​Un pictor excentric din anii `60, lipsit acum de faimă și complet singur, își scrie povestea într-un caiet pe care îl numește Proiectul Autenticității. Scrie lucruri pe care nu a avut curajul să le spună cu voce tare, descărcându-și sufletul împovărat. Fiind convins că sinceritatea lui va reuși să schimbe ceva, lasă acest caiet într-o cafenea din apropierea casei sale. Monica, proprietara cafenelei, îl găsește și, inspirată de povestea lui Julian, așterne pe foaie cele mai mari dorințe și cele mai înspăimântătoare gânduri care îi trec prin minte. Adevăruri pe care a încercat să le dea la o parte, dar în sfârșit le recunoaște față de sine însăși. Nu bănuiește ce efect vor avea aceste cuvinte asupra vieții ei și la cât de multe miracole va asista în următoarea perioadă.
 
Caietul continuă să călătorească de la un om la altul și fiecare își spune povestea pe care nu are curajul să o spună persoanelor din viața lui. Ceva se schimbă în viața fiecăruia dintre ei, sunt nevoiți să se confrunte cu sentimentele și cu demonii care nu îi lasă să doarmă noaptea, să se apropie de oameni și să se deschidă în fața acestora, să-și înfrunte propriile frici. Caietul lui Julian începe să semene tot mai mult cu o baghetă magică, care le deschide ochii celor care scriu în el și îi determină să schimbe ceva în monotoniile lor. Cuvintele scrise în el vor crea și vor destrăma povești de dragoste, vor naște controverse și tensiuni, vor face lumină în întunericul dens. Viețile acestor străini se vor lega una de alta pentru totdeauna și vor demonta, rând pe rând, aparențele care îi înconjoară. 

Romanul mi-a amintit foarte tare de scrisul lui Fredrik Backman, care reușește, asemenea unui magician, să aducă oamenii împreună și să le scoată la iveală părțile bune. Tema principală se învârte în jurul măștilor de care ne folosim în fața celorlalți, din prea multă frică sau timiditate, de teama că nu vom fi iubiți cu adevărat pentru ceea ce suntem. Aparențele de care ne înconjurăm și minciunile pe care le rostim în fiecare zi tind să ne îndpărteze tot mai tare de ceilalți și astfel dorințele rămân doar dorințe. niciodată împlinite. 

Dintre toate personajele, cel mai tare am rezonat cu Hazard, bunul băiat rău, atât de obișnuit să-i dezamăgească pe cei din jurul lui, încât preferă interacțiuni cât mai scurte, lipsite de sens sau afecțiune. Preferă să fugă de oameni, fiind convins că lucrurile nu au cum să sfârșească altfel decât ca de obicei, fiind aproape sigur că nu va reuși să-și schimbe existența monotonă. Dar caietul lui Julian îl transformă dintr-un om cu multiple dependențe într-unul capabil să aducă bucurie celor din jur, atent pentru prima dată la nevoile celorlalți, muncind cu plăcere, fără să se mai gândească la bani sau la următoarea linie de cocaină care să-l țină pe linia de plutire. Povestea lui e cea mai înduioșătoare, nu ai cum să nu-l iubești, pentru că îi simți frustrările și teama din spatele comportamentului dement, îi vezi tristețea prin fiecare faptă rea și fiecare noapte în care încearcă să-și umple golul din suflet. E atât de ușor să te regăsești în povestea lui, să îți aduci aminte de momentele în care sufereai atât de mult încât simțeai o dorință imensă de a-i umili pe alții pentru a simți un minim control asupra vieții, pentru a încetini cumva căderea spre prăpastia din jurul tău. 

Cartea o găsiți aici. 

"...nu există răspunsuri corecte, nici globuri de cristal. doar instinct și speranță și să faci ceea ce consideri că este just." ​ 

Ce înseamnă viața? Când merită trăită și când e cazul să renunți? Și, mai ales, cine hotărăște acest lucru? După sfârșit spune povestea a doi părinți aflați într-o situație imposibilă - aceea de a decide dacă fiul lor trebuie să mai trăiască. Confruntat cu cancerul de la o vârstă fragedă, Dylan și-a petrecut prea mult timp din scurta lui viață într-un salon de terapie intensivă. Când lucrurile păreau să se așeze, boala lui se agravează, iar prognosticul e clar. I-au mai rămas câteva luni de trăit sau poate săptămâni. Părinții trebuie să decidă dacă Dylan va continua tratamentul sau va primi doar îngrijiri paliative, menite să-i asigure confort în timpul pe care-l mai are la dispoziție. La început, decizia celor doi e limpede ca cerul senin - copilul lor trebuie să trăiască și dacă există vreo metodă în lumea asta care ar putea să-i ofere mai mult timp, merită toate sacrificiile. Tatăl descoperă o terapie relativ nouă, cu rată mare de succes la pacienții cu cancer, efectuată de un doctor american, extrem de încrezător în rezultatele sale. Însă această terapie nu l-ar salva pe Dylan în adevăratul sens al cuvântului - ar putea avea dificultăți grave de mobilitate, de vorbire, fiind practic în imposibilitatea de a mai fi indepedent. 

Acest scenariu are un efect devastator asupra cuplului și asupra vieții lor - nimic nu va mai fi vreodată la fel. Cei doi părinți încep să își pună întrebări legate de viitorul copilului - dacă acesta va exista și dacă într-adevăr o viață atât de dificilă mai poate fi numită viață. În imposibilitatea de a lua o decizie, lucrurile se complică, iar cazul lui Dylan ajunge la tribunal, unde un judecător va decide asupra tratamentului său. După ce ascultă toate mărturiile, toate faptele și prognosticurile, acesta este pregătit să ia o decizie. Aici este momentul zero al romanului - autoarea își imaginează două scenarii total diferite și cum ar fi decurs fiecare dintre ele. Practic, nu aflăm niciodată decizia judecătorului. Prima variantă, în care acesta îi dă dreptate mamei, se desfășoară pe repede înainte - Dylan moare la 19 zile după verdict, iar viețile tuturor sunt fundamental schimbate. A doua variantă, în care judecătorul îi permite tatălui să își ducă copilul în America pentru a primi tratamentul minune, îi mai oferă lui Dylan câțiva ani buni, în care este total dependent de părinții lui, este imobilizat într-un scaun cu rotile, hrănit printr-o sondă și singurul mod în care își poate exprima emoțiile este zâmbetul larg care îi apare pe chip. Romanul nu se concentrează pe această decizie de viață și de moarte, ci pe întrebarea ce înseamnă cu adevărat viața? Merită ea trăită atunci când nu mai ai la îndemână niciun mijloc de a-i iubi pe cei din jurul tău, de a face aceleași lucruri pe care le făceai înainte cu atâta pasiune? Merită să mai fii în viață când nu ești capabil să-ți exprimi emoțiile și opiniile? Când nu mai poți să spui ce te doare? Când nu mai poți să rostești te iubesc? Când cei pe care îi iubești suferă de zece ori mai tare decât tine? Mai poate fi numită această existență viață? Sau e doar o luptă pentru supraviețuire? 

Să nu vă imaginați că romanul oferă vreun fel de concluzie sau finalitate asupra subiectului, căci lucrul acesta e aproape imposibil în contextul în care părerile vor fi mereu împărțite. Este o carte greu de citit și de digerat, concentrată pe un subiect mai degrabă uman decât medical sau de orice altă natură. Indiferent de părerea fiecăruia dintre noi, va exista mereu o altă variantă și inevitabila întrebare ce ar fi fost dacă? Nu există răspuns corect sau dreptate în proporție de 100%. Există doar speranță că ai luat decizia corectă, există doar ușurarea că suferința s-a terminat pentru cel pe care îl iubești, chiar dacă a ta abia începe. Această poveste nu este nicidecum o ficțiune, ea bazându-se pe experiența autoarei, care s-a confruntat cu aceeași decizie în urmă cu 14 ani, când unul dintre gemenii ei a rămas cu deficite neurologice foarte grave în urma unei meningite. Autoarea a decis că viața lui nu va fi niciodată așa cum ar trebui să fie și l-a deconectat de la aparate. Este evident că trauma a rămas acolo, ascunsă adânc în sufletul mamei și ea este motivul pentru care acest roman a văzut lumina zilei - pentru ca judecățile emise de alți oameni să nu mai aibă nicio putere sau influență. 

Cartea o găsiți aici. 

O crimă înfiorătoare zguduie Marsacul, un mic orășel universitar care colcăie de studenți și voie bună. O profesoară a fost ucisă cu bestialitate, iar un elev de-al ei este considerat principalul suspect. Mama suspectului, o fostă iubită a comandantului Martin Servaz, îl sună pe acesta, rugându-l disperată să dovedească nevinovăția fiului ei. Servaz ajunge la locul crimei și îi este încredințată apoi ancheta , însă fantomele propriului trecut se întrepătrund din ce în ce mai tare cu detaliile șocante ale cazului. Totul este lipsit de noimă la această crimă, deși zvonurile pe seama victimei circulă cu rapiditate - Claire Diemar era o persoană nonconformistă, căreia nu îi plăcea să se supună regulilor și își trăia viața așa cum simțea. În opinia multor locuitori ai Marsacului, o asemenea persoană nu era deloc potrivită pentru a îndruma niște adolescenți confuzi, anxioși și cu hormonii în tensiune. 

Hugo, elevul ei și principalul suspect, susține că este nevinovat, că a fost drogat de adevăratul făptaș și dus la locul crimei. Nu își amintește nimic despre seara precedentă, dar susține că nu este prima vizită pe care o face în casa profesoarei sale. Aparent, aceasta îl îndruma în scrierea unui roman și se vedeau destul de des. Toate declarațiile martorilor și ale celor implicați par cumva cusute cu ață albă - Servaz are impresia că cineva îi manevrează abil din spatele unei cortine și îi conduce spre piste greșite. Nici prezența fostei iubite din perioada liceului, Marianne (mama lui Hugo) nu îl ajută foarte mult în această anchetă - toate sentimentele de care credea că a scăpat revin cu o forță nebună. Și pentru ca haosul să fie complet, la locul crimei apar niște detalii care îl duc cu gândul la omul de care este legat inevitabil - criminalul feroce care a evadat în urmă cu mai bine de un an dintr-un institut psihiatric de maximă securitate și care are o pasiune pentru muzica lui Mahler, la fel ca distinsul comandant Servaz... Cu o anchetă din ce în ce mai încâlcită pe cap și răsuflarea lui Julian Hirtmann în ceafă, mai are foarte puțin până să-și piardă mințile. 

Cercul este al doilea roman din seria Martin Servaz, Minier fiind considerat o adevărată forță în lumea romanului polițist. Primul roman, Înghețat, îl are ca protagonist pe același comandant ambițios, decis să pună lucrurile cap la cap și dedicat total muncii sale. Bântuit de traumele care încă îi dau coșmaruri, este pus în fața unei noi încercări, iar de data aceasta are multe de pierdut - o fostă iubire regăsită, respectul colegilor și propria fiică. Tot ceea ce iubește este în pericol de a dispărea, iar amenințarea vine din partea unui om care îl cunoaște mai bine decât și-ar putea imagina. Este legat pentru totdeauna de un criminal cu sânge rece, un psihopat nedespistat timp de zeci de ani, care într-un final și-a arătat adevărata față. 

Tensiunea din roman este palpabilă pe tot parcusul acțiunii și nu am ghicit decât aproape de final care ar putea fi motivul din spatele crimei. În mod deloc surprinzător, victima poartă o vină de care nici măcar nu este conștientă, iar acest lucru îi aduce pieirea. Nu zvonurile care circulă pe seama ei o conduc spre moarte, nici lejeritatea cu care tratează problemele importante ale vieții - ci o tragedie petrecută cu mult timp în urmă, una soldată cu victime multiple, un adevărat masacru din care s-a salvat cu succes fără să îi pese ce rămâne în urma ei. Citind acest roman, îți dai seama că anumite întâmplări sau eveniemente, fie ele fericite sau nu, rămân adânc întipărite în memoria noastră, lipite undeva în subconștient. Ne întoarcem la ele de fiecare dată când prezentul este prea greu de îndurat sau când avem nevoie de un motiv pentru a merge mai departe. Însă motivul poate fi și răzbunarea...

​Cartea o găsiți aici. 

​Înainte de mult- așteptata vacanță, am primit acest roman împreună cu o figurină din castane și bețe de chibrit. Dar asta nu era tot - pe plicul care conținea figurina era scris Dacă ai găsit unul înseamnă că EL te-a ales. ​Am luat cartea cu mine pe plajă, deși nu aveam dispoziție să citesc despre alte nenorociri și crime nerezolvate. Un efect al perioadei prin care trecem de câteva luni bune, probabil. Însă romanul m-a prins de la primele pagini, povestea exercitând asupra mea o teroare și o fascinație nemaipomenite. Știți deja că sunt o fană a thrill-erelor și că savurez cu cea mai mare plăcere aceste povești, în ciuda prezenței constante a răului și a dovezilor conform cărora unii oameni sunt niște monștri. Romanul spune povestea unui criminal în serie, obsedat să lase în urmă niște figurine și astfel să îi încurce tot mai tare pe detectivii care investighează cazul. Crimele sunt atroce, iar micul indiciu nu lipsește niciodată, autorul dorind să se știe că îi aparțin. Pe fiecare figurină găsită se găsesc amprentele unei fetițe răpite în urmă cu un an. Totul pare indescifrabil pentru polițiști, iar criminalul nu dă semne că s-ar opri din joaca terifiantă. 

​Probabil știți deja că nordicii scriu intr-un fel care îți îngheață sângele în vene și te face să privești peste umăr de fiecare dată când mergi pe stradă. Am stat și m-am întrebat de unde provine acest apetit exagerat pentru cruzime, această modalitate de a înfățișa lumea ca fiind un loc nesigur și plin de pericole. După care mi-am dat seama că cea mai bună sursă de inspirație rămâne realitatea care ne înconjoară, pe care uneori o trecem cu vederea pentru a trăi mai departe în bula noastră. Probabil că unele detalii sunt exagerate intenționat, ca și cum am avea în față semne roșii de exclamare care strigă PERICOL , dar lumea chiar e un loc nesigur și înfricoșător. Trebuie doar să privești puțin în jur, să observi detalii care altădată îți scăpau. Chiar și înainte de această pandemie care ne-a dat viața peste cap, oamenii se purtau îngrozitor, lucruri nebunești se întâmplau în fiecare zi, fără să ajungă în atenția mulțimilor și nimeni nu mișca un deget pentru a le îndrepta. Cei dispuși să schimbe mersul lumii sunt prea putini și supuși constant unor teste dificile, capcane din loc în loc, cât mai multe piedici care să le taie elanul. Priviți puțin la ultimele evenimente din lume - protestele din SUA contra rasismului, jafuri, tâlhării și crime mai mult sau mai puțin legate de noile reguli ale societății, o explozie a violenței domestice în perioada de carantină. Lumea e înspăimântătoare și plină de pericole. E ușor de înțeles de unde sunt inspirate personajele acestor romane. 

Omul de castane ​nu este doar o poveste care îți dă fiori, ci încă un exemplu al faptului că echilibrul acestei lumi este dificil de menținut printre atâtea traume, lipsuri și reguli. În ultimul timp, thrill-erele par cumva o glumă în comparație cu viața reală, care sfidează absurdul în fiecare zi, provocându-ne constant să facem mai mult pentru noi și semenii noștri. Iar problema corupției, atât de des amintită, se întinde până la cel mai înalt nivel, printre oamenii inteligenți și capabili, cu o anumită putere - fapt care îi transformă în ființe foarte periculoase, aproape pe același loc cu criminalii. Corupția din sistemul judiciar și din cadrul poliției este menționată de multe ori în roman și parcă ai impresia că orice s-ar întâmpla în fața ochilor tăi, cineva din spate ține frâiele strâns și îți arată doar ce trebuie să vezi. Această imagine e mai înspăimântătoare decât orice crimă, căci suntem din ce în ce mai conștienți de ea în fiecare aspect al vieților noastre. 

Cartea o găsiți aici.