Zânele sunt pline de surprize. Au acționat mai imprevizibil decât mă așteptam, dând dovadă de tot mai multe asemănări cu specia umană. După finalul primului volum, Prințul nemilos, visam deja la o poveste de iubire între Jude și Cardan, dar știam că jocul pentru putere e departe de a fi încheiat. Nu mă așteptam la momente clișeice sau romantisme fără rost , dar am fost convinsă că relația dintre ei va evolua într-o direcție mai mult sau mai puțin siropoasă. Ceea ce s-a întâmplat de fapt e jocul a doi oameni care se luptă pentru putere și pentru dragoste în același timp, neînțelegând că o luptă o anihilează pe cealaltă... 

Deși primul volum a fost cea mai surprinzătoare lectură a acestui an, Regele malefic nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. A început timid, iar toate strategiile de luptă au fost amănunțit descrise, luate în considerare toate posibilitățile de a merge mai departe, de la cele mai sângeroase până la cele mai pașnice. Abia spre finalul romanului, misterele s-au elucidat, unele bănuieli nefiind altceva decât bănuieli, iar realitatea celor întâmplate mult mai înspăimântătoare decât m-aș fi așteptat. Fiecare personaj are o strategie bine pusă la punct pentru a pune mâna pe putere, lupta dându-se de această dată între adversari antrenați ani de-a rândul, vicleni și capabili de cele mai avansate șiretlicuri. Iar printre ei se află și Jude, pentru care viața a devenit un șir nesfârșit de lupte, gânduri negre și planuri ticluite în miez de noapte. Împărțită între sentimentele pentru Cardan și protejarea tronului, Jude devine ceea ce zânele n-o credeau nicicând capabilă - un luptător neînfricat, capabil să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopurile. Singura problemă e că loialitatea ei nu se poate împrăștia în mai multe direcții, iar acest lucru îi dă multe bătăi de cap. Relația ei cu Cardan are parte de multe suișuri și coborâșuri, fiecare dintre ei pășind pe tărâm neexplorat, nesiguri de acțiunile sau sentimentele lor. Miza a devenit mult prea mare pentru a fi aruncată la gunoi de promisiunea unei relații de iubire. 

Presiunile asupra puterii se simt din toate părțile - de la alte case care au jurat credință noului rege, din partea prințului exilat, Balekin și din partea unui regat la fel de înspăimântător precum este descris, cel al Mării de Jos. Jonglând cu toate amenințările și fiind în alertă maximă în fiecare secundă a vieții ei, Jude nu observă pericolele care o pândesc de aproape, camuflate în persoane de încredere, inclusiv membrii ai familiei sale. Trădarea unora dintre ei vine ca o bombă, destabilizând-o iar și iar. Încrederea ei începe să știrbească și devine tot mai convinsă că singura persoană care nu o va dezamăgi e ea însăși. Chiar dacă acțiunea se petrece într-un tărâm fermecat, plin de creaturi neobișnuite, sunt ușor de remarcat marile teme pe care autoarea le aduce în discuție - feminismul, prioritățile și direcția sexului feminin în secolul XXI, evoluția speciei umane. Prin intermediul lui Jude, care e o muritoare obișnuită, sunt scoase la iveală toate dilemele femeii moderne (nici chiar zânele nu sunt scutite de asemenea îngrijorări) - grija constantă față de părerea celor din jur, abilitatea de a jongla cu toate sarcinile în fiecare zi, eterna căutare a unui echilibru între muncă și dragoste

Subtilitatea cu care autoarea a construit finalul e una demnă de laudă, acesta fiind total imprevizibil, ca un incendiu scăpat de sub control. Nu știu cum vor evolua lucrurile în continuare, care vor fi deciziile lui Jude pentru a-și regăsi atât personalitatea, cât și puterea, dar sunt extrem de curioasă să aflu. Ceea ce transmite prin toate acțiunile și deciziile sale e faptul că nu poate fi învinsă, nici chiar de dilemele specifice unui muritor îndrăgostit până peste cap. Sentimentele sale pentru Cardan vor păli în fața unui viitor glorios sau îi vor oferi o aparentă senzație de calm, o protecție fragilă. 

​Cartea o găsiți aici. 

"Florența părea destul de pustie, dar Piața Domului era arhiplină. Am stat o vreme, până când ne-a răzbit, totuși, un mare frig. Atunci am pornit spre casă tăcuți, cum mergem noi de cele mai multe ori. La toate porțile erau cununi și ghirlande cu flori, steluțe și beculețe, iar vitrinele magazinelor fuseseră împodobite ca de mare sărbătoare. Și chiar era mare sărbătoare - asta se simțea până și în aer!" 

Pe fundalul unui oraș care vibrează în ritmul artei, se desfășoară trei povești despre dragoste și moarte, toate având ca numitor comun descrierile arhitecturale ale Florenței. Volumul conține o nuvelă, care îi dă și titlul, și două povestiri - Peregrinările principelui Baldinarri, Nunta de argint. Realitatea cotidiană, problemele mărunte sau colosale ale personajelor, sentimentele și temerile lor se împletesc și cu alte lumi, fantasticul făcându-și apariția ca un element surpriză. Din toate frazele răzbate o dragoste imensă pentru frumos, pentru artă în toate formele ei și, în special, pentru elementele arhitectonice ale Florenței, care sunt martorii tăcuți ai poveștilor. Kaya de Vos e arhitectă, îndrăgostită de detalii și de proiecte provocatoare. Scrisul e un cadou pe care și-l face din când în când, nefiind dornică de afirmare peste noapte sau supusă vreunor presiuni. Dacă ceea ce scrie poate să bucure măcar câțiva oameni, se declară mulțumită. 

Nuvela care dă titlul acestui volum este o poveste de dragoste captată în paginile unui caiet cu scoarțe galbene. O tânără se recuperează după un accident, suferind o amnezie parțială și încercând să-și redobândească amintirile și esența personalității ei. Din paginile jurnalului aflăm povestea Carinei, o tânără studentă la Academia de Artă. Tinerețea ei, lipsa de experiență, precum și dorința de a se exprima prin intermediul artei reprezintă temele narațiunii sale. Carina nu a cunoscut dragostea adevărată, dar visează la ea și aceasta apare în viața ei sub forma unui tânăr pe nume Michelangelo, care o salvează dintr-un incendiu. Relația lor se transformă ușor într-o iubire de neuitat, plină de pasiune și duioșie, deși în jurul tânărului plutește un anumit mister. Explicația lui o aflăm pe parcursul acțiunii, finalul relației lor fiind unul extrem de bine executat de autoare. Peregrinările principelui Baldinarri spune povestea unei arhitecte care a dispărut subit după o întâlnire cu un bărbat misterios ; prezentul și trecutul se întrepătrund pentru a ajuta la misterul din spatele dispariției. Se observă că autoarea cunoaște extrem de bine această lume, povestirea fiind impregnată cu detalii ale meseriei de arhitect, încadrate perfect de-a lungul întregului volum. Cea de-a treia povestire, Nunta de argint, ​este una în care iubirea depășește granițele morții, cadrele romantice ale Florenței accentuând frumusețea și bogăția detaliilor. 

Florența nu e doar fundalul acestor povești de dragoste, ci un personaj în sine. Cartea este împânzită de imagini superbe ale orașului, precum și ale celor mai importante locuri sau monumente care pot fi vizitate - Grădinile Boboli, Bazilica Santa Maria del Fiore, râul Arno, Bazilica Santa Maria Novella, Galeriile Uffizi, Piața Michelangelo și multe altele. Datorită multitudinii detaliilor arhitectonice, descrierilor orașului și a notei calde în care autoarea redă aceste povești, avem parte de o lectură care îndeamnă la visare, la dragoste eternă, la călătorii în doi. Pe fundalul acestui oraș care găzduiește secole întregi de istorie, artă, dar și povești pasionale de iubire, e foarte simplu să te pierzi pe străzile înguste, în fața monumentelor impunătoare sau a tablourilor care spun povești despre trecut. 

Cartea o găsiți aici. 

Cum ajunge un cuplu tânăr de pe culmile fericirii pe cele ale disperării? 
Foarte simplu. Merg în luna de miere în Bora Bora, au parte de experiențe unice și de bifat obligatoriu într-o viață, după care găsesc o valiză în apele Pacificului. În valiză nu se află un cadavru, după cum ați putea intui în prima clipă, ci mai multe obiecte care le dau complet viața peste cap. Găsirea acestei valize apare într-un moment extrem de propice în viața lor, iar celor doi le este practic imposibil să nu o păstreze, căci cu ajutorul ei viața lor ar putea intra din nou pe un făgaș normal. Deși știu că nu e etic ceea ce fac și că ar trebui să apeleze la autorități pentru ca valiza să ajungă la proprietarul ei, continuă să facă greșeală după greșeală și după ce se întorc acasă. Ceea ce părea a fi un noroc divin le dă toată viața peste cap și le știrbește încrederea pe care o aveau unul în celălalt. Relația lor se destramă ca un castel din cărți de joc, mult prea fragil pentru a rezista chiar și cele mai mici adieri de vânt... 

Erin și Mark au premizele unui cuplu perfect, care funcționează asemenea unei mașinării imposibil de distrus. Aproape prea frumos ca să fie adevărat. Pregătirile pentru nuntă dezvăluie primele fisuri ale relației lor, pe care le depășesc cu succes. Însă luna de miere și ceea ce urmează după este cireașa de pe tort. Am început să bănuiesc destul de devreme că cei doi nu vor rezista până la final și că, în spatele aparențelor, se află un bărbat obsedat de putere și o femeie care iubește prea mult. Deși mă așteptam oarecum la deznodământ, explicația pe care am primit-o a fost destul de rudimentară și prea puțin credibilă. Nici ceea ce urmează după dezvăluirea misterului nu e finalul pe care mi l-am imaginat, deși romanul avea toate ingredientele necesare pentru a deveni de neuitat. 

​Am primit un exemplar în avanpremieră și evident că am fost mai mult decât curioasă să citesc ​#CarteaVerii2019 , însă există câteva motive pentru care nu mi-a plăcut atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Acțiunea începe promițător, autoarea conturând destul de bine atât personajele, cât și direcția în care se îndreaptă acestea. După găsirea valizei, lucrurile escaladează într-o măsură tot mai mare, iar evenimentele se precipită când cei doi se întorc acasă, totul devenind un mare mister căruia nu reușeam să-i dau de capăt. Toate motivațiile la care m-am gândit, toate scenariile posibile sau mai puțin posibile pe care mi le-am imaginat s-au spulberat foarte rapid, finalul fiind unul destul de puțin plauzibil. Autoarea creează tot felul de piste false, exagerând importanța anumitor evenimente și dând impresia unor dușmani nemiloși care stau la pândă, ceea ce mi-a conferit senzația unei acțiuni desprinse din Nașul lui Mario Puzo. Nu e o carte proastă, ci una care a reușit cu succes să mă țină în priză până aproape de final. Poate că scenariile din mintea mea au fost mult prea ambițioase pentru explicația (relativ) simplă a misterului. 

Cartea o găsiți aici. 

Pablo Picasso a fost una dintre cele mai strălucite figuri artistice ale secolului XX, unul dintre inițiatorii mișcării cubismului și un om de o excentricitate rară în toate aspectele vieții sale. Deși este asociat cel mai adesea cu picturile sale neobișnuite, Picasso a trăit pentru artă și a creat-o în toate formele ei (sculptură, poezie, ceramică, desen, grafică) ; a fost singura modalitate de a se exprima în fața celorlalți și de a se descoperi pe sine însuși. Tablourile sale, asemănătoare cu o oglindă spartă care deformează realitatea, sunt dovada incontestabilă a talentului său, dar și o mărturie legată de viața amoroasă. Picasso a fost un romantic neîmblânzit, mereu în căutarea unei noi muze, refuzând să își asume doar un rol în viața sa personală. A fost soț, amant și tată. A iubit cu patimă și a trăit la fel, sfidând tradițiile și limitele impuse de societate. 

Madame Picasso relatează povestea de dragoste dintre faimosul pictor și Eva Gouel, una dintre cele mai mari muze din viața sa. Proaspăt sosită la Paris pentru a reuși pe cont propriu, Eva își găsește o slujbă la faimosul Moulin Rouge. Muncește din greu, cu tenacitate și sârguință, lăsându-se fascinată în același timp de străzile Parisului și de toate posibilitățile acestui oraș încântător. Când îl cunoaște pe Pablo, lumea capătă brusc o altă însemnătate, se deschide în fața amândorura asemenea unui boboc de trandafir. Eva auzise de Picasso înainte de întâlnirea lor, i se dusese faima în tot orașul datorită nenumăratelor muze ale sale. Acesta se afle evident într-o relație, dar Eva îl atrage mai tare decât un magnet, iar iubirea dintre ei se înfiripă firesc. Eva nu e convinsă că relația lor e o idee bună (anticipând cumva dezastrul ce a urmat), dar glasul sentimentelor sale e mai puternic decât rațiunea. Influența ei asupra marelui artist se poate vedea în operele sale din acei ani, toți prietenii săi observând atât noua direcție artistică a pictorului, cât și schimbarea sa ca om. Picasso era mai vesel, mai dornic de a crea și a schimba lumea prin operele sale, îndrăgostit și plin de viață. Eva anticipează declinul relației lor, dar se aruncă cu totul în această aventură, iubind din tot sufletul, dăruind și sprijinindu-l pe Pablo la fiecare pas. 

La fel ca toate marile iubiri, povestea Evei și a lui Pablo e un amestec de tragedie și speranță, care nu se poate termina decât la fel de tumultuos precum a început. Toate poveștile de dragoste ale artiștilor sau scriitorilor păreau de la bun început sortite pierii, arzând asemenea unui foc de paie, care mistuie totul în jurul lui. După asemenea incendii, nimic nu mai poate fi la fel. Pablo Picasso nu e singurul artist cunoscut drept un mare amator de povești de iubire - îl mai avem pe Hemingway, despre viața căruia am citit nenumărate legende, dar și povești adevărate. Farmecul acestor povești, unicitatea lor constă tocmai în această efemeritate, pe care o bănuim destul de ușor și care ni se confirmă pe măsură ce evenimentele se desfășoară. 

Povestea Evei, cea mai importantă muză din viața lui Picasso, nu face decât să confirme faptul că în fața iubirii suntem cu toții lipsiți de apărare. Oricât de tare ar urla vocea rațiunii, oricâte scenarii negative ne-ar apărea în minte și oricâte obstacole s-ar ivi de-a lungul drumului, sufletul e cel care are ultimul cuvânt. 

​Cartea o găsiți aici. 

Generozitatea e o calitate pe cale de dispariție. Există puțini oameni pe lumea asta dispuși să îi ajute pe cei din jurul lor, să investească timp și resurse materiale pentru semenii lor mai puțin norocoși. Pentru aceștia, altruismul e un stil de viață și nu știu să trăiască altfel, indiferent de consecințele faptelor lor sau de ceea ce primesc înapoi de la cei pe care îi ajută. E dificil să ajuți cu adevărat un om fără a-l pune într-o situație penibilă, fără a-i invada spațiul personal sau a încălca niște limite. În unele cazuri, oamenii pur și simplu nu vor să fie ajutați sau ajutorul pe care îl primesc le face mai mult rău decât bine. Pe marginea altruismului se poate discuta la infinit, iar în romanul de față avem un exemplu cât se poate de clar despre limitele și consecințele acestuia. 

Heidi Wood e genul de persoană care ar ajuta pe toată lumea. A fost mereu implicată în problemele celorlalți și rezolvarea lor, conduce o organizație non-profit și salvează animalele abandonate de pe străzi. Cu toate acestea, soțul și fiica ei sunt șocați când Heidi o aduce în propria casă pe Willow, o adolescentă întâlnită pe stradă și bebelușul acesteia, în vârstă de patru luni. Chiar dacă Willow susține că e majoră, situația e una riscantă din toate punctele de vedere. Heidi nu cunoaște niciun detaliu din viața acesteia, iar pe măsură ce încearcă să afle mai multe, adevărul iese la iveală, iar viețile lor se zdruncină din temelii. Scrisă din trei perspective diferite (Willow, Heidi și Chris, soțul lui Heidi), Necunoscuta este un roman plin de aparențe, fiecare personaj purtând o mască și dovedind, pe măsură ce acțiunea se precipită, că ceea ce se află dincolo de mască e mult mai înfiorător decât ne-am putea imagina. Personalități diferite și extrem de abile, personajele își dezvăluie, rând pe rând, toate straturile din care sunt alcătuite, relațiile dintre ele suferind nenumărate transformări. Nimic nu e ceea ce pare și nu poți avea încredere în nimeni. 

Mary Kubica creează o pânză fină din secretele, frustrările și visele personajelor, în care cititorul este prins cu dibăcie. Nu există acțiune constantă, fiind un thriller psihologic foarte bine construit, în care lucrurile se povestesc pe îndelete, urmând ca la final toate să capete sens, iar piesele de puzzle să se așeze la locul lor. Fiecare personaj are parte de propriile minute de celebritate, în care se dezvăluie așa cum este, dezbrăcat de secrete și aparențele afișate în fața lumii. Din tabloul de la începutul romanului - o femeie generoasă, o adolescentă speriată și un soț bănuitor - nu rămâne decât praful, personalitățile lor ieșind la iveală și aducând o rază de lumină asupra întregii acțiuni. 

Cartea asta mi-a amintit foarte mult de Satul Mădălinei, ​un proiect marca DOR (Decât o Revistă), documentat de Ana Maria Ciobanu, în care se prezintă povestea unei tinere care cerșea la metrou pentru a-și putea crește copiii. Provenită dintr-o sărăcie și o limitare acute, Mădălina este ajutată de mai mulți donatori, dar viața ei nu se schimbă radical, așa cum v-ați putea imagina. Proiectul, care o urmărește pe parcursul unui an și ceva, are o concluzie tristă : altruismul are consecințe neplăcute. A ajuta pe cineva înseamnă de cele mai multe ori o intrare forțată în viața lui, o expunere subită a tuturor lucrurilor pe care nu le face corect sau a metodelor prin care poate să își schimbe existența. Însă acești oameni sunt adesea limitați din toate punctele de vedere, fără acces la educație sau schimbare. Nu pentru că nu și-ar dori un trai mai bun, ci pentru că le este greu să iasă cu totul din mediul în care au crescut și trăit. Sărăcia nu înseamnă doar lipsa banilor, sărăcia e mai ales o dezolare așezată peste suflet, o apăsare adâncă și o conștientizare că mai mult decât ceea ce ești nu vei fi niciodată. Sărăcia înseamnă lipsa speranței și e nevoie de un caracter de fier pentru ca un om provenit dintr-un mediu defavorizat să iasă de acolo, dar mai ales să scape de influența acestuia. 

Cartea o găsiți aici. 

Tocmai am terminat de citit una dintre cele mai populare cărți apărute în ultimul timp, un roman despre care toată lumea vorbește și care mi-a dărâmat toate prejudecățile pe care le aveam în legătură cu motivele pentru care a devenit atât de iubit. Prințul nemilos , primul volum al seriei Făpturile Văzduhului , e o carte incredibil de bine scrisă, care se adresează mai mult iubitorilor de fantasy , dar am ajuns să cred că ar putea cuceri pe oricine. Nu știu dacă s-o numesc o carte feministă, una dintre multele povești care deschid un drum în acest sens sau pur și simplu o poveste incredibil de bună despre putere, ambiție și curaj într-o lume potrivnică. Chiar dacă lumea lui Jude e populată de zâne și multe alte creaturi fantastice, desprinse parcă din lumea basmelor, ea reprezintă o oglindă a lumii umane, iar faptele care se petrec nu sunt atât de ieșite din comun sau nemaiauzite - sunt doar situații din viața reală, în care puterea obținută cere și mai multă putere, ambiția unicul drum demn de urmat, iar oamenii din jur devin simple piese de șah care trebuie înlăturate în drumul spre victorie. 

Cartea m-a surprins din toate punctele de vedere și m-a scos puțin din zona mea de confort (în care intrasem destul de adânc în ultimul timp, refuzând să dau o șansă unor cărți care nu făceau parte din sfera mea literară). Nu prea obișnuiesc să citesc fantasy, dar Prințul nemilos e mai mult un amestec potrivit de romance, thriller și roman polițist ; nu abundă în clișee, are suspans exact cât trebuie, iar dacă pe alocuri am intuit ceea ce urmează să se întâmple sau cum se vor schimba anumite relații dintre personaje, a reușit să mă surprindă până la final. Jude, eroina acțiunii, e încă un motiv pentru care povestea m-a cucerit instant - e o ființă umană într-o lume fantastică, e ambițioasă și hotărâtă, gata oricând să lupte împotriva nedreptăților, dar și să suporte consecințele acțiunilor sale. E greu de abătut din drumul ei, dar viața o surprinde cu situații aparent banale - poate importante pentru un muritor obișnuit, dar nu pentru un războinic în devenire. Nu ai cum să n-o iubești sau cum să nu-i admiri istețimea, curajul și dorința constantă de a-și depăși limitele. 

"Ambiția are următorul aspect ciudat : te poți molipsi de ea ca de o febră, dar nu e ușor de lepădat." 

Fără să fac prea multe precizări legate de acțiunea romanului sau final (pentru că știu deja că s-a discutat mult pe marginea ei, iar cei care nu au citit-o nu au nevoie și de alte spoilere) , voi spune doar că m-a captivat total încă de la primele pagini. În lumea populată de zâne, goblini și alte ființe cu însușiri ciudate, în care oamenii sunt acceptați, dar niciodată integrați pe deplin, fiecare zi pare o luptă pentru supremație. Întotdeauna există un plan pus la cale de cineva, o intrigă, o bârfă care circulă prin tot ținutul, un eveniment important care se apropie și care va avea o influență importantă asupra viitorului. Toată lumea pare interesată de ceea ce se întâmplă în viața celorlalți, de cel care deține puterea supremă și cei care vor să o fure. Există spioni peste tot și niciun secret nu rămâne prea mult timp ascuns. Și din marea asta de ființe care luptă pentru putere, se remarcă o muritoare, care pare să le intuiască slăbiciunile, defectele, dar și neajunsurile. Jude nu vrea putere, vrea doar să se integreze în această lume în care a fost adusă cu forța, vrea să simtă că există un loc și pentru ea, pentru că alternativa de a se întoarce în lumea oamenilor nu pare cu nimic mai bună. Iar datorită încăpățânării fără margini și a focului care îi arde în piept, reușește să se apropie de ceea ce își dorește, să fie la un pas de scopul ei și să-și dea seama că mereu vor exista consecințe și victime colaterale.

Aproape de final, se înfiripă o relație pe care o bănuiam, iar Jude e maestra absolută a acțiunii, dovedindu-și dragostea față de membrii familiei sale și dorința neîncetată de a se sacrifica pentru bunăstarea lor. Sunt extrem de curioasă ce secrete ascunde volumul doi, Regele malefic, dar și cum se va termina această serie, de a cărui ultim volum ne vom bucura abia anul viitor. Holly Black a fost o surpriză tare plăcută, iar stilul ei de a scrie denotă măiestria unei scriitoare care intuiește perfect dorințele cititorilor săi. 

Cartea o găsiți aici. 

O crimă petrecută într-un conac fastuos. O casă cu colțuri întunecate, pline de secrete. O gașcă de tineri artiști, liberi și lipsiți de griji, total neștiutori de faptul că viața li se va schimba radical. O vară leneșă și plină de distracție în fața lor, cu un sfârșit total neașteptat. O arhivistă tânără care investighează ceea ce s-a întâmplat, o sută cincizeci de ani mai târziu. O poveste de dragoste interzisă și un martor pierdut în negura timpului. 

Pornind de la aceste premise, Kate Morton spune o poveste despre dragoste și trecerea timpului, împletind cu succes atât destinele personajelor, cât și secretele care îi unesc. Fundalul acțiunii este un conac impresionant, numit Birchwood Manor, un loc încărcat de istorie, intrigi și drame personale. În 1862, conacul îi adăpostea pe artiștii frăției Magenta, împreună cu muzele lor. Grupul venise încărcat de speranță și bună dispoziție, în ceea ce se voia a fi o vară plină de muncă, dragoste și distracție. Lucrurile nu merg pe un făgaș normal și toată aventura lor se termină mai repede decât s-ar fi așteptat, printr-o tragedie care îi zguduie pe tot parcursul vieții. O sută cincizeci de ani mai târziu, Birchwood Manor încă reprezintă un loc demn de explorat, chiar dacă seamănă tot mai tare cu o casă bântuită. Conacul exercită un fel de fascinație ciudată asupra lui Elodie, arhivista londoneză care descoperă carnetul de schițe al pictorului Edward Radcliffe. Convinsă că descoperirea nu a fost o coincidență și cercetând tot mai mult detaliile acestuia, Elodie ajunge să investigheze ceea ce s-a petrecut în vara anului 1862, lăsându-se condusă de detaliile fine ale trecutului și mărturisirile unei femei care cunoaște secretele ascunse cu dibăcie. 

Cunoscută publicului larg datorită romanelor Casa de la Riverton, Orele îndepărtate, Păzitoarei tainei etc. Kate Morton a reușit să ajungă și cu acest roman în topurile internaționale. La început, mi-a fost destul de greu să intru în poveste, simțind la fiecare pas un fel de blocaj, datorat poate detaliilor excesive și a multitudinii de personaje care populează această poveste. Alternanța dintre prezent și trecut nu este deranjantă, dar la începutul poveștii mă simțeam aproape sufocată de detaliile aparent neînsemnate, legate de munca lui Elodie sau de viața ei privată. Am simțit cumva că povestea mă pune la încercare, tărăgănând dezvăluirea adevărului până în ultima clipă. Spre deosebire de alte romane ale lui Morton, care mi s-au părut mult mai abordabile și mai ușor de citit, Fiica ceasornicarului te urcă într-un carusel plin de tensiuni, momente culminante, întâmplări aparent nesemnificative pentru desfășurarea acțiunii, populat de o multitudine de personaje, care nu par să aibă neapărat legătură cu misterul inițial sau cu protagonista timpului prezent. Abilitatea lui Morton de a ține frâiele poveștii suficient de tensionate, dar fără să le rupă, e remarcabilă în acest roman - povestea are tendința de a te captiva cu totul într-un anumit punct, iar complexitatea subiectelor abordate, a personajelor și a relațiilor dintre ele merită savurate pe deplin, împreună cu deznodământul care combină perfect toate nuanțele aparent lipsite de importanță. 

Timpul are ciudata abilitate de a umbri amintirile, preschimbându-le tot mai tare pe măsură ce se scurge. Toate lucrurile rele par să se estompeze, iar cele bune să iasă la suprafață de fiecare dată când trecutul dă târcoale prezentului. Dar adevărul are mereu drumul lui, indiferent de amintirile celor implicați sau de estomparea cauzată de trecerea anilor. Ceea ce e menit să se afle, se va afla. Iar ceea ce e menit să rămână îngropat pentru totdeauna, se va preschimba tot mai mult, fiind înghițit de trecerea lină a anotimpurilor...

​Cartea o găsiți aici. 

Unele lucruri sau întâmplări par destul de improbabile, greu de imaginat ; asta nu înseamnă că ele nu există. Spre exemplu, prietenia dintre un băiat și o vulpe. Pax e un vulpoi roșcat și jucăuș, cel mai bun prieten al lui Peter. Sunt inseparabili, atașați unul de celălalt peste limită și dornici să exploreze cât mai multe lucruri împreună. Dar venirea războiului și plecarea iminentă a tatălui său îl obligă să se despartă de cel mai fidel prieten pe care l-a avut vreodată. Peter va merge să locuiască cu bunicii, iar Pax nu ar avea suficient spațiu acolo. În plus, bunicul e deja bătrân și ursuz, iar o vulpe l-ar incomoda mai mult decât toate celelalte neplăceri zilnice. Așa că Peter își abandonează prietenul în pădure, ajungând acasă cu ochii în lacrimi. 

Oricât de mult ar încerca bunicul și tatăl său să-l consoleze, Peter e cuprins de o tristețe adâncă. Nu îi vine să creadă că Pax nu mai e cu el, că rătăcește singur prin pădurea întunecată, incapabil să se apere de toate pericolele care îl pândesc. Amintirile cu vulpoiul îi stăruiesc în minte și Peter decide să plece în căutarea prietenului său. Nu acceptă ideea despărțirii și îl vrea pe Pax înapoi, chiar dacă toate circumstanțele le sunt potrivnice. Drumul care îi stă înainte îl va purta în aventuri nemaipomenite. Ceea ce nu știe Peter e că și Pax a pornit în căutarea lui, experimentând la rândul lui lucruri necunoscute până atunci. Șansele ca cei doi să se regăsească se micșorează de la o zi la alta... 

Pax e o poveste minunată, care te captivează pagină cu pagină, chiar dacă ai trecut deja de vârsta copilăriei. Prietenia dintre băiat și vulpoi e prezentată drept una obișnuită, care nu iese în evidență cu ceva anume. E doar o prietenie normală, iar Pax ar putea la fel de bine să fie un câine sau o pisică. Dragostea evidentă dintre ei și fidelitatea unuia față de celălalt nu fac decât să se adâncească după despărțirea lor. Fiecare dintre ei îl caută pe celălalt - Peter regretă că și-a ascultat tatăl și și-a abandonat cel mai bun prieten, iar Pax fiindcă e convins că Peter a făcut o greșeală și că nu l-a abandonat intenționat în pădure. Drumurile lor sunt destul de asemănătoare, căutarea fiecăruia fiind un prilej de a se maturiza și a ieși din zona de confort. Fiecare dintre ei are parte de experiențe noi, unele dorite, altele mai puțin, călătoria fiind inițiatică și deschizătoare de noi orizonturi. Efectele războiului asupra locurilor și oamenilor nu pot fi ignorate, cei doi prieteni înțelegând ce înseamnă o țară aflată în râzboi și cum se adaptează oamenii la viața de pe front. Există pasaje peste care nu am putut să trec atât de ușor, care conțin descrieri destul de vizuale ale războiului, însă cumva am anticipat că este o poveste cu happy-end și că toate încercările prin care trec cei doi prieteni au scopul de a-i aduce din nou împreună. 

Fără îndoială, între copii și animale se creează uneori relații extraordinare, pe care adulții le consideră ciudate sau nelalocul lor. Această carte s-a bazat pe studiile autoarei în ceea ce privește comportamentul vulpilor roșii, iar cartea redă destul de fidel caracteristicile lor, care seamănă mult cu ale oamenilor. Poate că nu a existat această prietenie în viața reală, dar povestea lui Pax este dătătoare de speranță și un bun prilej de a evada din lumea plină de prejudecăți. 

Cartea o găsiți aici. 

Oamenii se lasă mai mereu conduși de prejudecăți și de teama a ceea ce vor spune cei din jurul lor. Această tendință de a face lucrurile având în minte doar ceea ce va crede lumea, cum vei fi judecat pentru fiecare decizie și care vor fi consecințele nu aduce decât durere și deznădejde. În gura nemiloasă a lumii, care emite sentințe fără să gândească, toți suntem vinovați de ceva. Însă nu poți trăi mereu după cum spun ceilalți sau după cum dictează normele societății din care faci parte. Prejudecățile te vor pune la pământ, smulgându-ți și ultima fărâmă de bunătate pe care o mai ai. Viața ta se va sfârși, iar regretele nu vor întârzia să apară. 

Pentru familia Blackwood, aparențele sunt totul. Sunt văzuți ca o familie frumoasă, prosperă, puternică și destul de greu încercată de soartă. Ceea ce nu știe lumea e că fiica lor, care s-a născut cu o înfățișare neobișnuită, locuiește în podul casei, izolată de toți și de toate, obligată să trăiască asemenea unui pustnic. Lilly e o fetiță obișnuită, căreia i s-a spus încă din copilărie că lumea s-ar speria dacă ar vedea-o și că izolarea e cea mai bună soluție dacă vrea să supraviețuiască. Crescând cu aceste vorbe, Lilly se vede asemenea unui monstru, capabil să-i rănească pe ceilalți, cu toate că nu s-a privit niciodată într-o oglindă. Tatăl ei e singurul om care îi acordă puțină atenție și îi oferă cadouri pentru ca viața ei să semene cât de cât cu normalitatea. Dar mama ei are alte planuri pentru ea și, profitând de absența tatălui, o vinde unui circ. Viața lui Lilly se schimbă radical și este liberă în sfârșit să afle adevărul, motivul din spatele izolării sale. Circul seamănă la început cu o închisoare, la fel ca cea în care locuia înainte, dar lucrurile se schimbă, iar oamenii potriviți apar în viața ei, precum și o dragoste infinită pentru ființele care populează circul și care par să aibă o afinitate aparte pentru frumoasa tânără...

Lilly nu e singurul personaj al cărții, în paralel desfășurându-se povestea Juliei Blackwood. Relația dintre cele două femei e evidentă de la începutul poveștii, însă eu am intuit-o greșit. Adevărul îl aflăm abia pe la sfârșit, când Julia, deja sătulă de secretele ascunse în fiecare colț al conacului Blackwood, află povestea de la un martor aparent neînsemnat. Viața lui Julia e plină de greutăți și momente de cumpănă, dar întoarcerea în casa copilăriei nu face decât să-i adâncească spaimele și să îi umple mintea de întrebări. După o viață întreagă în care s-a simțit nedemnă de iubire , lipsită de afecțiunea pe care orice părinte o dăruiește copilului său, moartea mamei o zguduie mai mult decât și-ar fi putut imagina. Pe măsură ce trec zilele, Julia descoperă tot mai multe mistere în camerele vechiului conac și își dă seama că nu și-a cunoscut cu adevărat părinții. A trăit într-o minciună, protejată de secrete întunecate, care vor ieși la iveală, amenințând să-i arunce în aer întreaga viață...

Povestea celor două femei, un dans al trecutului cu prezentul, scoate la iveală secretele unei familii aparent normale, dar care se confruntă cu probleme grave de comportament. În fond, fiecare personaj din roman își justifică acțiunile, considerând că metoda sa e cea mai potrivită și că nu face decât să-și asculte instinctul. Secretele ies la iveală, dezvăluind un destin tragic, o viață care ar fi putut să facă o diferență, însă nu i s-a permis tocmai din cauza faptului că diferențele o despărțeau prea mult de ceilalți. Povestea Juliei e fascinantă prin prisma investigației sale din casa copilăriei și a pasiunii pentru ferma de cai, pe care o îndrăgește de la bun început, descoperind o dragoste infinită pentru ființele necuvântătoare, dar totuși atât de sensibile. Dar povestea lui Lilly e o adevărată dramă care se desfășoară sub ochii cititorului, amintind puțin de Apă pentru elefanți și dezvăluind adevărul din spatele spectacolelor de circ.

Poate că pentru mulți oameni afișele colorate, strălucirea și animalele care fac trucuri sunt ceva impresionant, însă citind această poveste, nu poți simți decât tristețe pentru oamenii care trăiesc și muncesc acolo, pentru ființele care nu sunt lăsate să-și trăiască normalitatea. Circul e aparența supremă a poveștii, o lume fastuoasă, plină de oameni care fac lucruri nemaipomenite și animale care par să fi împrumutat din iscusința acestora. În realitate însă, circul înseamnă animale chinuite pentru a executa diverse trucuri, încălcarea unor drepturi absolut normale pentru orice ființă vie și multă cruzime. Prin blândețea și felul său de a privi lucrurile, Lilly aduce un strop de speranță în această lume mohorâtă, luptând până în ultima clipă a vieții sale pentru ființele care nu au dezamăgit-o niciodată, arătându-i mai multă dragoste decât oamenii. Povestea ei chiar e un carusel de minuni și tragedii, iar ultimele acte vor smulge lacrimi cât zece cărți la un loc. 

Cartea o găsiți aici. 

Când îți petreci toată viața alături de cineva, devii extrem de obișnuit cu dorințele, pasiunile sau mofturile sale. Ajungi să îi cunoști toate părțile, inclusiv pe cele mai puțin bune și te obișnuiești cu asta. Îl iubești și la început ai impresia că va sta mereu pe piedestalul pe care l-ai urcat, dar cu cât îl cunoști mai bine, cu atât îți dai seama că e doar un om obișnuit. Un om care greșește. Iubirea nu dispare, ci se transformă încetul cu încetul în obișnuință sau într-o afecțiune molcomă. Îl cunoști atât de profund pe cel de lângă tine, încât într-o zi realizezi că ți-ai pierdut propriile vise undeva pe parcursul drumului, ți-ai pierdut personalitatea și ambițiile. Ai devenit o persoană ștearsă, aflată mereu în umbra cuiva care e obișnuit să-i stai la dispoziție zi de zi. Ai uitat să mai faci lucruri pentru tine, să îți creezi timp liber în care să uiți de tot sau să te bucuri de lucrurile simple, precum lumina soarelui. Ai uitat cine ești și într-o zi, iei o decizie fără cale de întoarcere : e timpul să te redescoperi. 

​Aceste gânduri se perindă prin mintea lui Joan Castleman, în timp ce se află la 10500 de metri deasupra oceanului, într-un avion care o va duce în Finlanda. Soțul ei Joe, faimosul scriitor, urmează să primească un prestigios premiu, care va arăta lumii întregi valoarea operelor și scriiturii sale. Dar Joan nu mai poate să trăiască în umbra lui, fiind doar persoana care se îngrijește de toate nevoile lui, mereu acolo în caz că se întâmplă ceva, mereu dispusă să-i întindă o mână de ajutor. I-au ajuns toți anii în care l-a sprijinit necondiționat, în care și-a îngropat adânc visele și i-a suportat infidelitățile, doar ca să-l vadă devenind un scriitor aclamat, iubit de publicul din întreaga lume. Joe a transformat-o într-o fantomă, care bântuie prin propria viață fără să știe încotro să se îndrepte. Și-a dorit mereu să fie o scriitoare cunoscută, iar romanele sale să facă o diferență în lumea literară, însă și-a dedicat toate resursele soțului ei, văzându-și visul devenit realitate doar de la distanță... 

Avem o femeie care poate fi numită stăpâna contradicțiilor, un personaj cu o mască atent creată de-a lungul anilor, pregătit să-și dezvăluie adevărata față. Privită din exterior, Joan e o soție fidelă, mereu prezentă alături de soțul ei în momentele importante, făcând o impresie plăcută tuturor celor care o cunosc și astfel, ajutându-l pe Joe să se simtă confortabil în nenumărate anturaje. În interior însă, e o ființă fragilă, o femeie incapabilă să-și urmeze propriile vise, adâncită de ani de zile într-o căsnicie toxică. Obișnuită să suporte toate situațiile mai mult sau mai puțin penibile în care soțul său decide să o pună, adânc încrezătoare în normele unei societăți pentru care divorțul nu există, se supune unor reguli nescrise pentru a păstra aparențele unei căsnicii fericite. Dar pe parcursul anilor, lumea se schimbă, sexul feminin începe să lupte pentru emancipare și refuză să se mai lase identificat prin prisma sexului masculin. Iar Joan se trezește la o vârstă destul de înaintată și parcă-și vede pentru prima dată viața așa cum e - lipsită de substanță, alături de un om pe care nu-l mai iubește și nu-l mai respectă. Dar în ciuda acestei concluzii triste, se simte plină de curaj și pregătită pentru un nou început. 

Soția este un roman feminist, despre emanciparea femeii și puterea pe care și-o descoperă în momente de cumpănă, despre toate deciziile pe care societatea ni le impune și cum ne raportăm la ele, sau mai degrabă, cum ne trăim viața frumos, ocolind miturile învechite care pretind că oricine poate fi fericit respectând niște reguli. 

Cartea o găsiți aici.