În ciuda progreselor remarcabile ale științei din ultimele decenii, în lume există oameni care suferă de dureri cronice, inexplicabile din punct de vedere medical, refractare la orice tratament disponibil până în prezent. Pornind de la această realitate cruntă, Monty Lyman afirmă cu tărie că tot ce credem că știm despre durere este greșit. Prin exemple concrete și studii de specialitate, un prim mit este demontat - durerea nu depinde de gradul de vătămare al țesutului. Durerea este produsă în creier, iar acest adevăr poate fi interpretat în mod greșit drept o simulare din partea pacientului care suferă de dureri cronice. Indiferent de natura durerii sau de intensitatea ei sau de schimbările pe care le provoacă, durerea este un protector. Este menită să ne protejeze de ceea ce ne-ar putea distruge, de factori invizibili cu ochiul liber, factori amenințători pentru bunăstarea noastră. Încă de la primele pagini, mi-am dat seama că medicina modernă, în marea majoritate a locurilor de pe planeta asta, abordează total greșit durerea. 

Medicii au nevoie de ani mulți de pregătire pentru a putea profesa, iar educația lor nu se termină niciodată. Medicina este o știință care evoluează constant, care încearcă mereu să găsească răspunsuri sau soluții la probleme aparent de nerezolvat. Caracteristica comună a oamenilor de știință este curiozitatea și datorită ei, de-a lungul secolelor, oamenii au găsit metode de a eradica anumite boli, au descoperit modalități confortabile și ușoare pentru a trata anumite afecțiuni și caută în continuare răspunsuri. Durerea idiopatică sau durerea care nu are nicio cauză medicală este o afecțiune destul de des întâlnită în epoca modernă, în ciuda progreselor medicale, a aparaturilor sofisticate și a medicamentelor eficiente care există. Pe această categorie de pacienți își concentrează privirea autorul, încercând să sublinieze anumite aspecte neglijate în medicină și să găsească soluții eficiente, la îndemână pentru marea majoritate a oamenilor. Partea emoțională a bolilor sau a durerii este un aspect despre care medicii nu vorbesc sau nu întreabă atunci când consultă un pacient. Unele manifestări ale corpului nu au nicio dovadă care să fie detectată de aparate și de aici apar dilemele, barierele, incapacitatea științei de a trata ceva ce nu poate fi văzut. Știința, în general, se bazează pe dovezi. Dar orice boală are și o componentă emoțională, fie provenind din copilărie, fie dintr-o situație recentă, traumă, situație familiară dificilă. 

Autorul explorează posibile explicații ale durerii prin intermediul cauzelor emoționale, a factorilor din mediul înconjurător, a unor evenimente care nu țin neapărat de pacientul în sine, dar care au avut sau au impact asupra întregii omeniri. Este o lectură fascinantă despre corpul uman, despre felul în care ne gestionămm emoțiile și traumele, despre felul în care interacționăm cu ceea ce ne înconjoară și cum ne afectează aceste interacțiuni în plan fizic și psihic. Cartea o găsiți aici. 

Câștigător al Booker Prize în 2020 și numit cea mai bună carte a anului de către British Book Awards, Shuggie Bain este povestea unui tânăr maturizat peste noapte, a unei copilării dificile trăită într-o locuință socială din Glasgow în anii '80, în compania unei mame alcoolice. Autorul a fost comparat cu Hanya Yanagihara sau cu Alan Hollinghurst, romanul său fiind un adevărat tur de forță despre familiile din clasa muncitoare. Hugh, poreclit Shuggie, este un copil bun, inteligent, perspicace, aflat într-un mediu total nepotrivit pentru dezvoltarea lui. Mama sa, Agnes, este alcoolică, iresponsabilă, incapabilă să aibă grijă de propriul copil și să se controleze suficient de mult pentru a-i asigura acestuia hrana de fiecare zi. Alcoolismul mamei apasă greu pe umerii firavi ai copilului de zece ani, care trece prin diferite stări în încercarea de a rezolva această problemă. Nu îl deranjează umilința la care este supus sau anxietatea care îi bântuie nopțile, ci faptul că nu este capabil să o ajute pe mama lui. Iubirea lui infinită pentru ea, în ciuda tuturor defectelor evidente, este forța care îl împinge să meargă mai departe. Toți ceilalți au părăsit-o demult, toate relațiile ei sunt sortite eșecului, Shuggie fiind singurul om de pe lume pe care se poate baza constant. 

Drama acestui copil este profundă și cu un final incert, căci situația nu pare să se amelioreze. Shuggie devine un copil singuratic, nefericit, mereu îngrijorat și tensionat de ceea ce s-ar putea întâmpla, mereu în alertă. Nu reușește să se bucure de nimic din ceea ce viața are de oferit, căci soarta nu a fost deloc blândă cu el. Încăpățânarea lui de a rămâne alături de mama sa se traduce tototdată prin neputința unui copil de a se descurca singur într-o lume atât de dușmănoasă. Shuggie nu are prieteni, nu cheamă pe nimeni la el acasă, căci mama sa e ca o bombă cu ceas, niciodată nu știe la ce să se aștepte din partea ei. O iartă de fiecare dată, chiar și atunci când banii pentru mâncare se risipesc pe sticle de alcool. Faptul că este diferit de cei din comunitatea sa nu îl ajută, fiind discriminat mereu și marginalizat de ceilalți. Singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni este speranța. Speranța că într-o zi mama lui va fi o mamă normală, o mamă drăgăstoasă, speranța că vor reuși să scape din acea fundătură în care locuiau, speranța că soarele va răsări la un moment dat și pentru familia lui. 

Shuggie Bain este un roman plin de durere, de suferință, de frustrare și adevăruri amare despre lumea în care trăim. Shuggie și mama sa nu sunt conturați ca niște victime, ci ca niște persoane care luptă în fiecare zi cu forțele destinului, în ciuda sorților de izbândă. Este un roman liric, scris cu multă empatie și emoție, o poveste care te poartă prin toate stările posibile și îți reamintește cât de norocos ești. În ciuda dimensiunilor sale, se citește ușor și își merită toate laudele de pe rețelele sociale. 

Cartea o găsiți aici. 

După o carieră de succes în lumea filmului și a teatrului, cu apariții în seriale precum Downton Abbey, The Tudors și o nominalizare la premiul Laurence Olivier, Catherine Steadman a debutat în 2018 cu thrillerul Ceva în apă, o poveste captivantă și plină de neprevăzut. Noul ei roman, Dispariția, are  acțiunea plasată în centrul lumii strălucitoare a Hollywood-ului, iar autoarea abordează teme precum compromisul, puterea de decizie, discriminarea etc. 

Mia Eliot, o actriță de origine britanică, ajunge în  Los Angeles pentru a participa la o competiție importantă. Cu puțin noroc, speră să dea lovitura în lumea filmului și să fie remarcată de cei mai importanți producători. Competiția e acerbă, iar sezonul tinerilor gata să facă orice pentru a reuși tocmai a început. Mia începe să se simtă ca peștele în apă în această lume atât de atrăgătoare, atât de plină de strălucire. Nici măcar nu bănuiește că în culise se petrec cele mai îngrozitoare coșmaruri. În LA-ul plin de viață și pasiune, nu oricine reușește să-și audă numele pe buzele tuturor. Oamenii cu adevărat dispuși să ia ce li se cuvine sunt cei care nu ezită să facă compromisuri, să calce pe cadavre, să taie în carne vie. Dispariția lui Emily, o actriță pe care Mia o cunoscuse de puțin timp, îi deschide ochii asupra părții întunecate a industriei. Mia înțelege rapid că nimic nu e ceea ce pare în acest loc paradisiac și că nimeni nu spune adevărul dacă nu are ceva de câștigat. 

Mia va avea parte de o maturizare forțată, un wake-up call înspăimântător la contactul cu lumea reală. Într-o lume bazată pe compromis și minciună, nu poți răzbi decât dacă te încadrezi în peisaj sau încerci să schimbi ceva. Va reuși Mia cu adevărat să supraviețuiască în această lume fără a-și pierde demnitatea? Dispariția mi-a plăcut mult mai puțin decât Ceva în apă, ​celălalt roman al autoarei. A fost o poveste mai puțin antrenantă, centrată în special pe sentimentele și acțiunile umane, dar suficient de plină de suspans cât să îmi stârnească curiozitatea. 

​Catherine Steadman e, cu siguranță, o autoare de urmărit. Cartea o găsiți aici.