Viața are un simț al umorului macabru. Te aduce în aceleași situații dificile mereu, punându-te la incercare de fiecare dată, provocându-te să răzbești , să-ți ascuți simțurile și să ieși la liman mai puternic decât înainte. Viața a fost mai mult decât nedreaptă pentru Cilka Klein, care avea doar șaisprezece ani când a ajuns în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Fiind ochită de un ofițer superior încă de la sosire, Cilka are de îndurat violuri și umilințe repetate pentru a beneficia de puțină liniște în timpul zilei. Este obligată să supravegheze femeile care ajung în blocul 25, ultima oprire înainte de moarte. Cilka este conștientă că atrage ura tuturor prin acțiunile ei, însă și-a jurat că va supraviețui prin orice mijloace, trebuie să reziste și să nu-și piardă speranța. În timp, învață să își înghețe orice sentiment, orice trăire, reușind astfel să se distanțeze de toate ororile din jurul ei. Chiar dacă e moartă pe dinăuntru, Cilka nu se dă bătută și încearcă să găsească modalități de a-i ajuta pe cei din jur, datorită poziției de care se bucură. Este apărătoarea poveștii de dragoste dintre Gita și Lale, protagoniștii romanului Tatuatorul de la Auschwitz ​. Finalul războiului îi întărește speranța că va reuși să ducă o viață normală. După fuga naziștilor din lagăr și apariția rușilor, Cilka simte în sfârșit libertatea foarte aproape de ea. Dar destinul i-a pregătit altă lovitură. Rușii o consideră o trădătoare și decid să o ducă în gulagul din Vorkuta, Siberia. O condamnă la 15 ani de muncă și astfel începe călătoria Cilkăi. 

​Ajunsă în Siberia își face repede o nouă prietenă, Josia, căci firea ei inimoasă o apropie mereu de oameni care au nevoie de ajutor. Confruntată deja cu experiența lagărului, Cilka încearcă să le încurajeze pe femeile din jurul ei, să le dea speranță. Nu știe de unde mai are atâtea resurse de energie și putere, dar este convinsă că va supraviețui. Inteligența și sufletul său mare nu trec neobservate, iar doctorița Elena îi propune să lucreze la spitalul din lagăr, Cilka vorbind rusa și cunoscând destul de bine alfabetul chirilic. Slujba ei e un dar neașteptat, nemaifiind nevoită să lucreze la mina de cărbuni în fiecare zi. Încă o dată este într-o situație privilegiată față de colegele ei, încă o dată simte vina mușcătoare și teama care nu îi dă pace. Este oripilată de momentul in care celelalte vor afla de faptele ei din lagărul de la Auschwitz, convinsă că le va stârni doar ură și dezgust. Determinarea ei o uimește pe Elena, care îi propune să devină asistentă medicală. Noile ei îndatoriri vor alina mai mulți pacienți, iar talentul ei va fi exploatat la maxim. Muncă îi dă un motiv de a se trezi în fiecare dimineață, de a continua să facă bine pentru a-și spăla păcatele, de a salva oameni în locul celor pe care nu i-a putut salva. În ținutul ăsta plin de oroare și dureri, Cilka reușește să își facă prieteni, să-și învingă frica și să vorbească despre modalitățile prin care a supraviețuit și chiar să spere la iubire. 

Reconstituindu-i povestea din mărturisirile lui Lale Sokolov și a cercetărilor pe cont propriu, autoarea și-a dorit să o descrie cât mai fidel pe această fată incredibil de curajoasă, cu un suflet mai mare decât întinderea gulagului căruia i-a supraviețuit. Lale a numit-o cel mai curajos om pe care l-am cunoscut vreodată și citind acest roman, am înțeles de ce. Detaliile vieții ei sunt, evident, șocante și imposibil de imaginat. Nu pot să înțeleg de unde au avut acești oameni atâtea resurse de empatie, bunătate și forță pentru a supraviețui unor experiențe prin care nimeni nu ar trebui să treacă vreodată. Nu e vorba doar de Cilka, ea e un simbol al bunătății care a învins ororile războiului și a dus lumea mai departe. Cilka e imaginea autoarei despre empatie, despre cum poți să-i ajuți pe ceilalți chiar dacă pe tine nu te-a ajutat nimeni, despre toate resursele ascunse care ies la suprafață atunci când ești convins că nu mai ai nimic de oferit. Datorită acestor oameni, care și-au expus sufletul la propriu, indiferent de condiții, balanța dintre bine și rău a reușit să se echilibreze din când în când. În ciuda tuturor ororilor, au existat întotdeauna curajul și bunătatea. Și citind astfel de cărți, stau și mă întreb cum pot coexista aceste categorii de oameni pe lume - cei plini de cruzime, care nu s-ar da în lături de la nimic pentru propriile beneficii și cei plini de curaj, care și-ar risca viața pentru ceilalți în fiecare secundă. Cum pot să existe asemenea discrepanțe? De ce nu suntem mai mulți cei plini de curaj ca să înclinăm balanța în favoarea binelui? 

Am citit Călătoria Cilkăi cu inima strânsă - de fiecare dată când lucrurile păreau să meargă pe un făgaș normal, se întâmpla altă nenorocire, interveneau alți factori cu care personajele să se lupte. Îmi simt sufletul greu după o astfel de lectură, deși ea a fost scrisă, așa cum mărturisește autoarea la finalul romanului, pentru ca oamenii să nu uite aceste fapte abominabile, să nu mai repete nicicând asemenea orori. Și totuși, încă există atât de mult rău în lume, atâta înverșunare (în special acum, când căutăm noi definiții ale normalității) , atâtea frustrări care ies la suprafață și, neștiind cum să le gestionăm, le îndreptăm asupra celorlalți. Ceea ce mă șochează cel mai tare citind aceste cărți e faptul că noi trăim alte războaie, cu inamici nevăzuți și pe care nu știm cum să-i învingem. ne luptăm între noi zi de zi pentru nimicuri și în tot oceanul ăsta de urlete, minciuni și traume mai răsar din când în când oameni care vor să schimbe ceva. Dar sunt prea puțini și prea răsfirați... 

Cartea o găsiți aici. 

1. Andre Aciman, Strigă-mă pe numele tău .  O poveste de dragoste pasională, două destine legate pentru totdeauna, dar mai ales un stil poetic și senzual care l-a transformat pe Aciman într-unul dintre scriitorii mei preferați. 

2. Andre Aciman, Find me. Încă netradusă la noi, continuarea romanului de mai sus este scrisă din trei perspective și mi-a plăcut de zece ori mai mult. Un omagiu adus dragostei, indiferent de forma ei, cartea răspunde la întrebările cititorilor legate de destinele celor doi îndrăgostiți și de regăsirea lor după mulți, mulți ani. 

3. Celeste Ng, Mici focuri pretutindeni. Un roman despre familie, secrete și capcanele unei comunități guvernată de reguli stricte. 

4. Jessie Burton, The confession. Povestea unei fiice care își caută mama se întrepătrunde cu cea a femeii pe care mama ei a iubit-o nebunește, pentru care a sacrificat totul până în ultima clipă, indiferent de consecințe. Jessie Burton este o altă descoperire literară extrem de plăcută și o scriitoare care știe cum să te captiveze de la bun început. 

5. Guillaume Musso, Viața secretă a scriitorilor. ​ Știți deja că îl ador pe Musso, iar despre carte am scris pe larg aici. 

6. Jessie Burton, Muza. O carte a cărei acțiune se învârte în jurul unui tablou dispărut, alternând pe două planuri (trecut-prezent) și plină de personaje fascinante. Încă o dată, Jessie Burton își demonstrează talentul literar și abilitatea de a scrie povești surprinzătoare. 

7. Holly Ringland - Florile pierdute ale lui Alice Hart. Un roman total atipic, despre care am vorbit aici. 

8. Pam Jenoff - Fetele dispărute din Paris. Poveștile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au început să mă atragă din ce în ce mai mult în ultimul an, iar Pam Jenoff este bine documentată și foarte pasionată de aceste istorii care merită spuse mai departe. Am scris despre carte aici. 

9. John Boyne - Furiile inimii.  Surprinzător a fost și romanul lui John Boyne, o epopee despre dragoste și durere, drepturi și libertăți, puterea de a merge mai departe indiferent de obstacole. Am scris despre ea aici. 

10. Stephen King, Institutul. De când l-am descoperit pe King, am înțeles de ce e regele thriller-ului. Acest roman îi reconfirmă talentul, dar și viziunea asupra viitorului. Am scris despre el aici. 

11. Fredrik Backman, Oameni anxioși. Cuvintele sunt prea neînsemnate când trebuie să vorbesc despre Backman, unul dintre autorii mei preferați, dar vă îndemn încă o dată să îl citiți. Am scris despre carte aici. 

1. David J. Smith, Dacă...Un nou mod de a privi ideile mărețe și numerele. O carte genială din punctul meu de vedere, cu explicații pe înțelesul celor despre marile descoperiri și modul în care a evoluat lumea. Am scris despre ea aici. 

2. Dr. Dominic Walliman, Ben Newman , Profesorul Astro Cat și odiseea corpului uman. Seria cu profesorul Astro Cat e una dintre preferatele mele, dar volumul acesta despre secretele corpului uman mi s-a părut cel mai fascinant și bine documentat. Am scris mai pe larg aici. 

3. Pimm Van Hest & Nynke Talsma, O burtică plină de secrete. O povestioară cu tâlc despre secrete și cum ajung acestea să fie descoperite tocmai când nu te aștepți. Am scris despre ea aici. 

4. Paulette Bourgeois, Brenda Clark, Seria Franklin. Îmi amintesc cu drag momentele când mă uitam la desenele cu Franklin, iar cărțile nu fac decât să mă transpună înapoi în copilărie, în cele mai fericite timpuri. Sunt superbe, minunat ilustrate, pline de învățăminte. Vă las o recenzie aici, restul le găsiți pe blog. 

"Aceasta este o poveste despre un pod, despre idioți, despre o luare de ostatici și o vizionare de apartament. Dar și o poveste de dragoste. De fapt, mai multe." 

Citindu-l pe Backman, mi s-a întâmplat să am anumite revelații legate de comportamentul meu și relațiile cu cei din jur. Și cred cu tărie că vi s-au întâmplat și vouă, de fiecare dată când autorul descria o situație cel puțin ciudată, dacă nu chiar ieșită din comun. Am stat pe gânduri zile bune după ce am terminat fiecare roman de-al său, incapabilă să mă arunc in altă poveste. La fel fac și acum, căci Oameni anxioși ​mi-a atins toate coardele sensibile de care știam și cele pe care nu știam că le am. M-am întrebat, pe tot parcursul lecturii, cum aș fi reacționat eu într-o situație asemănătoare și de unde au avut oamenii ăștia atâtea resurse de empatie și atâtea revelații în decurs de câteva ore. Povestea e sărită de pe fix, nebună într-un fel cu care doar Backman poate jongla, dar te face să te reevaluezi constant - fiecare șansă pierdută, fiecare moment penibil, fiecare comportament aiurea față de cineva, fiecare experiență modelatoare. Pe scurt, un posibil hoț (disperat și foarte speriat) fuge de la locul faptei și intră într-un apartament în care are loc o vizionare. Plin de spaime până în adâncurile sufletului și luând decizii tot mai proaste cu fiecare secundă care trece, hoțul decide să se lase pe mâna ostaticilor săi și să le povestească cum a inceput totul... Lucrurile nu sunt deloc complicate, așa cum ați putea crede. Fiecare dintre ei are o poveste care merită spusă, iar poveștile astea adunate la un loc îi vor uni mai mult decât și-ar fi închipuit vreodată, dezvoltând o prietenie la fel de firească precum râsetele sau apariția soarelui pe cer în fiecare dimineață. 

​În apartamentul ce urmează să fie vândut, se află un cuplu de lesbiene, un cuplu de căutători de comori ( obișnuiau să cumpere apartamente, să le renoveze și să le vândă mai departe) , o bătrânică al cărei rol nu pot să vi-l dezvălui deși am bănuit cine ar putea fi de pe la jumătatea cărții, o femeie care nu e interesată nici cât negru sub unghie de asemenea locuință și un distrugător de vizionări, care se va dovedi mult mai interesant decât la început. Împreună cu agenta imobiliară și hoțul recent sosit, formează un grup pestriț, ciudat, aparent fără elemente comune. Însă pe măsură ce trece timpul, se vor dovedi mult mai asemănători decât și-ar dori, iar confesiunea hoțului îi îndeamnă să povestească și ei ce au pe suflet, ce îi apasă și ce experiențe le marchează și astăzi existența. Este cea mai ciudată luare de ostatici din toată istoria, probabil printre puținele care se termină fără pierderi de vieți omenești și o lecție de viață de neuitat. 

​Dacă mai aveați vreo îndoială în privința talentului lui Backman, romanul ăsta o vi le spulbere pe toate. Niciun alt autor nu ar fi putut să se joace atât de natural cu sentimentele umane, cu experiențele care marchează schimbări importante, cu anxietatea și viața în general. Modul lui de a privi viața și oamenii, de a scrie despre ei în moduri atât de firești a devenit semnătura personală și asigurarea că în spatele furiei și a limbajului răstit, a țipetelor și jignirilor,a ironiei se ascunde de fapt frică, lipsă de încredere, o teamă nefirească de a interacționa cu cei din jur, lipsa siguranței și a iubirii de sine. Toate comportamentele nocive au la bază experiențe care au modelat oamenii în moduri mai mul sau mai puțin bune, iar semnele pe care le-au lăsat continuă să își facă apariția chiar și peste ani. Romanul se concentrează pe tema anxietății, atât de des întâlnită în lumea modernă, presiunile societății fiind enorme indiferent dacă ești bărbat sau femeie, singur sau cu propria familie, indiferent de religie sau orientare sexuală. Descrie atât de bine tendința noastră de a judeca oamenii pe care nu-i cunoaștem în funcție de prejudecățile pe care le-am acumulat de-a lungul vieții, sentimentul de cunoaștere deplină care nu ne permite să acceptăm și alte variante, generalizarea situațiilor indiferent de consecințe. Oameni anxioși suntem cu toții, e imposibil să nu te regăsești măcar într-o scenă din roman, să nu-ți aduci aminte de un moment când ai judecat greșit pe cineva și apoi ai regretat mereu sau de momentul când cineva te-a judecat prea aspru, prea repede. 

​O piesă de teatru în care haosul și neprevăzutul sunt la ordinea zilei, dar cu un deznodământ atât de frumos. 

"Lucrul ciudat când vine vorba despre anxietate este că încercăm să vindecăm haosul cu haos. O persoană care se bagă într-o situație catastrofală arareori dă înapoi. De cele mai multe ori continuăm, ba chiar accelerăm. Ne-am creat o existență în care îi vedem pe alții izbindu-se de un zid, dar ne ațteptăm ca noi să reușim să trecem prin zid. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât suntem mai convinși că soluții din ce în ce mai improbabile ne vor salva miraculos, în timp ce toți cei care se uită la noi așteaptă să vadă...izbitura."

"Se spune că personalitatea unui om este suma experiențelor sale de viață. Dar nu e întru totul adevărat, căci, dacă trecutul nostru ar fi tot ce ne definește, nu ne-am putea suporta pe noi înșine. Trebuie să ne convingem că suntem mai mult decât greșelile noastre de ieri. Că suntem și cele mai bune alegeri pe care le vom face, că suntem și toate zilele noastre de mâine încolo. "

Cartea o găsiți aici. 

Dacă ai nenorocul să te naști într-o lume dominată de violență și bani, inevitabil va veni un moment în viața ta în care vei dori să preiei puterea , să devii un rege pe tabla de șah pe care se fac jocurile. Când ai crescut toată viața cu povești despre execuții, trafic de droguri și oameni care conduc lumea dintr-un fotoliu, e de la sine înțeles că nu vei alege alt drum decât acela căruia îi cunoști deja toate dedesubturile. Când știi deja cum funcționează lucrurile, ai un curaj nebun impus de vârsta fragedă și o tărie de caracter care nu se sperie de nimic, când planurile sunt deja făcute în mintea ta, e foarte clar că vei ajunge să le pui în practică imediat ce îți permiți. Napoli, locul în care s-a născut Maharajahul, este un oraș dominat de clanuri, trafic de droguri și crime peste crime. De la o vârstă fragedă, acest băiat își dorește puterea și e pregătit să o obțină indiferent de prețul pe care va trebui să-l plătească. Ascensiunea lui e dificilă, în fond e doar un copil cu vise mari și nerealiste. Dar puterea lui de convingere și rolul de conducător îl ajută să evolueze, să se ridice din țărână și să se impună într-o lume condusă de mafie. Maharajahul e doar un copil, unul naiv, care habar nu are de consecințele ce se vor abate asupra lui la scurt timp după ce va prelua puterea. 

​O singură fisură din Sistem este suficientă pentru a crea noi oportunități , a face loc cuiva care și-a dorit mereu să se impună în fața celor puternici. Așa ajunge Maharajahul să facă rost de arme, să-și construiască strategia și armata, să aibă acces la droguri și bani. Armata lui, formată din băieții pe care îi cunoaște de o viață întreagă, alături de care a crescut și a împărțit totul, e dispusă să îl susțină până la capăt. Însă niciunul nu bănuiește deznodământul acestei situații, acestor aparente vremuri fericite. Dacă ai crescut într-o lume care te-a obișnuit cu crima și trădarea, e de la sine înțeles că vei ajunge la fel. Te vei adapta sau vei muri. Depinde doar de tine. 

Romanul lui Soviano este șocant, imprevizibil, o lume a copilăriei transpusă în ținuturile controlate de mafie. Pe tot parcursul acțiunii, ceea ce m-a distrat și bulversat deopotrivă a fost inocența copiilor care doreau să țină puterea în mână, dar erau cei mai fericiți când încălțau o pereche nouă de adidași sau mâncau o gumă. Lumea care înainte era plină de dorințe imposibile, lucruri la care nu aveau acces din cauza banilor le era acum la îndemână, un miraj în mijlocul unei vieți trăite la maxim. Însă aceste fațete ale inocenței nu au viață lungă în roman, pentru că în următoarea scenă autorul prezintă aceeași copii vorbind mult prea deschis despre sex, arme și droguri, lucruri pe care le cunosc deja de mult, despre care discută la fel de deschis precum ar discuta despre ciocolată. Copilăria lor e cumva retezată din rădăcini într-un oraș că Napoli, care funcționează la fel de zeci de ani. Mafia controlează oamenii nu doar prin taxe sau mici favoruri, ci prin anularea unor drepturi fundamentale, prin teama care îi determină să renunțe la principii și la etică, să închidă ochii în fața unor nedreptăți evidente și să își vadă de treaba lor. În Napoli, zgomotele focurilor de armă sunt absolut normale, nici măcar poliția nu se deranjează să verifice ; oamenii cresc cu certitudinea că nu e bine să-ți bagi nasul în treburile altora, e chiar necesar să îți vezi de drumul tău și să nu te oprești din mers niciodată, indiferent de capcanele care apar pe marginea drumului. Un oraș misterios, care îți poate băga frica în oase la prima mișcare greșită. 

Obsesia lui Soviano pentru mafie e evidentă, romanul fiind foarte bine documentat, la fel ca și precedentul, Gomorra. Eroul romanului este construit atent, cu Machiavelli pe post de mentor și o lume care îl presează continuu, îl fascinează și îi modelează drumul la fiecare pas. Violența este exemplificată în câteva scene greu de citit, greu de asimilat, însă povestea pare, după ce ai ajuns la final, doar drumul spre maturizare al unui copil prostuț. Deși Maharajahul nu e nicidecum prostuț, ci doar excesiv de încrezător în sine, excesiv de convins că nimic rău nu i se poate întâmpla lui sau familiei sale. Nu e nicidecum o carte care să semene cu Nașul, Omerta ​sau alte pelicule care au încercat să recreeze această lume dominată de mafie. Dar Soviano atrage totuși atenția asupra rețelelor sociale, acest pericol mascat din viețile copiilor, care se poate transforma oricând într-o bombă cu ceas. Lumea în care trăim nu a fost niciodată mai periculoasă sau într-o stare mai avansată de incertitudine. 

Cartea o găsiți aici.

California, 1914. Industria filmului face primii pași timizi spre succes și trecerea de la filmul mut la cel sonor, primele sclipiri ale epocii de aur ale Hollywoodului. Începuturile ei nu includ o suită de actrițe și regizori celebri sau nenumărate locații de filmare, dar lumea incepe pentru prima dată să se bucure de magia ecranului, a unei pelicule filmate cu mari eforturi și în condiții greu de descris. Actorii au parte de multe greutăți, în special judecățile oamenilor care privesc cu scepticism această meserie relativ nouă. Este o lume dominată de bărbați, în care femeile trebuie să își facă loc prin diverse mijloace, să se lupte pentru respect și drepturi. În însorita Californie se pun bazele unei mașinării care va deveni un prilej de a spune povești, de a exprima diverse puncte de vedere și de a duce creația la niveluri până atunci imposibil de imaginat. În acest peisaj fascinant, două femei își caută calea spre succes, transformându-și pasiunile în meserii care le vor păstra numele înscris în istoria filmului. 

​Figurile centrale ale poveștii sunt Mary Pickford, prima actriță distinsă cu Oscar, a cărei domnie din lumea filmului e legendară și Frances Marion, una dintre cele mai talentate scenariste ale secolului XX, deținătoare a două premii Oscar, regizoare și corespondent în timpul Primului Război Mondial. Romanul explorează relația celor două femei de-a lungul anilor de glorie, dar și de deznădejde și tristețe. Amândouă au luptat cu prejudecățile și disprețul bărbaților, reușind să scrie istorie în lumea filmului, ideile lor fiind inovatoare pentru acea perioadă. S-au lovit de nenumărate obstacole și au rămas alături una de alta chiar și în cele mai tulburi vremuri. Povestea lor demnă de scenariul unui film are nenumărate personaje devenie astăzi legende - Douglas Fairbanks, Charlie Chaplin, Rudolph Valentino, Louis B. Mayer etc. O lume care explodează de culoare și idei, plină de oameni  care au revoluționat cinematografia, ridicând-o la rang de artă. 

Femei de Oscar ​ analizează evoluția unei industrii a titanilor în care două femei se chinuie să-și găsească locul. Progresul lor a deschis multe drumuri pentru actrițele de la Hollywood, însă concepțiile nu s-au schimbat prea mult, lupta căpătând noi valențe. În umbra scandalului #MeToo , a discursurilor referitoare la salariile actrițelor în comparație cu salariile actorilor și a diversității din lumea filmului, problemele s-au adâncit de-a lungul anilor, pe măsură ce industria a evolut , iar mințile s-au îngustat îngrijorător. A fost și este o lume dominată de bărbați, în ciuda talentelor feminine descoperite an de an și a puterii acestora de a schimba lumea spunând povești. În ciuda viziunii, a diplomației și a empatiei cu care sunt spuse aceste povești, pentru ca privitorii să rezoneze mai mult cu oamenii din jurul lor, părerile și ideile masculine predomină această industrie. În spatele exploziei de culoare și fast, a strălucirii etalate pe covorul roșu, lumea filmului e un domeniu în care ori te adaptezi ori dispari.  O lume care îți pune la incercare personalitatea, valorile morale, calitățile și defectele, visele și iluziile. Un miraj care există doar privit din afară, pentru că odată ce ai intrat în sânul lui, toată strălucirea dispare sub o rutină asemenea celei practicate de gospodine, presărată cu minciuni, aluzii indecente și trădări la tot pasul. Cel mai bun film pe care îl produce Hollywoodul se filmează în spatele camerelor. 

​Cartea o găsiți aici. 

Un accident cumplit curmă viața unui băiețel de cinci ani, iar șoferul fuge de la locul accidentului lăsând în urmă durere și o mulțime de întrebări. Nu există indicii folositoare , nici martori care să fi văzut ceva, nicio pistă despre identitatea celui care a provocat tragedia. Poliția se luptă din răsputeri pentru a afla ceva, orice, însă comandantul poliției le cere inferiorilor săi să renunțe. Lunile de muncă nu au condus la nicio pistă demnă de luat în seamă, iar mama băiatului ucis a dispărut, fiind convinsă că nimănui nu-i pasă de copilul ei. Aparent va rămâne un caz nerezolvat, doar că la un an de la accident poliția face un apel către cetățeni și îi îndeamnă să îi ajute în această anchetă. Șoferul este găsit, dar implicațiile poveștii sale sunt mult mai profunde. În spatele unui presupus individ lipsit de milă sau conștiință, se țese o poveste înspăimântătoare despre abuz, iubire și curaj. 

​Ecourile acestei cărți vor mai reverbera în mintea mea mult timp de acum încolo, căci m-a purtat într-o călătorie aparent lipsită de sens, care s-a umplut de profunzime  pe măsură ce detaliile au ieșit la iveală. Autoarea se joacă pur și simplu cu mintea ta, te induce în eroare și te șochează de nenumărate ori. Tocmai când crezi că nu mai există nicio surpriză, că răul a fost stârpit, iar răufăcătorii pedepsiți, vine o altă lovitură, mai puternică decât precedentele. A fost un roman de zece ori mai bun decât Te văd, ​pe care l-am savurat cu sufletul la gură, în special ultimele două sute de pagini, care seamănă cu un raliu scăpat de sub control. 

Lăsând la o parte elementele specifice unui thriller și întorsăturile de situație care te captivează imediat, romanul scoate în evidență semnele unei relații abuzive, situațiile extreme prin care trebuie să treacă victimele și consecințele inevitabile ale speranței de schimbare. Privită din afară, relația din roman e foarte ușor de disecat, semnele de exclamare îți apar în cap foarte devreme și îți vine să îi spui acestei femei să fugă până nu e prea târziu. Însă în realitate, semnele nu sunt atât de clare și în ciuda lor, aceste relații continuă și evoluează. Poate că cei din afara legăturii văd totul cu limpezime, însă victima este orbită de iubirea pe care o simte și de grija excesivă a partenerului pentru bunăstarea ei. Povestea din roman e una cu final fericit (sau cât de fericit poate să fie în situația dată) însă avem în jur nenumărate exemple că lucrurile se pot termina rău. Se pot termina cu vieți curmate sau distruse pentru totdeauna. Violența domestică și abuzul asupra femeilor sunt reale, palpabile, sunt pete de noroi pe suprafața unei societăți șlefuite de perfecțiune. Cu cât citesc mai mult despre aceste subiecte, cu atât înțeleg nevoia unor acțiuni ferme, a unei înțelegeri profunde a victimelor și a nevoii lor de a fi ajutate. E simplu să privești din afară și să emiți judecăți, să consideri că nu ți se poate întâmpla nici ție, nici celor apropiați , însă violența e ascunsă întotdeauna în spatele bunelor intenții, a iubirii pline de patos și a grijii care se transformă în obsesie. Suntem oameni și credem în schimbare, chiar dacă aceasta se întâmplă greu sau deloc. Speranța e altă capcană seducătoare căreia îi cădem pradă zi de zi, căci alternativa e mult prea dureroasă. 

Te las să pleci ​e una dintre cele mai tulburătoare povești pe care le-am citit în ultimul timp. E realitatea unor oameni de lângă noi, coșmarul pe care îl trăiesc zi după zi, povara pe care o duc disperați să nu afle nimeni și dornici să fie ajutați. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Clare Mackintosh m-a bântuit în ultimele luni destul de des, cărțile ei fiind recomandate de aproape toți oamenii care au aceleași gusturi literare ca și mine. Te văd e un roman care avertizează cititorii asupra pericolelor din interiorul rețelelor sociale, dezvoltarea internetului din ultimii ani fiind atât o binecuvântare, cât și un blestem. În centrul acțiunii apar mai multe femei, pozele lor apărând într-un ziar local la rubrica de servicii sexuale / site-uri pentru întâlniri. Sub fiecare poză există un număr de telefon și o trimitere la un site (găseșteperecheapotrivită.com) , însă accesul este restricționat de o parolă care se schimbă în fiecare săptămână. Parola trebuie ghicită de către cei care vor să devină membrii, iar baza de date devine disponibilă după achitarea unei anumite sume de bani, în funcție de serviciile la care vrei să ai acces. Însă site-ul nu este unul care te ajută să îți găsești jumătatea, ci mai degrabă unul care încurajează comportamentele agresive și abuzurile asupra femeilor. Fiecare profil prezintă o femeie și ruta de metrou pe care circulă în fiecare zi, locul pe care se așează și locurile unde schimbă trenul. O capcană perfectă pentru victimele care habar nu au ce li se poate întâmpla și cine sunt străinii cu care intră în contact. 

​După ce au loc două crime și mai multe agresiuni sexuale, site-ul este descoperit de către polițiști, însă lucrurile se complică din ce în ce mai tare căci autorul site-ului nu a lăsat nicio urmă care să îi dezvăluie identitatea. Romanul urmărește de acum povestea unei polițiste care lucrează la caz și a primei femei a cărei poză a apărut în ziar. Pe măsură ce ancheta ancheta devine tot mai intensă, detalii macabre ies la iveală, site-ul fiind deja o adevărată rețea prin intermediul căruia bărbații pot vâna liniștiți fără să suporte consecințele faptelor lor. Totul se desfășoară contra-timp căci aceste sute de femei de pe site habar nu au în ce pericol se află, iar polițiștii își doresc să evite alte agresiuni sau crime. Din momentul în care autorul site-ului este descoperit ai impresia că binele a câștigat de data aceasta, dar finalul îți dă o lovitură în moalele capului, aruncând în aer tot ceea ce citisem anterior. 

Te văd este o poveste șocantă despre oameni și felul lor de a se raporta la ceea ce li se întâmplă. Cele mai mari surprize vin de la cei pe care ai impresia că îi cunoști cei mai bine, de la cei pe care îi iubești și pentru care ai fi dispus să pui rămășag cu propria viață. Însă unii oameni au impresia că lumea este un loc în care pot să se desfășoare așa cum vor, unde pot să răzbune toate nedreptățile care li s-au întâmplat, semănând ură la fiecare pas pe care îl fac. Dacă lumea ar fi atât de sumbră precum e povestea autoarei, toți ne-am dori să trăim singuri și să nu mai vedem alți oameni niciodată. Dar nu întotdeauna răul învinge speranța sau bunătatea, balanța înclinându-se mereu căci altfel ne-am pierde mințile. Un alt subiect dezbătut în acest roman este trauma din copilărie, eveniment care de multe ori marchează o schimbare profundă asupra persoanei în cauză și care are ramificații adânci atât în adolescență, cât și la maturitate. 
​
​Cartea o găsiți aici.

​Conform datelor Centrului Național pentru Copii Dispăruți și Exploatați Sexual , aproximativ 800 000 de copii sunt dați dispăruți în fiecare an în Statele Unite. Unii sunt găsiți. Cei mai mulți, nu. Pornind de la această statistică sumbră, Stephen King a pus bazele unui roman care îți dă fiori pe șira spinării și te urmărește mult timp după ce l-ai terminat de citit. Premisa e una simplă - viața unui polițist dintr-un orășel uitat de lume se va schimba pentru totdeauna atunci când îl va întâlni pe Luke Ellis. Băiatul în vârstă de doisprezece ani este un copil supradotat, de o inteligență ieșită din comun și deja acceptat la două universități de top din lume. Într-o noapte oarecare, este răpit din casa lui, părinții lui sunt asasinați, iar el este dus la Institut, un centru din care nimeni nu a reușit să evadeze până acum. 

Odată ajuns acolo, Luke încearcă să își dea seama ce se întâmplă și de ce sunt atâția copii, de ce sosesc unii noi, iar alții dispar brusc ca și cum n-ar fi existat niciodată. Institutul recrutează copii din toată lumea, copii cu puteri speciale, care pot fi folosite în scopuri nobile. Unii dintre ei posedă darul telepatiei, abilitatea de a citi gândurile celorlalți, iar alții sunt în stare să miște obiectele din jur fără să le atingă - ei sunt telekinetici. Puterile lor nu sunt atât de mari pe cât și-ar dori cei care conduc Institutul ; tocmai de aceea copiii sunt supuși la nenumărate teste, injecții și alte metode barbare prin care puterile lor se pot amplifica sau pot să devină deținători ai ambelor daruri speciale. Ținuți captivi și supuși la torturi inimaginabile, mulți dintre ei își pierd mințile de-a dreptul și nu mai pot fi de folos nimănui. Dar Institutul știe acest lucru și îi folosește atâta timp cât este nevoie, după care scapă de ei fără pic de regret. Însă Luke nu se poate obișnui cu acest gând, refuză să creadă că viața pe care o știa nu va mai fi niciodată la fel, că va muri în această văgăună, cu mințile vraiște și uitat de toată lumea. Chiar dacă se supune fără să crâcnească la toate testele, în mintea lui Luke încolțește un plan. Va evada din Institut și va dărâma toată construcția aceea monstruoasă peste toți cei care i-au răpit copilăria și inocența. 

Perspectiva lui King e una de-a dreptul înfricoșătoare și pe tot parcursul romanului m-am întrebat dacă nu cumva e un fel de premoniție asupra viitorului incert care ne așteaptă. Până și gândul că așa ceva ar putea fi posibil în viața reală e suficient pentru a-ți pierde mințile. Însă dacă stai să analizezi lucrurile, toată această intrigă pare plauzibilă într-o lume în care oamenii tânjesc doar după putere, în care inteligența nu te face neapărat un om bun, iar educația nu te transformă într-un individ cu principii morale. Ba din contră, vremurile pe care le trăim ne demonstrează tot mai mult că oamenii inteligenți și cu putere sunt periculoși. Însă când pui laolaltă mai multe minți luminate, minți antrenate pentru pericole și lucruri care ar putea merge prost, minți care au impresia că fără contribuția lor lumea se va prăbuși la fel de repede ca un castel de nisip, să nu te aștepți la altceva decât la dezastru. Căci oamenii care se simt atât de mari, de importanți și de invulnerabili, oamenii care consideră că munca lor va salva omenirea vor face inevitabil greșeli. Greșeli stupide, greșeli de începător. Pentru că supraestimarea propriilor puteri și sentimentul că ești stăpânul lumii nu fac decât să te condamne la moarte de nenumărate ori, să îți scoată la iveală toate frustrările și vulnerabilitățile. 

​Stephen King e un maestru al misterelor și un povestitor înnăscut, iar talentul său nu poate fi contestat. E al doilea roman scris de el pe care îl citesc cu sufletul la gură și mă întreb de ce l-am ocolit atât de mult timp. Deși în general citesc multe thrillere și dau peste multe cărți excepționale, poveștile lui King au ceva aparte, un soi de vrajă din care cu greu poți ieși după ce ai terminat de citit. Știu că romanul ăsta o să mă bântuie mult timp, o să îmi trezească întrebări la care nu vreau să le aflu răspunsul și sper ca povestea să trăiască doar între copertele cărții, niciodată în viața reală.
​
Cartea o găsiți aici.

Scrisă cu o notă de umor și un talent de povestitor înnăscut, cartea lui Tom Phillips face o scurtă radiografie a evoluției societății umane, cum am ajuns astăzi aici și ce greșeli absolut stupide am făcut pentru a atinge acest grad de evoluție. Deși lucrurile par să se fi schimbat mult comparativ cu ceea ce era acum 10000 de ani de exemplu, ele au rămas aproximativ la fel. Am evoluat în multe domenii, dar am involuat în același timp la capitole importante - umanitate, morală, empatie. Suntem alții și totuși aceeași, mereu în căutarea propriului interes, mereu dispuși să facem aceleași greșeli iar și iar, fără să vedem semnalele de alarmă. 

Probabil vă întrebați de ce autorul susține că am evoluat datorită greșelilor și nu inteligenței. La fel m-am întrebat și eu. Dacă îi veți citi cartea, veți afla că cele mai multe lucruri pe care le-am descoperit sau făcut au fost roadele naivității absolute sau a tendinței noastre de a ne lăsa influențați iar și iar de aceeași factori. Primul lucru care ne ajută să greșim este chiar creierul nostru. Acesta ne păcălește în nenumărate feluri și ne influențează în moduri pe care nici măcar nu le bănuim. Majoritatea deciziilor pe care le luăm sunt influențate de factori externi, de ceea ce am văzut sau am auzit, nu este un proces pe care îl facem în mod conștient. Pornind de la această premisă deloc încurajatoare, aproape toate deciziile care au dus la crearea lumii moderne au fost greșite. A doua greșeală a fost dorința omului de a se extinde cât mai mult, de a avea putere și a da ordine, de a rămâne în istorie datorită ambiției sale. Totul a început cu agricultura și domesticirea animalelor. După ce acestea s-au dezvoltat suficient de tare, omul a început să viseze la o dominație mai largă și a început să călătorească tot mai departe. Primul impuls pe care majoritatea celor ajunși în locuri neexplorate l-au avut a fost să distrugă populațiile care trăiau deja acolo și să le înrobească. După cum vă puteți da deja seama, așa au izbucnit nenumărate conflicte absolut nenecesare, care au fost un fel de preludiu pentru marile războaie de mai târziu. Dar omul nu s-a oprit aici. Curiozitatea lui a devenit tot mai mare, setea de putere tot mai năucitoare și astfel au apărut relațiile dintre țări, majoritatea descoperirilor din domeniul științei și tehnologiei, explorarea spațiului cosmic etc. Lumea modernă are în spate o singură dorință comună și arzătoare - puterea. 

Ca să nu închei într-o notă pesimistă, vă spun că trăim într-o epocă foarte dezvoltată față de strămoșii noștri. Dar asta nu înseamnă că suntem invulnerabili. Ni se confirmă din plin acest adevăr în această perioadă de distanțare socială și regândire profundă a lucrurilor care contează. Probabil că vom ieși din ea schimbați, mai buni și mai preocupați de binele comun, însă nu îmi fac foarte mari speranțe. Lumea modernă nu e compusă sută la sută din lucruri rele, iar greșelile despre care vorbește această carte nu sunt cu totul și cu totul de nerezolvat, însă unele ne dau și astăzi bătăi de cap. Dorința noastră de a ne autodepăși, de a ne supraestima inteligența și capacitățile ne-a adus aici, în lumea asta plină de informații contradictorii, în care adevărul și bunul-simț nu mai au nicio valoare. Am rămas la fel de obsedați de putere și avuție, mânați de aceeași dorință de a-i controla pe ceilalți, încât e absolut necesar ca ceva să se schimbe. Nu putem să repetăm aceleași greșeli la nesfârșit, sperând că rezultatul va fi diferit. 
​
​Cartea o găsiți aici. 

Furiile inimii ​e un titlu mult prea înverșunat pentru calmul absolut cu care este scris acest roman. Chiar și în cele mai complicate situații, când adevăruri dureroase ies la iveală sau tragedii se ivesc la orizont, personajele găsesc resurse de umor și de calm, detașându-se cumva de ceea ce li se întâmplă, privind totul din exterior. Umorul sec pe care autorul îl folosește mi s-a părut enervant la început, însă pe măsură ce am înaintat cu lectura, am descoperit că e un mod perfect de apărare al personajelor, o soluție la îndemână pentru a merge mai departe chiar și în timpul celor mai grave furtuni. 

​Romanul prezintă povestea lui Cyril Avery, un băiat născut într-o Irlandă profund catolică și neiertătoare cu cei diferiți. Mama lui Cyril rămâne însărcinată la vârsta de șaisprezece ani, este necăsătorită și alungată din satul ei natal. Rămasă pe drumuri , fără bani și fără familie, pornește spre Dublin, unde speră că viața va fi mai blândă cu ea. Are deja un plan pentru copilul care se va naște, astfel că Cyril este adoptat de Charles și Maude Avery. Crește într-o casă care cu greu poate fi numită cămin, alături de doi oameni care cu greu pot fi numiți familie. Nu este batjocorit sau ignorat, însă crește cu o lipsă de afecțiune care se mărește tot mai mult de-a lungul anilor, deschizând în el un gol imens, pe care va încerca să îl umple prin cele mai disperare metode. Cyril știe de la început că este diferit de ceilalți, iar trecerea anilor îi confirmă acest lucru - este homosexual într-un stat profund neiertător, care îi condamnă la moarte pe cei ce nu se supun regulilor. Acesta va fi zbuciumul interior de care nu poate scăpa, indiferent de cât de mult încearcă să fie ca ceilalți. Cyril se îndrăgostește pentru prima dată la vârsta de șapte ani și nu reușește să uite niciodată. Viața i-l va scoate în cale de nenumărate ori pe cel de care este îndrăgostit, ca un fel de semn divin. Însă nu-i va obloji rănile și durerile și nu-l va cruța de nenorociri, aratându-i mai mult decât ar fi fost nevoie că pornirile lui provoacă mult rău. 

Cartea este o satiră la adresa unei societăți conservatoare și a influenței religioase, care prin cutumele și regulile străvechi refuză să se modernizeze și să înțeleagă cu adevărat problemele cetățenilor săi. Membrii comunității religioase au fost, de-a lungul istoriei, participanți activi în regimurile totalitare, bazate pe reguli stricte, pe principii învechite și fără temei. Pentru toți aceia care s-au simțit mereu înafara granițelor și a regulilor impuse, societatea a fost inamicul numărul 1, cea care i-a împiedicat să trăiască așa cum au vrut, să se exprime liber și să aibă aceleași drepturi ca ceilalți. Romanul nu face referire doar la homosexuali, ci mai ales la abordarea total absurdă a sexualității - sexul era privit ca o corvoadă pentru ambii parteneri, o unealtă care să îi ajute să procreeze, iar după ce acest lucru se va fi întâmplat, puteau foarte bine să aibă dormitoare separate ; femeile care descopereau placerea sexului erau considerate târfe, plăcerea fiind destinată doar sexului masculin. De-a lungul timpului (romanul îl urmărește pe Cyril pe parcursul întregii vieți) Irlanda rămâne aceeași țară închistată în propriile păreri, condusă de preoți tiranici și conducători lași. Lucrurile se schimbă în lume în privința homosexualității, iar Cyril reușește să trăiască o viață departe de patria lui, să iubească din nou și să-și lărgească orizonturile. 

Furiile inimii​ este un roman incredibil de frumos, care m-a purtat prin toate stările posibile - de la râs necontrolat la tristețe, de la agonie la extaz și înapoi. E greu de imaginat că un om poate să sufere atât de mult din cauza sexualității sale, că această latură pe care oamenii o împart în două categorii (normală și deviantă) poate să șteargă toate celelalte aspecte ale personalității unei ființe, toate lucrurile bune pe care le-a făcut, tot ceea ce a dăruit celorlalți. Mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi și din păcate această tendință de a judeca oamenii atât de repede crește în intensitate, în special în această perioadă sumbră pe care o trăim. 

​Cartea o găsiți aici.