lucrurile s-au așezat într-un fel sau altul, a apărut cariera de cronicar muzical și jurnalist, căsătoria și mai apoi divorțul, anii de școală fiind lăsați cumva în urmă, puși într-o cutie închisă. Dar revederea cu acest bărbat, care își amintește unele amănunte pe care Victor a încercat să le ignore, îl poartă înapoi în trecutul caracterizat de panică și teamă. Tot ceea ce a încercat să uite revine cu o forță mai puternică decât tristețea prezentului. 

Romanul lui Doyle reușește să scoată la suprafață, într-un număr relativ mic de pagini, un subiect de o importanță covârșitoare - abuzul sexual. O temă incomodă, despre care nu prea vorbește nimeni. Victimele mai ales sunt cumva forțate la tăcere - atât de reacția celor din jur, cât și de asumarea statutului de victimă. Odată ce vorbele au zburat în lume și toată lumea află despre experiența ta, vei fi marginalizat, înjurat, judecat și catalogat pentru tot restul vieții tale. De obicei va trece destul de mult timp până când victima își va găsi curajul să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat sau nu o va face niciodată, preferând să îngroape adânc aceste amintiri sau să încerce să le vindece în cabinetul psihologului, Dar este absolut necesar să vorbim despre abuz, de orice fel ar fi el. Trebuie să auzim aceste adevăruri incomode despre realitatea unor oameni de lângă noi pentru a-l putea stopa sau măcar vindeca. 

Despre abuzul sexual a scris recent Ioana Burtea, jurnalistă. Deși au trecut mulți ani de când s-a întâmplat, și-a găsit curajul de a vorbi și a împărtăși din propria experiență. Vorbesc. Ca să nu știu doar eu spune povestea unei fetițe care nu s-a simțit niciodată în siguranță în sânul propriei familii și care a purtat ani la rând traume și anxietăți pe umerii fragili. E un articol greu de citit și de digerat, al cărui scop este acela de a atenționa și a educa - trebuie să fim mai deschiși spre a oferi ajutor persoanelor care au cu adevărat nevoie, trebuie să observăm semnele și să încurajăm mărturisirile. La fel ca protagonistul romanului Zâmbește, un copil neajutorat în momentul abuzului, Ioana spune că lucrurile nu par niciodată atât de grave la început, că nu le simți efectele decât mult mai târziu când începi să vezi cum ar trebui să fie familia, relațiile și sexualitatea. 

Cartea o găsiți aici. 

Folosim atât de multe cuvinte în fiecare zi, că unele aproape și-au pierdut sensul. Simple sau complicate, cuvintele ne ajută să ne facem înțeleși, să interacționăm cu ceilalți și să înțelegem anumite concepte. Pe măsură ce vocabularul nostru se extinde și începem să folosim cuvintele mai complicate în tot felul de situații, lucrurile cu adevărat greu de explicat pot fi deslușite doar cu ajutorul cuvintelor simple. Exact asta face Explicatorul de lucruri - noțiunile complexe sunt disecate până la cele mai mici detalii, dezvăluindu-se cititorilor în toată simplitatea din care sunt alcătuite. Cartea îți explică cum funcționează lucrurile pe care ai vrut să le deslușești dintotdeauna. 

Noțiuni ca verificatorul de forme, mașina de ars orașe sau barca-oraș care face găuri sună atât de bizar încât ai impresia că ar putea aparține unui roman SF despre viitorul îndepărtat. Dar nu e chiar așa - sunt lucruri folosite în prezent de către oameni, cărora autorul le-a dat niște nume ciudate pentru a capta atenția cititorului, strecurând o notă de amuzament în atâtea explicații științifice. Dacă aveți curiozități legate de structura norilor sau a Pământului, de componentele unei celule sau funcțiile acesteia, de felul în care copacii influențează viața noastră de zi cu zi și cum ne ajută natura să supraviețuim, atunci e un volum care vă va satisface toate curiozitățile. Nu doar cele menționate mai sus, ci multe altele, în special legate de computere și tehnologie, care ne marchează existența actuală mai mult decât ne-am imagina. 

Cartea lui Munroe e extraordinară și destul de neobișnuită, o lecție despre lume și cum funcționează ea. Deși e concepută pentru adulți, cred că ar putea fi cu ușurință potrivită pentru a satisface curiozitatea unui copil. Un copil interesat de tot ceea ce se întâmplă în lumea largă și de modurile în care funcționează ea ar găsi răspunsuri la aproape toate întrebările cu care îi chinuia pe adulți. Cartea e foarte cuprinzătoare, iar noțiunile discutate sunt foarte variate, acoperind toate domeniile importante - tehnologie, știință, fizică, medicină, sociologie etc. Pe lângă deconstrucția fiecărei noțiuni, autorul explică importanța ei în lumea de azi și cum ar arăta viața noastră fără anumite descoperiri. La sfârșitul ei autorul a inclus o listă cu cele mai utilizate 1000 de cuvinte din viața de zi cu zi. 

Cartea o găsiți aici. 

Se spune că sufletul nu părăsește lumea în același timp cu corpul, el rătăcind încă o perioadă de timp după moarte, călătorind în toate spațiile și momentele importante pentru el. Durata acestei călătorii este dictată de cultura despre care citești, de diversele credințe sau ritualuri. În romanul lui Hua, un tânăr moare în mod neașteptat, iar sufletul lui rătăcește încă 7 zile pe lume, deoarece nu există un loc funerar pentru el sau persoane care să îndeplinească ritualurile de înmormântare. Călătoria sa devine una inițiatică, o readucere aminte a tuturor locurilor, momentelor și persoanelor care l-au marcat cândva, un film al vieții revăzut acum într-o viteză superioară. Toate detaliile unei vieți aparent banale revin la suprafață, împreună cu bucurii, dureri și dezamăgiri, momente neimportante sau schimbări subtile, punându-l pe tânăr față în față cu profunzimea clipelor și dificultatea de a fi în viață. 

Trecerii dintre viață și moarte îi este dat un sens metaforic, aproape poetic în complexitatea sa, care scoate la iveală mulțimea de momente importante din existența unui om. Față în față cu el însuși, cu greșelile și punctele de cotitură, obligat să se vadă din alte unghiuri și cu alți ochi. Totodată, această călătorie scoate la iveală hibele unei societăți bazate pe minciună și corupție, o societate vulnerabilă care nu își apără cetățenii și ale cărei reguli mai mult rănesc decât ajută. Personajul vede în sfârșit adevărul despre lumea în care a trăit și concluzionează că moartea este cea mai simplă soluție atunci când viața te lovește din toate părțile. Nu este dificil să mori, este dificil să trăiești și să fii fericiti, să îi ții aproape pe cei dragi ție și să afli dacă toate eforturile tale au un scop. Dificultatea nu există doar în momentele terminus , ci în toate zilele care curg neîncetat cu viteza unui tsunami. 

Romanul de față seamănă foarte mult cu o altă poveste despre granița dintre viață și moarte - 10 minutes and 38 seconds in this strange world, scrisă de Elif Shafak. În viziunea lui Shafak, sufletul mai stă pe această lume 10 minute și 38 de secunde după ce corpul și-a dat ultima suflare, timp în care toată viața celui care a murit este retrăită la o viteză amețitoare, momentele și oamenii marcanți apar pentru o ultimă dată în fața ochilor, iar omul este pus față în față cu tot ceea ce i-a făcut sufletul să danseze de bucurie, să plângă sau să tresalte. Toate nimicurile pentru care ne îngrijorăm în fiecare zi și toate situațiile cărora le acordăm prea multă importanță pierd detașat în fața oamenilor pe care i-am iubit, a clipelor de fericire pură sau disperare fără margini, a momentelor definitorii sau a celor care ne-au îndrumat pașii în direcții necunoscute. Sau cel puțin asta vreau să cred. Aș vrea să mi se perinde prin fața ochilor toate clipele în care am simțit că am lumea la picioare, dar și cele în care mi s-a părut că toată greutatea ei se află pe umerii mei ; aș vrea să văd toate chipurile pe care le-am iubit, toți ochii care m-au privit cu dragoste cândva și toate mâinile care m-au mângâiat ; să privesc cu detașare momentele de disperare pură, dar să le apreciez însemnătatea ; aș vrea să cred că am lăsat ceva bun în urma mea. 

Pe lângă satira unei societăți metastazate de consumerism și corupție, romanul lui Hua îndeamnă la o reflecție profundă asupra vieții și a morții, a ceea ce lăsăm în urma noastră atunci când plecăm de pe această lume, a schimbării pe care am adus-o sau dimpotrivă. 

Cartea o găsiți aici. 

Kadare a scris o carte total atipică despre război și urmările lui, având ca protagoniști doi generali sosiți în Albania pentru a dezgropa rămășițele compatrioților căzuți în luptă. La 20 de ani de la încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, rănile sunt încă proaspete și supurează, misiunea celor doi fiind mult îngreunată atât de privirile năprasnice ale localnicilor, cât și de capriciile vremii. Dacă la început misiunea pare una macabră, dar totuși lipsită de complicații, pe măsură ce cadavrele sunt aduse la suprafață, nopțile celor doi generali sunt bântuite de coșmaruri interminabile și frământări profunde. 

Trecutul se ridică la suprafață, împreună cu toți demonii lui, punându-i pe cei doi generali față în față cu propriile frici. Timpul parcă s-a oprit în loc, curgerea lui devenind asemenea unui muribund care se târăște cu speranța de a scăpa, fiind deja deposedat de toate speranțele. Dezgroparea cadavrelor, identificarea lor și poveștile străvechi care ies la suprafață scot la iveală toată monstruzitatea umană, chinurile și torturile unui război care a lăsat urme adânci. Încheierea lui nu a adus pacea la care spera toată lumea, ci doar o perioadă de acalmie, învăluită în umbre și mister asupra viitorului. Incertitudinea și anxietățile oamenilor ies la iveală zi după zi, la fel ca și confirmarea faptului că sfârșitul războiului nu înseamnă sfârșitul problemelor. 

Generalul armatei moarte este un roman despre moarte și prezența ei constantă în rutina vieții omenești. Poate că nu avem multe certitudini în viață, dar moartea este una dintre ele și o cunoaștem foarte devreme, chiar și la vârste total nepotrivite pentru asemenea noțiuni. Învățăm mult prea devreme că suntem nemuritori, că oamenii pe care îi iubim vor muri la un moment dat, lăsându-ne în urmă, plini de durere și că există o mulțime de decizii care ne pot aduce moartea într-o fracțiune de secundă. Pentru unii dintre noi, acest adevăr reprezintă impulsul de a trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima, fără frica de a lua decizii spontane sau a suporta consecințele acestora. Pentru ceilalți, moartea reprezintă o luptă constantă cu propriii demoni, cu propriile frici ieșite la suprafață, o stare permanentă de panică și anxietate în legătură cu ziua de mâine. Războaiele au împărțit oamenii în două categorii - cei cărora nu le-a fost frică de moarte, dispuși să riște totul pe o carte și cei care au luptat să supraviețuiască prin orice mijloc, chiar dacă asta a însemnat să moară puțin câte puțin în fiecare zi. 

Kadare scrie despre moarte firesc, punându-și cititorii față în față cu cele mai groaznice scenarii. Însă citind acest roman, îți dai seama că uneori moartea e cea mai ușoară cale și că cei rămași în viață au de înfruntat demoni mult mai vicleni. Nu vă sfătuiesc să citiți această poveste seara înainte de culcare, pe plajă sau pentru că aveți nevoie de relaxare, ci să vă avântați în ea cu curaj și cu certitudinea că veți fi schimbați în momentul când ați întors ultima pagină.

Cartea o găsiți aici.