Am auzit pentru prima dată de elefantul din creier ascultându-l pe Paul Olteanu într-un podcast. Paul Olteanu e un tip super inteligent, specializat în neuroștiință și comunicare, un om care înțelege foarte profund ceea ce se întâmplă în creierul uman. Acest concept, pe care autorii îl dezvoltă pe larg în cartea de mai jos, se referă la automatismele cu care ne naștem , la lucrurile pe care le facem fără să gândim prea mult, fără să înțelegem sau să ne explicăm pe îndelete de ce procedăm în anumite moduri și nu altfel. Mai pe scurt, Elefantul este instinctul, atât bun, cât și rău, precum și toate pornirile inexplicabile pe care le avem și motivațiile ascunse din spatele lor. 

Aceste motivații din spatele celor mai simple gesturi pe care le facem sunt subiectul exploatat de cei doi autori, precum și nenumăratele moduri în care ne autosabotăm și felurile în care creierul nostru ne sabotează fără ca măcar să bănuim. Suntem foarte ușor influențabili, ceea ce nu e neapărat o descoperire senzațională, dar omul modern este bombardat la propriu cu informații, cu sfaturi, sugestii despre cine ar trebui să fie și cum ar trebui să fie. Într-o lume atât de determinată să îți dicteze fiecare aspect al vieții, e destul de greu să știi cine ești cu adevărat, să îți asculți instinctele primare sau intuiția. Inevitabil, un factor exterior sau chiar propria minte, antrenată deja în acest joc al deciziei, te va sabota. Nu este surprinzător faptul că suntem atât de pierduți, atât de indeciși, atât de lași când vine vorba despre propriile vise. Ne este teamă să călcăm pe cărări nebătătorite sau să creăm altele noi, ne este frică de eșec și de judecata celorlalți, ne este din ce în ce mai frică să ne exprimăm gândurile și părerile exact așa cum vin dinăuntrul nostru. Avem nevoie de cenzură chiar și în cele mai banale situații de zi cu zi - de exemplu, în conversația pe care o avem cu un prieten - și nu ne deschidem sufletul decât prea rar și cu multă precauție. 

Cartea asta nu e un manual care să ne spună cum să gândim sau să acționăm, dar ne deschide ochii asupra unor detalii ale comportamentului nostru, motivațiile din spatele unei decizii, în relaționarea cu ceilalți, în banalele gesturi și acțiuni pe care le întreprindem în mod obișnuit. Suntem ființe complexe, chiar dacă ne place să credem că simplitatea e cea care ne caracterizează și nu deținem controlul așa cum ne imaginăm. Fiecare decizie pe care o luăm e mai mult genetică, influență externă sau simplă biologie și nu liber-arbitru. Suntem total lipsiți de control în cele mai multe aspecte ale vieții noastre și a felului în care funcționează lumea. Lumea a evoluat datorită haosului și va continua să o facă, în ciuda tăriei umane de a crede că are puterea de a schimba ceva. 

Cartea o găsiți aici. 

Ce au în comun cinci femei total diferite, cu experiențe și speranțe cât se poate de îndepărtate? Le unește destinul sau legăturile de sânge, dar și aceeași nevoie de a simți fericire. Fiecare are propria poveste de iubire, propriile dezamăgiri și frustrări, dar toate experiențele lor se aseamănă într-o oarecare măsură. Deși sunt extrem de diferite, deși au păreri opuse sau o anumită perspectivă asupra lumii înconjurătoare, tânjesc să-și îndeplinească același vis. Romanul nu își propune să explice cum funcționează emoțiile umane sau situațiile-limită care pun oamenii la încercare, dar prin limbajul direct , fără metafore sau descrieri inutile, reușește să ofere nenumărate perspective de a vedea viața, oamenii, provocările destinului. 

Fericirea e un concept atât de alunecos, de schimbător, de abstract. Fiecare om îl percepe diferit - pentru o mamă fericirea înseamnă bunăstarea copilului său, pentru un om flămând fericirea s-ar regăsi foarte ușor într-o bucată de pâine. Suntem atât de diferiți când vine vorba de fericire, de emoții sau de iubire. Simțim în milioane de moduri și nu putem explica ceea ce simțim, nu avem o explicație logică pentru dorințele care ne trezesc în miez de noapte, pentru coșmarurile care ne chinuie sau pentru atracția către anumiți oameni. Suntem suma experiențelor pe care le-am trăit, iar acestea își pun amprenta definitiv asupra felului în care vedem viața și a relaționării cu ceilalți. Instabilitatea vieții, a relațiilor de iubire și a prieteniilor ne transformă, ne fac să ne pierdem încrederea, să ne auto-analizăm dur și să ne criticăm pentru decizii care cândva ne făceau fericiți. Fiecare femeie din roman are propria poveste, propriile vise și speranțe, propriile dezamăgiri, iar suma poveștilor ne deschide ochii asupra nevoii de tandrețe și toleranță față de fiecare experiență. Avem atâta nevoie să fim văzuți, indiferent de circumstanțe. Să fim ascultați și înțeleși. Să fim iubiți în ciuda tuturor semnelor de avertizare. Să stârnim orice emoție, indiferent care ar fi aceea. Să contăm cu adevărat. 

Cartea o găsiți aici. 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost scriitor și ultimul prinț de Lampedusa, un titlu nobiliar din zona Siciliei, deținut de familia sa de câteva generații. A fost un copil singuratic, după cum spunea chiar el, care prefera compania obiectelor în defavoarea oamenilor. S-a născut la Palermo și a rămas singurul moștenitor al familiei după ce sora lui a murit de difterie. Notorietatea sa literară s-a născut odată cu romanul Ghepardul, publicat post-mortem, fiind refuzat de doi editori importanți în timpul vieții scriitorului. În 1957 a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, murind la scurt timp. Scriitorul Giorgio Bassani a fost cel care i-a adus romanul în atenția publicului, acesta devenind una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii italiene. 

În introducerea romanului Ghepardul, Bassani povestește un episod de la un simpozion literar. Lampedusa și vărul său, Lucio Picollo, au fost însoțiți de un slujitor la acest eveniment. Pornind de la această relatare, Simona Lo Iacono începe să scrie acest roman, punându-l pe copilul Giuseppe față în față cu el însuși. Întruchipând un alter-ego al copilului Giuseppe, Antonno este un fel de copil pe dos, care deține o percepție și o înțelegere răsturnate asupra lumii. Copilăria lui Lampedusa, petrecută între palatul din Palermo și Santa Margherita, reședința de vară, nu mai e atât de solitară precum s-a crezut. Antonno devine un companion de încredere, un prieten dispus să răspundă de fiecare dată când este solicitat, un alter-ego care își caută menirea, dorind să redea celorlalți perspectiva sa asupra lumii. E un fel de personalitate latentă, un alt Giuseppe, care habar nu are că scrisul va deveni o realitate din viața sa și care nu bănuiește impactul pe care îl va avea romanul său asupra lumii literare. Un copil diferit de ceilalți copii, care își caută drumul în viață, explorându-și gândurile, senzațiile și sentimentele. Totodată, romanul este o frescă vie a aristrocrației siciliene, o lume demult apusă ,plină de contraste, secrete și subterfugii. Peisaje splendide, care îndeamnă la visare , un tărâm fermecat și plin de mister reprezintă fundalul acestui roman surprinzător, în care autoarea îl transformă pe celebrul scriitor italian într-un personaj extrem de interesant. 

Transformat din scriitor în personaj, readus la o vârstă a inocenței și a visării absolute, Lampedusa este asemenea unei foi albe care așteaptă să fie umplută, desenată, scrisă. Ficțiunea scrisă de Iacono e pe cât de surprinzătoare, pe atât de frumoasă, intuind cu delicatețe toate momentele premergătoare carierei de scriitor, toate sclipirile minții și trecerea lor pe hârtie. Metamorfoza marelui scriitor este un proces fascinant, o reîntoarcere la singurul timp cu adevărat fericit - copilăria, la vârsta tuturor posibilităților, la clipele în care imposibil e doar un cuvânt oarecare din dicționar. 

Cartea o găsiți aici. 

Trăim într-o lume dominată de haos. Și parcă nu ne-a fost nicicând mai clar acest lucru decât în timpul pandemiei. Această perioadă pe care am traversat-o cu toții cum am știut mai bine ne-a lăsat fără direcție, fără echilibru, fără bărci de salvare. Se pare că avem nevoie de o doză minimă de stabilitate pentru a putea funcționa din nou. Aceasta este și ideea de bază a cărții lui Peterson, care susține că oamenii au nevoie, mai mult ca niciodată, de repere. De o oarecare siguranță venită te miri de unde, de o plasă pe care să cadă atunci când totul se năruie. Iar aceste repere sunt din ce în ce mai greu de găsit, fiecare îndreptându-și atenția spre ceva familiar.

​Cu o multitudine de informații și trimiteri artistice sau literare, exemple din viața reală și o inteligență emoțională accentuată, Peterson încearcă să facă puțină lumină în acest întuneric social în care ne zbatem astăzi. Regulile ne ajută să trăim și să conviețuim unii cu alții, să ne dezvoltăm în diferite moduri și să rămânem pe linia de plutire. Dar regulile se schimbă de la o zi la alta în societatea noastră. Suntem debusolați în legătură cu acțiunile noastre, cu vorbele pe care le rostim, cu felul în care ne organizăm viața, cu tiparele livrate de societate în care nu reușim să ne încadrăm. Pare din ce în ce mai dificil să faci și să spui ceea ce e considerat corect în lumea de azi. Nu e nimic surprinzător în faptul că oamenii se îndreaptă spre religie, ajungând să creadă orbește în învățăturile care nu s-au schimbat de mii de ani sau spre alte culte, care promovează anumite reguli și le conferă o aparentă siguranță. Cel puțin din punct de vedere moral. Nevoia de validare, de apropiere, nevoia de a fi văzut așa cum ești sunt din ce în ce mai mari în această lume total lipsită de sens. Pandemia ne-a îndepărtat atât de mult, a scos la iveală individualismul, frustrările și tristețea pentru ca noi să găsim o soluție. În schimb, ne-am închis și mai tare în propria carapace, am devenit mai singuri și de sine stătători, ne-am spus tot mai des că nu e bine să depindem de ceilalți. Una dintre nenumăratele lecții ale pandemiei a fost tocmai asta - depindem unul de celălalt mai mult decât ne-am putea imagina. 

Cartea lui Peterson nu e o soluție magică la toate problemele lumii în care trăim, ci mai degrabă un îndrumar despre cum să trăim mai conștient, mai atenți la nevoile noastre și ale celor din jur, mai capabili să ne înfruntăm temerile, mai toleranți. Cartea o găsiți aici.

​În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, patru băieți aflați în pădurea Hagley găsesc un craniu ascuns în trunchiul unui ulm. Mai apoi poliția găsește întreg scheletul, dar acesta se dovedește aproape imposibil de identificat. Antropoloaga Margaret Murray susținea că trupul fusese supus unui ritual de magie neagră, craniul ascuns în trunchiul copacului fiind tot un semn - victima nu își putea bântui atacatorul. După care au început să apară afișe ciudate prin toată Anglia - Cine a pus-o pe Bella în ulm? Nimeni nu știa autorul acestui mesaj sau semnificația lui. Mesajele au continuat să apară timp de câteva decenii. În anii '50 a apărut o nouă pistă care susținea că femeia ucisă ar fi fost agent Mi5. ​Nimeni nu știe nici până în ziua de azi cine a fost femeia găsită în ulm și în ce circumstanțe a murit. 

​Pornind de la aceste fapte, Tana French a scris un thriller care îți dă fiori pe șira spinării. Personajul principal, Toby, se pregătește să sărbătorească o reușită importantă la locul de muncă. Pe drumul spre casă dă peste doi necunoscuți care îl bat cu sălbăticie, lăsându-l mai mult mort decât viu. Această întâmplare îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții. Se refugiază în locuința veche a familiei sale pentru a avea grijă de unchiul său, Hugo. O simplă plimbare prin grădină scoate la iveală o descoperire macabră - un craniu ascuns în trunchiul unui ulm. Tânărul decide să investigheze acest mister, neștiind că va descoperi secrete care îi pun trecutul într-o lumină nouă și devastatoare. O persoană care nu mai știe cine este nu are nimic de pierdut. Conștiința adoarme, trăsături se caracter inhibate de-a lungul anilor se trezesc la viață, iar schimbarea se produce iremediabil și foarte brusc. Un om care nu are nimic de pierdut va comite fapte reprobabile și va face orice compromis pentru a afla adevărul. Nimic nu-i poate sta în cale, la fel cum nimic nu îi poate diminua durerea pricinuită de minciunile care i s-au spus.

Tana French reinterpretează un mister care a ținut oamenii în suspans pentru o bună bucată de vreme, fiecare încercând să ghicească cui îi aparține cadavrul găsit în trunchiul ulmului și în ce circumstanțe a murit. Precizia și ingeniozitatea cu care își construiește acțiunea, personajele și momentele culminante fac aproape imposibilă întreruperea lecturii până la descifrarea misterului. ​Cartea o găsiți aici. 

​Există multe magii pe lumea asta. Trebuie doar să crezi suficient pentru ca ele să se manifeste în viața ta. Destinele a doi oameni total diferiți se întrepătrund într-un loc magic, în care oamenii simt fericire pură, de o frumusețe aparte și cu un gust senzațional - cofetăria Escriba. Un loc deja legendar din Barcelona, cofetăria a luat naștere din dorința unui băiat orfan de a-și depăși condiția. A început ca o simplă brutărie unde oamenii veneau în fiecare zi să cumpere cea mai bună pâine, făcută după o rețetă specială. S-a dezvoltat de-a lungul anilor și a generațiilor datorită viziunii celor care au condus-o și a dorinței de a oferi oamenilor motive de bucurie chiar și în cele mai negre perioade. Romanul prezintă o călătorie delicioasă și plină de pasiune în inima Barcelonei, evocând totodată caracterul schimbător al omului și dorința acestuia de a se descătușa de toate privațiunile societății.

​Pasiunea cu care autorii vorbesc despre dulciuri și despre tehnicile elaborate de preparare a acestora se reflectă în fiecare frază. Fiecare eveniment important din viața personajelor se leagă de un anumit desert, aromele acestuia stârnind adevărate furtuni de amintiri. Arta de a prepara dulciuri este una plină de provocări, la fel ca viața fiecăruia dintre noi. Niciun cofetar nu poate progresa fără o iubire imensă pentru meseria lui, fără dorința de a transforma niște ingrediente banale într-un tot cu gust desăvârșit, în ciuda tehnicii perfecte și a respectării timpilor de gătire. Dacă nu pui puțin suflet în fiecare desert, oamenii își vor da seama. În paralel cu acest periplu prin lumea dulciurilor, se desfășoară și viețile zbuciumate ale personajelor. Vieți pline de dorințe ascunse, secrete și o imensă afinitate pentru libertatea de a trăi așa cum simt, în ciuda opreliștilor impuse de societate sau prejudecățile celorlalți. Vieți zdruncinate de evenimentele istorice importante din Spania, un regim opresiv care nu reușește însă să înfrângă spiritele mânate de pasiune. Vieți dominate de întrebări existențiale, întrebări incomode și confesiuni șoptite.

Cartea are de toate - istorie, gust și iubire într-o combinație perfectă, este senzual și plin de necunoscute care se rezolvă cu puțin curaj și multă dăruire, cu asumare și sentimente puse pe tavă. O găsiți aici. 

Experimentul MAMATATA a fost prima carte de Iulian Tănase pe care am pus mâna și am devorat-o în vreo două zile. Cu un umor savuros și o nonșalanță încântătoare, Iulian povestea despre bucuriile, minunile și momentele de cumpănă din viața proaspeților (sau deja experimentați) părinți. Au urmat cărțile pentru copii, la fel de neobișnuite, pline se învățăminte și ironie fină. Imaginația lui este fără margini, surprinzătoare și captivantă. În cartea de față subiectul principal e relaționarea dintre oameni, cu bune și cu rele, cu iubire și ură, cu momente tensionate și râsete răsunătoare.

​Subiectele povestirilor sunt diverse - o despărțire, o poveste de dragoste aflată în impas, o persoană care dorește să păstreze aparențele în fața celorlalți, o ceartă între vecini. Mici scene de viață cotidiană, ușor de recunoscut, în care ne-am regăsit cu toții la un moment dat. Umorul cu care sunt povestite, ironia fină, hazul de necaz specific poporului nostru și mai ales, vorbele spuse pentru a acoperi tăcerile reprezintă un adevărat deliciu pe tot parcursul lecturii. Povestirile sunt perfecte pentru diminețile agitate, în care nu ai timp decât de o cafea scurtă și câteva pagini citite înainte să ajungi la muncă, pentru timpul petrecut în autobuze sau taxiuri, când oamenii din jur ar putea să fie chiar personajele despre care citești. Este vizibilă din primele fraze inteligența emoțională a autorului, precum și modul în care intuiește slăbiciunile și valorile fiecăruia, o cunoaștere profundă a caracterului uman în toată splendoarea sa. E interesant de urmărit drumul personajelor, felul în care ele se transformă după anumite întâmplări sau discuții cu alte persoane, felul în care reacționează la ceea ce li se întâmplă și uimirea care le apare pe chip atunci când suferă consecințele faptelor lor.

Cartea o găsiți aici. 

"Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi."  

​Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Noriko le aude înainte ca mama ei să o abandoneze. Ajunsă în casa bunicilor, este nevoită să suporte izolarea și tratamentele crude care îi sunt aplicate, băile fierbinți menite să îi deschidă culoarea pielii, tăcerea care domnește peste tot, privirile urâte. Familia mamei sale făcea parte din aristocrația japoneză, o familie obișnuită să trăiască după aparențe bine puse la punct. Noriko este produsul unei relații extraconjugale, o aventură a mamei sale cu un soldat afro-american. Condamnată încă de la naștere, este ascunsă în casa bunicilor săi pentru ca familia să nu înfrunte rușinea și bârfele celorlalți. Înalta societate japoneză din care fac parte nu acceptă astfel de fapte reprobabile, preferând să se ocupe de chestiunile delicate în spatele ușilor închise. Totul este o aparență atent construită, zâmbete false și cuvinte potrivite. Nimic nu poate să penetreze această adunare de oameni privilegiați, pentru care părerea celorlalți cântărește mai mult decât propriul suflet.​​

​În acest context dureros de privit și de trăit, apariția lui Akira, fratele vitreg al lui Noriko este o adevărată minune. Nori găsește în el un aliat, o persoană care poate privi lucrurile din exterior, cu nonșalanță și bun-simț. Viața ei se va schimba în moduri imperceptibile, Nori reușind să privească atent spre propria existență, să se evalueze pentru a putea trăi cu adevărat, departe de vorbele care i-au pecetluit copilăria. Romanul este o poveste dureroasă despre aparențe și măști, dar și despre dorința oamenilor de a domina aproape orice. Despre prejudecățile cu care creștem și pe care le ducem mai departe, le transmitem și celorlalte generații. Despre imposibilitatea de a te simți liber. Despre neputință și frustrări îngropate adânc. Despre o lipsă totală de asumare. Despre frica de a trăi. Despre frica de a fi judecat.

Pe cât de înduioșătoare este Nori și transformările prin care trece, pe atât de tulburătoare este povestea ei și certitudinea că putem fi atât de ușor manipulați, că suntem atât de surzi la vocea interioară și atât de refractari când vine vorba despre instinct. Ca și copii putem fi manipulați extrem de ușor, lucru care se propagă și în viața de adult. Ne lăsăm influențați atât de ușor de societate și normele ei, de ceea ce spun ceilalți, încât preferăm să ne provocăm singuri durere înainte să ne-o provoace alții. Ne mințim atât de ușor, ne sfâșiem sufletul în atâtea moduri încât e aproape o minune că mai putem supraviețui. Ceea ce pe unii dintre noi îi salvează sunt instinctele, vocile din noi care știu mai bine ce e de făcut, informațiile pe care le avem deja în noi și care ne călăuzesc cu pricepere aproape divină. Romanul este incredibil de poetic, de trist, de surprinzător, încât nu poți intui cursul acțiunii sau evoluția personajelor, ceea ce te ține captivat până la final. 

​Cartea o găsiți aici. 

Recomandată în cadrul clubului de carte al actriței Reese Witherspoon, cartea lui Chanel Cleeton spune o poveste fermecătoare despre iubire și trecut, petrecută într-o țară cu un aer idilic - Cuba. Marisol a crescut cu poveștile romantice ale bunicii despre Cuba și a fost fascinată încă din copilărie de acest tărâm plin de aventuri. Bunica fusese nevoită să fugă în urma unor tulburări politice, familia sa fiind una extrem de bogată și susținătoare a fostului regim din țară. Tatăl Elisei Perez, bunica lui Marisol, era un magnat al zahărului, un om extrem de inteligent și intuitiv. Suficient de inteligent încât să plece înainte ca familia sa să sufere consecințele afilierii sale politice. Elisa a rămas mereu cu gândul la Cuba, la pământul care îi adăpostea rădăcinile și experiențele de neuitat ale vieții sale. Ultima dorință a bunicii era să se întoarcă în locul de baștină și să revadă tot ce a iubit mai mult pe lume. 
​
Din păcate, dorința ei nu se îndeplinește, dar Marisol primește o sarcină importantă după moartea bunicii - să îi împrăștie cenușa prin toată Cuba. Așa începe călătoria care o va schimba pentru totdeauna, una plină de contraste, frumusețe și secrete din trecut. Marisol se confruntă cu istoria zbuciumată a familiei sale, neliniște în legătura cu situația politică a țării și o mulțime de sentimente contradictorii atunci când îl cunoaște pe Luis. Havana este fundalul poveștii lor și al secretelor care vor ieși la iveală pe măsură ce se vor cunoaște mai bine. Confruntată cu trăiri complexe și multe decizii de luat, Marisol ajunge să se îndoiască de propria persoană și de încrederea fără margini pe care bunica o avea în ea. Trecutul bunicii va constitui o piatră de temelie pe care să își clădească propria viață, o lecție din care să tragă propriile concluzii și o poveste fascinantă despre curaj.

Să ne vedem cu bine în Havana este o poveste despre trecut și prezent, despre greșeli si decizii, despre iubire și asumare. Trecutul are mereu tendința de a se repeta, de a evidenția anumite modele, de a se insinua în clipa prezentă pe o ușă ascunsă privirilor. Trecutul scoate în evidență faptul că oamenii nu pot fugi de ceea ce sunt, de trăirile care le fac sufletele să vibreze, de adrenalina care le pune sângele în mișcare. Oamenii vor continua să fugă spre și de aceleași lucruri, generații la rând, respectând tradiția cu sfințenie și susținând de fiecare dată că nu vor face aceleași greșeli.

Cartea o găsiți aici.

În Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul , Tom Phillips ne-a pus față în față cu slăbiciunile, incongruențele și efemeritatea noastră. Există nenumărate greșeli în istoria noastră, care par să se repete la nesfârșit. Parcă nu reușim să învățăm nimic din trecut și ne așteptăm mereu la alt rezultat, deși comitem aceleași acțiuni. Phillips are un stil extrem de amuzant, revigorant și relaxat - dacă am reușim să supraviețuim tot acest timp greșind atât de mult, cu siguranță vom reuși în continuare! Adevărul scoate la iveală o altă parte umană pe care mulți dintre noi nu recunoaștem că o avem - predilecția pentru minciună. 

Fiind specia dominantă a planetei, e aproape imposibil de crezut că suntem atât de naivi. Mințim extrem de mult și credem la fel de multe minciuni, adevărul fiind o noțiune abstractă, pe care o putem reinventa după bunul plac. Oamenii mint din cele mai vechi timpuri și, surprinzător sau nu, fenomenul fake news nu e chiar atât de nou în istoria omenirii. A existat dintotdeauna și a fost folosit în special pentru scopuri materiale. La fiecare colț de stradă, există un om care știe adevărul despre ceva și acesta nu poate fi contrazis. Contrar tuturor experților care susțin contrariul, adevărul nu este unul universal, ci se bazează pe experiențe, grupuri, influențe etc. Există foarte puține moduri de a avea dreptate și de o mie de ori mai multe de a greși. Pornind de la această premisă e ușor de înțeles de ce suntem atât de debusolați în legătură cu fiecare decizie pe care trebuie s-o luăm și de ce suntem predispuși să credem toate teoriile conspirației despre ceea ce se întâmplă în lume. Pandemia a scos la iveală multe dintre problemele legate de adevăr și minciună, ne-a dezbinat mai tare decât înainte, căci fiecare om și-a ales o tabără și a susținut-o până la capăt. Vaccinul care promitea să încheie această perioadă oribilă a stârnit nenumărate controverse și teorii, a scos la iveală manifestări parcă desprinse din manualele de psihiatrie și a împărțit lumea în grupuri dispuse să-și suțină pledoaria cu orice preț. Orice subiect abordat pare să genereze o discuție interminabilă, fără scop și fără concluzii. 

Adevărul este o combinație perfectă de umor și conduită socială, o carte care te distrează și te oripilează în egală măsură, îți deschide ochii asupra unor aspecte din trecut și îți arată că lumea nu s-a schimbat atât de mult pe cât ne-a plăcea să credem. Oamenii sunt aceeași dintotdeauna, ascunși sub alte măști, iar aparenta evoluție a speciei umane pare mai degrabă un drum către fundul prăpastiei. 

Cartea o găsiți aici.