La mai bine de treizeci de ani de la apariția distopiei Povestea Slujitoarei, ​Margaret Atwood a scris o nouă poveste din universul Galaad, care să facă puțină lumină asupra lucrurilor și să-i liniștească pe fanii înfocați. Cartea a câștigat Booker Prize în 2019, fiind îndelung aclamată și recomandată pe toate rețelele de socializare și canalele de Youtube. La cincisprezece ani de la încheierea poveștii, lumea nu s-a schimbat prea mult. Femeile sunt în continuare torturate, tratate că obiecte de care te poți descotorosi foarte ușor, supuse muncilor grele și repetatelor sarcini care să asigure trăinicia rasei. Există același sistem de abuzatori și abuzați, bărbații fiind în continuare cei care decid totul și care schimbă regulile după bunul plac. Violența este în continuare justificată, sub toate formele ei, Romanul este scris din trei perspective - cea a mătușii Lydia, cel mai detestat personaj din Povestea Slujitoarei, ​a lui Agnes, copilul unei Slujitoare și Daisy, o fată care află de existența Galaad-ului după ce părinții îi sunt uciși. Fiecare femeie îndeplinește un rol și prin ochii lor putem vedea această lume în format 3D. Povestea mătușii Lydia aruncă în aer toată ura pe care am simțit-o pentru ea, în timp ce rememorează începuturile sale și cum a ajuns să facă atâtea lucruri îngrozitoare împotriva altor femei. Ea este dovada faptului că un om poate fi marcat profund de ceea ce trăiește, iar uneori preferă să se dea la fund în loc să lupte. Puterea nu e o unealtă universală, descoperită de toată lumea atunci când trebuie. Uneori oamenii sunt lași, se lasă prinși în evenimentele care li se întâmplă și sfârșesc la fel ca cei care i-au rănit sau chiar mai rău. 

​Deși au trecut ani buni de când am citit Povestea Slujitoarei ​, iar anumite detalii mi-au ieșit din minte, continuarea e mult mai antrenantă, atât ca dialog, cât și ca fapte. Galaad este pus într-o lumină nouă, cercetat și analizat la sânge tocmai de oamenii care au contribuit la crearea lui. Motivele fiecăruia se dezvăluie din alte unghiuri, în spatele tuturor ororilor ascunzându-se ca de obicei răni nevindecate, traume și frustrări, multă durere canalizată în direcția greșită. Indiferent dacă sunteți fani ai distopiilor sau nu, romanele lui Margaret Atwood sunt necesare într-o lume care nu mai face diferența dintre bine și rău și caută mereu justificări pentru cei care persecută și rănesc. Nici măcar nu mai pare o distopie dacă stăm să ne uităm puțin la cum arată societatea și cum sunt tratate femeile în toate colțurile lumii. Nu vorbim despre drepturi sau plăți egale cu cele ale bărbaților, ci despre abuz, violuri și justificarea acestora de către cei meniți să le pedepsească. Vorbim despre o societate în care copiii și adolescenții sunt supuși prejudecăților indiferent de mediul din care provin, sunt învățați să urască tot ceea ce depășește sfera normalului dictat și să acționeze de la bun început. Vorbim despre un băiat care instigă la viol pe un canal urmărit de 850.000 de oameni și care susține apoi că a făcut o glumă proastă. Vorbim despre o fată de 17 ani incendiată de cel pe care îl acuzase de viol. Galaad-ul nu mai pare o fantezie bolnavă după ce citești toate astea, nu-i așa?

Romanul lui Atwood investighează în primul rând natura umană și alegerile pe care le facem, conștient sau nu. De ce puterea pe care o putem avea asupra celorlalți stârnește atâta fascinație? De ce ne lăsăm conduși de niște idealuri prefabricate ale unor minți bolnave și refuzăm să mai vedem adevărul? De-a lungul secolelor au existat oameni cu o anumită viziune asupra lumii și a cum ar trebui să arate ea. Cei mai mulți au încercat să o pună în practică. Unul dintre ei a fost Hitler. Dar nici varianta lui Atwood nu pare departe de realitate, dacă analizăm problemele și dificultățile cu care se confruntă sexul feminin în epoca modernă. Viziunea autoarei, deși exagerată și înspăimântătoare, nu mai este o distopie menită să ne sperie, ci realitatea unor oameni de lângă noi. 

Cartea o găsiți aici. 

Șoarecele Alb - porecla cele mai căutate spioane din timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Pentru Gestapo, a fost o fantomă imposibil de prins, ușoară ca fumul și alunecoasă ca un pește. Pentru toți oamenii pe care i-a pregătit și coordonat, a fost un căpitan curajos, care a luptat cot la cot cu ei de fiecare dată, riscând în fiecare misiune și dorind din tot sufletul să contribuie la încheierea războiului. Nancy Wake a fost numele ei și a rămas în istorie drept una dintre cele mai curajoase femei, medaliată după război de Franța, Anglia și America, meritele sale fiind recunoscute peste tot în lume. 

​Romanul de față rememorează cele mai importante momente din viața și cariera ei, dorind să-i păstreze amintirea vie. S-a născut în Australia, dar de îndată ce a putut a plecat de acasă din cauza relației dificile cu mama ei. A lucrat ca jurnalist pentru publicația Hearst și o vizită în Germania, în care l-a auzit pe Hitler rostind unul dintre discursurile sale , a convins-o de cruzimea regimului și ura pe care naziștii o răspândeau încă de la început. Întoarsă în Franța, și-a jurat că va lupta cu toate forțele împotriva acestor oameni. Datorită deschiderii sale față de categoriile defavorizate , își face multe cunoștințe, care o vor ajut să facă rost de mărfuri de contrabandă odată ce Franța este ocupată. Îl întâlnește pe Henri, un negustor bogat, care o sprijină moral și financiar în această luptă contra Germaniei. După căsătoria lor, misiunile lui Nancy devin din ce în ce mai periculoase, datorită expansiunii naziștilor pe tot teritoriul Franței și al înăspririi regulilor stabilite. Presiunea asupra Gestapo-ului e tot mai mare, Nancy nefiind singura spioană care lupta împotriva regimului. Curând, în ciuda tuturor eforturilor, Henri este arestat și acuzat de Gestapo că ar fi Șoarecele Alb, iar Nancy dispare. 

​Ajunsă la Londra, este cooptată de DOS, o organizație care finanța membrii Rezistenței franceze în speranța că Ziua Z (momentul în care Aliații vor debarca în Franța pentru a o elibera de sub ocupația nazistă) va fi tot mai aproape. După antrenamente și pregătiri intense, Nancy ajunge la Auvergne, unde este nevoită să se impună în fața taberelor deja create și să negocieze cu bărbații care făceau legea în zonă de ceva vreme. Este hotărâtă să ducă la bun sfârșit misiunea care i-a fost încredințată , dar mai ales să îl regăsească pe iubitul ei Henri. Încă speră că e în viață...

Eliberare ​este un roman dur, plin de lupte intense în mijlocul cărora se află mereu această femeie neobosită, neînfricată și plină de ambiție. Curajul ei, dorința de a lupta contra unei dictaturi care omora oameni din simplul motiv că existau au fost mai presus de propriile interese, de zbuciumul care o chinuia în fiecare zi care trecea fără să știe nimic despre soțul său. A comis și greșeli, bineînțeles, s-a lăsat purtată de ură, pentru că ura o înconjura din toate părțile, sufocând toate idealurile și visele de libertate. Dar, mai presus de toate, a fost una dintre cele mai enervante și inteligente spioane din timpul ocupației naziste. A fost urâtă și iubită deopotrivă, stârnind reacții puternice fiecărui om pe care îl cunoștea. 

Eliberare ​este unul dintre cele mai bune romane despre război pe care le-am citit. Suspansul nu slăbește nici măcar o clipă, tensiunea e permanentă, sufletul îți este făcut bucăți de fiecare dată când se dă o luptă, neștiind cine va trăi și cine va muri. E ca și cum ai sta pe un butoi de pulbere, întrebându-te când va exploda, în timp ce te încearcă toate emoțiile posibile. 

Cartea o găsiți aici. 

" "[Asta] chiar este vacanța perfectă. Arșița e dogoritoare, grădina- splendidă, șezlongurile răcoroase, sucul de limetă la îndemână, piscina alături pentru cei care vor să se bălăcească, priveliștea- încântătoare, cărți, gramofoane, oameni frumoși și, mai presus de toate, senzația că nu durează prea mult timp."
Nici n-a durat..." 
​
​Coco Chanel nu are nevoie de nicio prezentare. Rămâne una dintre legendele modei, o adevărată deschizătoare de drumuri în acest domeniu și creatoarea celui mai celebru parfum din lume- Chanel no. 5. Fiecare detaliu din viața acestei femei a fost plin de strălucire și extravaganță, exercitând o adevărată fascinație asupra celor din jurul ei. Toți își doreau să o cunoască pe Coco, să îi poarte creațiile, să își petreacă timp în cercul ei sau pur și simplu să-i stea în preajmă. Moștenirea pe care a lăsat-o în urmă rămâne una dintre cele mai importante din domeniul modei, iar celebrul parfum amintește și astăzi de viața aceea boemă și lipsită de griji, de farmecul Parisului și de eleganța pe care a transmis-o întotdeauna. Volumul de față spune istoria verilor petrecute pe Coasta de Azur, unde celebra creatoare avea o casă numită La Pausa. Fiind îndrăgostită de căldura soarelui și vrând să stea departe de agitație, a cumpărat acest loc cu gândul la o relaxare absolută, în compania prietenilor și a oamenilor de vază care frecventau zona în acele timpuri. 

​Coasta de Azur a fost refugiul scriitorilor, al oamenilor politici și al vedetelor de film, o adevărată oază de liniște și natură sălbatică, cu mult înainte ca dezvoltarea imobiliară să pună stăpânire pe zonă. Între anii 1930-1944, cei bogați s-au odihnit la soare, departe de grijile celor obișnuiți, nefiind îngrijorați nici măcar o clipă de puterea tot mai mare a lui Hitler sau de conflictele care escaladau din ce în ce mai repede. Se considerau privilegiați, la adăpost de toate pericolele lumii, neatinși de răul care izbucnea peste tot în lume. Au refuzat să creadă că li se va întâmpla ceva, că războiul va începe din nou și că lumea lor va fi dată peste cap. Și totuși, s-a întâmplat. Din toată magia acelui loc a mai rămas doar amintirea verilor nesfârșite, pline de petreceri și voie bună, discuții interminabile și oameni interesanți. Atunci când lumea s-a schimbat profund, au fost nevoiți să se adăpostească și să creeze noi poduri de legătură spre locuri sigure, să simtă toată deznădejdea și disperarea simțită de oamenii normali și să își reevalueze opțiunile. Nopțile cu stele și liniștea desăvârșită au dispărut dintr-odată, făcând loc tuturor nenorocirilor care aveau să dea o nouă față lumii. 

Riviera lui Chanel captează o frântură fascinantă de istorie, viața obișnuită a unor oameni obișnuiți cu lumina reflectoarelor, pe care nici banii, nici faima și nici înfumurarea nu i-au scutit de conflictul mondial care era pe cale să explodeze. Viața așa cum o știau, îmbibată de râuri de șampanie fină și discuții nesfârșite, s-a evaporat asemenea unui vis. În ciuda siguranței de sine de care dădeau dovadă, a relațiilor care le confereau un anumit statut și protecție, au fost nevoiți să privească realitatea în față, să se scuture de toate iluziile deșarte și să supraviețuiescă în această lume nouă, dominată de cruzime ; să se redefinească și să se evalueze că persoane, să-și făurească drumuri noi de acces, cu speranța că la un moment dat totul va reveni la normal. Un roman cu parfum de melancolie, o lume care a dispărut luând cu ea unii dintre cei mai influenți oameni, lăsând loc doar pentru amintiri. 

Cartea o găsiți aici.

Scris din perspectiva unui motan foarte perspicace, romanul este povestea unei relații speciale om-animal, a legăturilor invizibile care ne țin la suprafață și ne ajută să trecem cu bine peste o nouă zi. Relația pe care o dezvoltăm cu un animal este una aparte, cu totul diferită de orice altă relație pe care o avem. Dacă la început avem impresia că ele au nevoie de noi pentru a supraviețui, balanța se înclină destul de curând și realizăm că suntem noi cei care nu mai pot trăi fără aceste suflete pure. Nana, motanul povestitor, trăia pe străzi atunci când Satoru l-a văzut pentru prima dată. De cinci ani sunt tot împreună, împărtășind bune și rele, iar Nana are propriile păreri despre fiecare situație din lumea oamenilor. Este inteligent și plin de umor și prevede cu exactitate multe dintre lucrurile care se vor întâmpla. Îi leagă o prietenie aparte, dar acum sunt nevoiți să călătorească de-a lungul Japoniei și să îi găsească un nou stăpân Nanei. Satoru nu va mai fi capabil să-l păstreze, iar aceasta este ultima lor aventură împreună. 

​Pe parcursul călătoriei, ies la iveală tot mai multe detalii despre prietenia specială dintre om și motan, amănunte care emoționează și smulg zâmbete și care capătă și mai multă însemnătate atunci când iese la iveală adevăratul motiv al despărțirii lor. Nana nu înțelege de ce va trebui să stea cu altcineva și unde va pleca Satoru și cu siguranță nu este pregătit pentru un ocean de tristețe și o inimă frântă. Satoru își contactează toți prietenii, dorind să îi asigure motanului un cămin primitor și sigur. La fiecare vizită, ies la iveală detalii din viața lui, iar comentariile motanului sunt de-a dreptul delicioase, el reușind să-și îndrume stăpânul atunci când ceva nu i se pare în regulă. Nana simte lucrurile în alt mod, chiar dacă Satoru nu este conștient de acest lucru. 

​Romanul a frânt multe inimi de la apariția sa în 2012, iar ecranizarea lui a smuls lacrimi de-a lungul întregii Japonii. Pisica este un simbol foarte puternic în această țară - japonezii consideră că aduce noroc și elimină stresul ; sunt deja celebre figurinele pisicilor cu o lăbuță ridicată, care se presupune că îndeplinesc dorințe, aduc bunăstare și fericire. Există companii care permit angajaților să aducă o pisică la muncă, pentru a lucra într-un mediu relaxant. Nana este un personaj fascinant, care îți intră la suflet de la primele pagini, datorită inteligenței, ironiei și umorului de care dă dovadă. Este un observator extrem de atent al lumii oamenilor, intuind rapid intențiile și sentimentele acestora. 

"Chiar așa! Când eram mic , eram atât de drăgălaș, că trecătorii se întreceau care mai de care ce să-mi lase de mâncare. Erau unii care, cum mă vedeau, dădeau fuga la minimarket să-mi aducă de-ale gurii. Și spun asta fără nici o urmă de modestie."

"Satoru? Mai ești pe recepție?
Sunt tare încântat de ce am văzut în călătoria asta. Am văzut un sat...locul în care ai crescut...marea... Oare ce alte minunății ne mai așteaptă?"

​"Oamenii meșteresc tot felul de drăcii, de te lasă interzis! Cui naiba i-o fi venit ideea să lanseze la apă ditamai bolovanul de fier, mare cât un bloc? Pesemne că individul n-avea toate țiglele pe casă! Toată lumea știe că lucrurile grele se scufundă, nu plutesc. Nici un animal de pe fața pământului n-ar fi încercat să sfideze astfel legile naturii, cu excepția oamenilor."
​
Cartea o găsiți aici. 

Îmbinând supranaturalul cu realitatea, romanul lui Chbosky este un fel de omagiu adus scriiturii lui Stephen King, atât că lungime, cât și ca tematică și construcție. Personajul principal este un băiețel pe nume Christopher, care se mută cu mama lui într-un orășel izolat din Pennsylvania. Locul este înconjurat de pădure, toată lumea se cunoaște, sunt o comunitate mică și unită. Pare un loc perfect în care să îți trăiești viața, însă pe mine m-au dus cu gândul instant la decorul potrivit pentru un film horror. Lucrurile merg bine la început, dar la un moment dat Christopher dispare. Timp de șase zile, în ciuda tuturor căutărilor, nimeni nu știe ce s-ar fi putut întâmpla cu el. Apare la marginea pădurii, teafăr și nevătămat, doar că nu mai este el cu adevărat. Este schimbat într-un mod nedefinit, chinuit de voci și povești ciudate. În timpul în care a lipsit, i s-a dat o misiune importantă - aceea de a-i salva pe locuitorii orașului de la o nenorocire sigură... Curând după întoarcerea lui Christopher, lucruri ciudate incep să se întâmple. Oamenii se îmbolnăvesc, vocile sunt tot mai puternice și zilele tot mai lungi. Un vechi blestem se agață din nou de micul orășel izolat, amintindu-le locuitorilor de un alt băiat demult dispărut, care nu s-a mai întors niciodată acasă. Misterul poate fi rezolvat doar prin aflarea adevărului despre un băiat dispărut cu mai bine de cincizeci de ani în urmă...

​La început, povestea te ține captiv, detalii peste detalii sunt scoase la iveală, adâncind misterul și nesiguranța. Dar apoi, acțiunea incetineste și nicio piesă nu pare să se potrivească cu celelalte pentru a forma un tablou complet. Este un roman extrem de lung sau lungit și cred că totul putea fi construit într-un număr mai mic de pagini, păstrând suspansul și momentele de tensiune pe tot parcursul acțiunii. Într-adevăr e greu să scrii horror și să ajungi la nivelul lui Stephen King după un singur roman, nici nu cred că autorul și-a propus acest lucru. Însă este o poveste mult prea trasă de păr și cu multe, multe elemente care nu își au rostul și care te fac să îți pierzi răbdarea. Ceea ce mă impulsionează la un thriller/ horror sunt detaliile strecurate subtil, frazele care te pun pe gânduri și îți aprind câte o luminiță în minte, cuvintele în urma cărora începi să te îndoiești de explicația misterului sau de adevărul pe care l-ai întrezărit. Dacă aceste lucruri lipsesc, dacă acțiunea lâncezește nesperat de mult și totul încetinește pentru un timp, mă voi simți păcălită. 

Știu că opinia mea va fi una destul de nepopulară, pentru că romanul are destul de mulți fani, în special printre booktuberi, mulți dintre oamenii pe care îi urmăresc recomandându-l ca fiind extraordinar și imposibil de lăsat din mână. Cred cu tărie că mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă autorul ar fi fost mai atent la detalii, la numărul imposibil de pagini, la punctele culminante ale acțiunii strecurate la momentul potrivit. Nu poți să-mi dai un thriller de 800 de pagini dacă nu ești Stephen King sau dacă nu reușești să mă ții în suspans pe toată perioada lecturii. 

Cartea o găsiți aici. 

Din cauza subiectului tratat, am început lectura acestui roman cu mari așteptări. Se vorbește mult despre abuz, consimțământ și vârsta la care o persoană e capabilă să și-l exprime, abuzatori și victime, cultura violului în societatea modernă. Pare că a devenit o adevărată modă să abordezi aceste subiecte și chiar nu contest necesitatea expunerii lor. Însă autoarea a tratat acest subiect destul de superficial conturând un personaj feminin mult prea nehotărât și infatuat pentru a face vreo diferență. 

Vanessa are o relație cu profesorul ei de la vârsta de cincisprezece ani. Bărbatul, mult mai în vârstă, cu o anumită autoritate și poziție în societate, susține că s-a îndrăgostit atât de tare încât nu își mai poate închipui viața fără ea. Povestea lor nu rămâne pentru mult timp secretă, iar Vanessa este exmatriculată. Nevoită să ia viața de la capăt, nu se poate desprinde cu adevărat de cel pe care îl iubește, fiind suficient de mulțumită la gândul că s-a sacrificat pentru binele iubitului său. Mulți ani mai târziu, o altă elevă susține că profesorul ei a abuzat-o și alte cinci fete îi întăresc povestea, spunând același lucru. Totul culminează cu sinuciderea profesorului, însă Vanessa refuză să se implice în acest demers, fiind convinsă că ceea ce a trăit a fost o poveste de dragoste și nu un abuz. 

Vanessa este un personaj care nu știe ce vrea și caută pericolul pretutindeni. E ca și cum și-ar dori cu toată ființa să intre în situații periculoase, complicate, pe care ceilalți le-ar cataloga foarte ușor. Această atracție fatală către lucruri interzise e singurul mod în care știe să trăiască, singura modalitate de a se simți vie. Este diferită de cei din jurul ei și este conștientă de asta. Însă povestea ei, varianta ei despre relația cu un om în vârstă de patruzeci și doi de ani (pe când ea avea cincisprezece) este atât de puerilă și lipsită de temei încât o îmbracă în cuvinte frumoase și declarații de dragoste pentru a-i induce în eroare pe ceilalți. Acolo unde lumea vede un abuz clar de putere, agresiune sexuală și viol, ea consideră că a fost o relație între doi oameni perfect conștienți de sentimentele lor, dar și de pericolele care îi pasc. Ceea ce e, evident, fals. Această înclinație bolnavă continuă să îi marcheze existența, să o aducă în pragul nebuniei, nereușind să se concentreze pe lucrurile cu adevărat importante, simțind o lentoare în tot ceea ce face, în deciziile pe care trebuie să le ia cu privire la viitor.

Pe cât de mult m-a dezgustat povestea în unele momente, spre finalul lecturii am ajuns la o concluzie. Poate că asta a fost de fapt intenția autoarei- să creeze un personaj dificil, mereu în luptă cu proprii demoni, care să scoată în evidență cât de adânc înrădăcinată e cultura violului în societate. Un personaj care să nu facă diferența dintre atenție și abuz, pentru că e mult prea absorbit de propria persoană și de puterea aparentă pe care ți-o dau lucrurile interzise, imorale, blamate de ceilalți. Chiar dacă scriitura lasă de dorit, iar povestea putea fi mult mai scurtă, accentuând totuși mesajul, e genul de carte pe care trebuie să o citești că să înțelegi cât de relativi sunt anumiți termeni și cum pot căpăta o imensitate de sensuri, trecuți prin fel și fel de filtre. Rău,abuz,viol, agresiune-totul e atât de incert definit, atât de vag, încât începi să înțelegi de ce mereu victimele sunt blamate, de ce se caută circumstanțe atenuante atunci când lucrurile sunt clare, de ce ne este atât de greu să punem etichete atunci când e cazul și o facem fără să ne gândim în fiecare zi. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Provenind dintr-o mamă născută în Franța și un tată născut în Siria, Riad are parte de multe dileme legate de origine în copilărie. Mutările constante în funcție de joburile tatălui său și diversele culturi la care este nevoit să se adapteze îl bulversează peste măsură, iar diferențele dintre părinții lui ies tot mai mult la iveală. Deși tatăl său susține sus și tare că arabii trebuie educați, trebuie să își schimbe gândirea și să accepte noutatea, este mult prea îndoctrinat de religia în care a fost crescut. Este primul din familie care a avut norocul să meargă la școală, ajungând în cele din urmă la o universitate din Franța, acolo unde își întâlnește viitoarea soție. 

​Atunci când primește un job în Libia, toată familia se mută din Franța. Profund șocați de schimbările care li se impun în noua țară, se adaptează cu greu. Regulile sunt stricte, religia ocupă un loc de cinste și nu prea sunt multe lucruri de făcut. Însă dorința ascunsă a tatălui este să se întoarcă în Siria, casa lui pe care nu a mai văzut-o de peste zece ani. Într-un final, când Libia este măcinată de conflicte, reușesc să plece în Siria. Aici totul se schimbă. Tatăl revine brusc la obiceiurile demult abandonate, scăpând de gândirea modernă dobândită în timpul facultății. Este profund convins că trebuie să respecte țara în care a crescut și valorile familiei și trece cu vederea lucruri care altădată l-ar fi scandalizat profund. Soția lui este șocată de aceste schimbări, iar adaptarea este dificilă atât pentru ea, cât și pentru Riad, care nu vorbesc o boabă de arabă. Rudele sunt prezente tot timpul în viața lor, intimitatea sau discuțiile dintre soți devenind concepte absurde în țara în care bărbații au întotdeauna dreptate. Pentru mama lui Riad, toată cultura musulmană reprezintă o experiență asemenea unui șoc electric, neînțelegând nici în ruptul capului de ce oamenii ăștia se agață atât de tare de tradiții și cutume străvechi. 

Comparativ cu Îndrăznește să dezamăgești,  o poveste care explorează și ea copilăria într-o țară arabă, volumul de față are un limbaj mult mai dur, iar unele scene sunt de-a dreptul violente și lipsite de temei. La fel și reacțiile adulților vizavi de aceste scene, ei fiind de acord că e doar o joacă nevinovată pe care toată lumea o face. Mi s-a părut că autorul a introdus toate prejudecățile șocante legate de lumea musulmană în această carte, dorind cumva să ironizeze aceste concepte și să scoată la iveală o viață care nu există cu adevărat. Viața lui este dusă la extrem, totul este exagerat dinadins, pentru a-i da cititorului motive să se întrebe dacă e chiar atât de ușor să judeci fără să cunoști. Faptul că rădăcinile sale provin din două țări profund diferite, e cumva îndreptățit să le arate celorlalți cât de mult se înșală și cât de ciudat e să aparții mai multor culturi, neștiind prea bine din care vrei să faci parte cu adevărat. Satira la adresa societății care pune etichete se datorează experienței lui, care a fost ciudată atât în Siria, cât și în Franța, el fiind practic un copil care nu se încadra nicăieri. Sirienii îl priveau ciudat și râdeau de limba lui, iar francezii refuzau să stea în preajma lui din pricina originilor sale. Un copil de nicăieri, prins între două lumi din care nu simte că ar putea face parte. 

Cartea o găsiți aici. 

O fascinantă poveste de dragoste, având ca plan secund începerea și desfășurarea celui De-al Doilea Război Mondial și o mulțime de zmeie fantastice care se înalță spre cer. Sub semnul speranței și al încrederii nestrămutate în umanitate - așa începe povestea de dragoste dintre Ludo și Lila. Se cunosc pentru prima dată când Ludo are doar zece ani, iar prima întâlnire are un efect puternic asupra lui. Nu își poate lua gândul de la făptura aceea angelică și o așteaptă ani la rând, sperând fără încetare într-o minune a destinului. Maturizarea lui începe în momentul întâlnirii cu Lila, mai ales pentru că ea făcea parte dintr-o familie de nobili, iar Ludo simte că trebuie să se ridice la un anumit nivel pentru a fi demn de iubirea ei. Dezinvoltura și farmecul pe care îl exercită această fată asupra lui îi dau curaj pentru a continua să lupte, îi oferă speranța unei povești de iubire cum n-au mai existat. 

​Însă începuturile lor se petrec sub amenințarea puterii absolute a naziștilor- aceștia devin din ce în ce mai înverșunați și mai hotărâți să își îndeplinească planurile; ceva rău e pe cale să se întâmple. Ludo și Lila vor fi despărțiți mulți ani, fără să știe unul despre celălalt dacă mai sunt în viață sau prin ce greutăți trebuie să treacă. Acest război, pentru un om ca Ludo, reprezintă o profundă dezamăgire din partea omenirii. Nu poate să îndure atâta cruzime, atâta răutate îndreptate împotriva unor ființe umane, atâta putere în mâinile unor personaje fără suflet. Va lupta în Rezistența franceză, încercând să nu își piardă de tot speranța sau bunătatea. Va lupta din răsputeri mai ales cu propria persoană, încercând să înțeleagă cine e cu adevărat și dacă e demn de iubirea femeii după care tânjește. Într-o lume care și-a pierdut visele, ce rost mai au prejudecățile sau normele sociale? Ce importanță mai are originea sau banii? La ce mai e bună iubirea? 

Zmeie de hârtie ​este o poveste incredibil de frumoasă despre speranță, dragoste și supraviețuire ; despre cruzimea și bunătatea omului, a celor care încearcă să obțină puterea și a celor care vor să restabilească balanța în favoarea binelui. Așa cum reiese din toate romanele care au ca fundal cel De-al Doilea Război Mondial, omul este o creatură capabilă de cea mai mare cruzime și cea mai adâncă compasiune. În același timp. Mereu vor exista ființe pline de toleranță și ființe care ar călca pe cadavre pentru a deține supremația. Faptele din război și din perioada imediat următoare ne confirmă faptul că facem aceleași greșeli de secole întregi, fără să bănuim o clipă consecințele acestora sau faptul că cineva ne-ar putea condamna. Suntem încrezători că luptăm pentru binele comun, dar repetăm aceleași fapte pe care le-am blamat. Lumea are astăzi parte de alte războaie, însă discriminarea rasială și de orice alt tip nu a fost eradicată. Am putea crede, prostește evident, că suntem ființe superioare și mult mai buni decât lăsăm să se vadă. Dar prezentul e o dovadă clară- nu am învățat mai nimic din aceste evenimente care ne-au întors lumea pe dos, am continuat să tăcem și să mergem mai departe, mințindu-ne constant că suntem prea mici pentru a face vreo diferență. Ne aflăm iarăși la o răscruce de drumuri, trăim un moment de profundă evaluare și sperăm în continuare într-o minune. Asta e tot ce ne-a mai rămas. Speranța absurdă că cineva ne-ar putea salva pe toți, fără ca noi să mișcăm un deget. 

​Cartea o găsiți aici. 

Un soldat este obișnuit să fie puternic, să facă față oricărei situații din viața lui, să fie disciplinat și să nu se lase condus de emoții. O viață întreagă în care ai respectat ordine și ai făcut lucrurile ca la carte te poate aduce într-o stare de amorțeală totală, incapabil să mai simți ceva autentic precum regret, durere sau teamă. Toate lucrurile cu care te-ai obișnuit atât de tare nu te mai ajută în fața unei tragedii, în fața situației pe care nu ai putut-o anticipa niciodată și pe care acum o trăiești. Ești nevoit să îți înfrunți emoțiile care vin valuri, valuri peste tine și să ceri ajutor. Tu, cel dispus să îi ajuți mereu pe alții, trebuie să ceri și să primești ajutor la rândul tău. Să trăiești viața unui civil, să faci toate lucrurile obișnuite și atât de banale, să înțelegi ce contează cu adevărat în viață. 

​Pentru Jolene, armata a fost salvarea în care nu mai spera. Provenind dintr-o familie de alcoolici, rămasă acum orfană și fără prea mulți bani sau șanse de viitor, a părut lucrul cel mai firesc din lume. O familie mare, gata să îți sară în ajutor de fiecare dată când ai nevoie, un grup de care să aparții cu adevărat, la bine și mai ales la greu-  o experiență absolut nouă pentru tânăra care cunoscuse doar dezamăgirea și tristețea. Devenită pilot de elicopter, căsătorită cu un om pe care îl iubește nespus, suficient de norocoasă să lucreze alături de cea mai bună prietenă și cu două fiice minunate, Jolene e acum alt om. Un om pentru care viața poate fi și frumoasă, plină de strălucire și surprize plăcute. Însă ea și prietena ei, Tami, sunt trimise în misiune în Irak, într-una dintre cele mai periculoase zone de conflict. Războiul le va schimba definitiv, teama insinuându-se în sufletele celor două războinice, mușcând din firava speranță că se vor întoarce nevătămate înapoi acasă. Experiența de a lupta printre gloanțe și rachete nu se compară însă cu reîntoarcerea în sânul familiei. Totul s-a schimbat și totul a rămas la fel. Viața normală pare mult mai dificilă de gestionat în timp ce te lupți cu coșmarurile și neputința de a simți bucurie că ești încă în viață. 

Frontul de acasă ​este o poveste emoționantă, plină de durere, compasiune și tumult sufletesc. Dragostea, războiul și supraviețuirea se împletesc strâns, dezvăluind atât slăbiciunile, cât și sursa de putere a personajelor. Acest roman reprezintă strigătul de ajutor al tuturor războinicilor întorși acasă. Suferind de tulburare de stres post-traumatic, cu membre lipsă, bântuiți de coșmaruri și nefiind ajutați suficient, sunt produsul unui sistem ineficient, care nu este capabili să-și reintegreze eroii în societate. De cele mai multe ori, afecțiunile reale sunt trecute cu vederea, căci armata nu are suficient personal sau resurse ca să-i ajute pe toți, iar cei mai mulți sfârșesc prin a se sinucide sau a duce o viață lipsită de orice emoție, găsind alinare în alcool, droguri sau medicamente. Mi-a plăcut felul în care autoarea a introdus această temă în poveste, nu neapărat prin experiența lui Jolene, cât prin cazul soțului ei, Michael. Acesta era avocatul unui tânăr soldat, întors din misiune, suferind de stres post-traumatic, care într-un moment de profundă tulburare își împușcă soția în cap. Prin intermediul acestuia, Michael are ocazia să stabilească un precedent și să ceară ajutorul statului în numele tuturor celor care nu au fost ajutați, văzuți sau înțeleși la timp și să cinstească memoria tuturor vieților pierdute în război, dar mai ales după întoarcerea acasă. 

Cartea o găsiți aici. 

S-a creat o adevărată legendă în jurul acestui roman, o frenezie care i-a făcut chiar și pe cei mai împătimiți cititori să declare că e una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii contemporane. Între timp, autoarea și-a câștigat o popularitate enormă, find numită noua voce a literaturii ruse ​și din ce în ce mai mulți fani care îi laudă scriitura. Recunosc că am pornit cu așteptări enorme față de acest roman, dar și cu oarecare scepticism, fiindcă literatura rusă mi s-a părut întotdeauna greoaie și destinată doar intelectualilor. Zuleiha este o femeie de treizeci de ani, captivă în propria viață, căsătorită cu un bărbat dur, supusă capriciilor acestuia și ale soacrei sale, obișnuită cu munca și greutățile. ​După ce soțul ei este ucis de un ofițer ale Armatei Roșii, este deportată în Siberia. Viața ei se schimbă pentru totdeauna odată cu nașterea fiului său și relația pe care o dezvoltă cu asasinul soțului ei. Iubirea dintre cei doi este stranie, dar intensă, două personaje mereu în luptă cu proprii demoni, aduse aproape la stadiul de blazare de greutățile prin care au trecut. 

​Ce mi-a plăcut cu adevărat la acest roman a fost expunerea caracterului uman în toată splendoarea sa, cu bune și cu rele, faptele abominabile coexistând cu mila și regretul, cruzimea împărțind aceeași inimă cu iubirea. Părțile iluminate se întrepătrund cu părțile obscure, cu demonii care dansează în fața ochilor, convingerea fiind zdruncinată de sentimente nou apărute, răutatea topindu-se precum zăpada la primele raze ale soarelui. Iubirea își face loc chiar și în cele mai greu încercate inimi, aducând cu sine speranța că viața poate fi frumoasă și încântătoare. Totodată, Zuleiha este un simbol al ambiției și rezistenței în fața tuturor obstacolelor, destinul nedrept nefiind în stare să-i slăbească tăria de caracter. Cunoaște pentru prima dată iubirea în condiții greu de imaginat și astfel devine imposibil de învins. Cu toate că povestea ei este mai degrabă tristă, nu ai cum să nu te gândești că lumina poate pătrunde chiar și în cele mai întunecate cotloane, găsind mereu o fisură prin care să intre și să schimbe totul. 

​Ce nu mi-a plăcut e limbajul destul de greoi, acțiunea care se desfășoară lent, fără prea multe momente de tensiune, deși tensiunea e prezentă pe tot parcursul romanului, datorită subiectului abordat și a contextului social. Lupta pentru supraviețuire într-un lagăr e una zilnică, plină de necunoscute și întrebări fără răspuns. Iar când în acest peisaj mai apare și un copil, o ființă care are nevoie de tine necondiționat, lucrurile devin tot mai dificil de gestionat. 

Zuleiha deschide ochii ​este un roman despre iubirea ca metodă de supraviețuire, despre omul pus în fața imposibilului, a nedreptăților, despre viață cu bune și cu rele și mai ales despre speranța regăsită în cele mai vitrege condiții. Paadoxal, captivitatea înseamnă pentru Zuleiha șansa de a trăi cu adevărat, de a simți libertatea prin toți porii, așa cum nu a simțit-o niciodată în timpul căsniciei sale. Libertatea, iubirea, răutatea devin concepte greu de definit în roman, ele schimbându-se constant pe măsură ce personajele își dezvăluie caracterele. 
​
Cartea o găsiți aici.