Nota 20, 5 stele pe Goodreads și încă o carte dragă sufletului meu! Imposibil de descris în cuvinte! 

"Mamele nu se duc în rai când mor. Capătă învoire specială de la Dumnezeu să mai rămână prin preajmă o vreme şi să-şi vegheze copiii, orice s-ar fi petrecut între ei în timpul scurtei lor vieţi de muritori."

"Oamenii spun că gemenii sunt două trupuri cu un singur suflet. Dar ele erau mai mult de-atât. Erau un singur trup şi un singur suflet. Soartă şi Destul. Când una închidea ochii, cealaltă orbea. Dacă una era rănită, cealaltă sângera. Iar când una dintre ele avea coşmaruri, inima celeilalte bătea nebuneşte în piept."

"Puteai să-ţi botezi copilul „Onoare“, atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care încă miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine. Şi, aşa cum ştia toată lumea, „Ruşine“ ar fi fost un nume jalnic."

"Nu-i trecuse niciodată prin minte că puteai să înşeli pe cineva drag. Până în ziua aia, nu ştiuse că puteai să iubeşti pe cineva din toată inima şi totuşi să fii gata să-l răneşti. Era întâia lui lecţie despre complicatele însuşiri ale iubirii." 

"Sunt două lucruri pe lume care fac un băieţandru să devină bărbat. Primul e dragostea unei femei. Al doilea e ura altui bărbat“.

"Nu existau pavaje de aur în Istanbul. Ori altundeva în lume. Nici vise de împlinit. Astfel de lucruri existau doar în basme şi legende. Lumea reală, cu oamenii ei reali, semăna cu un amestec de zahăr şi ţărână şi avea, mai mult sau mai puţin, acelaşi gust. Oare ea nu ştia asta?"

"Mă întreb adesea cum e să ai o soţie. O femeie care să-ţi cunoască slăbiciunile şi eşecurile mai bine chiar decât tine, toate spaţiile moarte, care să aibă harta sufletului tău desenată în palmă şi să te iubească totuşi. Cineva care să-ţi sădească în inimă o viaţă de lucruri atât de plăcute, însă atât de mici, încât să nu-ţi dai seama cât depinzi de ele până când le pierzi." 

"Atunci şi acolo am înţeles că nu e bine să tremuri de frică. Dacă aş fi dat dovadă de slăbiciune, m-ar fi călcat în picioare. Toată lumea asta blestemată m-ar fi călcat în picioare. Dar dacă eram puternic, într-adevăr puternic, nimeni n-ar fi putut. De atunci nu m-am mai arătat niciodată slab. Plin de vinovăţie, da. Complet orbit de greşeli. Dar nu slab. Niciodată." 

"Ea era poarta lui spre o lume care, deşi mai neclară şi mai periculoasă, părea totodată mai reală. Îl deranja enorm că era o iubire nepermisă, însă posibilitatea de-a o pierde în orice moment nu făcea decât să-i sporească dorinţa chinuitoare de-a o avea. Era veriga lipsă din viaţa lui, legătura cu trecutul, cu strămoşii, cu latura lui orientală. Iubirea ei compensa piesele rătăcite şi timpul pierdut."

"Când deveneai prima oară tată, îţi închipuiai copilul ca pe o prelungire a ta. Te umplea de mândrie, de un sentiment de împlinire şi înrădăcinare, până ajungeai să-ţi dai seama, încetul cu încetul, că un copil era propria lui creaţie. Nu se abătea de la destinul lui, oricât de mult ţi-ai fi dorit, l-ai fi îndemnat sau l-ai fi silit să meargă pe urmele tale"

"Peste ani, lucrând în numeroase oraşe vestice şi observând viaţa primei generaţii de imigranţi, îşi aducea mereu aminte scena aceea. Şi ei erau smulşi din mediul lor natural. În noul decor respirau greu, vulnerabili, aşteptând ca oceanul să-i ia înapoi sau ca nisipul să le înghită stinghereala, să-i ajute să-şi găsească locul."

"-Când oamenii mor, mor plini de teamă, a spus. Îți pretind totul, iar ca medic e de datoria ta să le dai, să-i alini, să-i ții de mână. Dar copiii mor exact așa cum trăiesc - plini de speranță. Ei nu știu ce se întâmplă, așa că nu așteaptă nimic, nici nu-ți cer să-i ții de mână - în schimb, tu te trezești simțind o mare nevoie să te țină ei de mână. Cu copiii ești pe cont propriu. Înțelegi?"

"În cele din urmă, fără să se mai scrie în ziar, l-au împușcat pe tigrul acela fără picioare chiar acolo, pe lespedea de piatră din cușca lui. Omul care-l crescuse - cel care-l hrănise cu biberonul, îl cântărise, îi făcuse baie, îl plimbase prin grădină în rucsac, ale cărui mâini apăreau în toate pozele făcute pe vremea când acesta era doar un pui - apăsase pe trăgaci. Se mai spune că, în primăvara care a urmat, partenera acestui tigru și-a ucis și devorat unul dintre pui. Pentru tigroaică, anotimpul acesta însemna de pe-acum lumină roșie, văpaie dogoritoare, zgomote care urcă și coboară asemenea unor țipete. Așa că îngrijitorii i-au luat puii rămași în viață și i-au crescut acasă la ei, alături de animalele lor de companie și de copiii lor - acasă la ei, unde săptămânile se scurgeau fără curent electric și fără apă. Acasă cu tigrii."

Tea Obreht a reinventat basmul și l-a readus în lumea modernă, atât de preocupată de succes și bani, încât a uitat să se bucure de povești. M-am simțit ca un copil care deschide fascinat o carte de basme, iar în scurt timp aceasta devine însoțitorul cel mai drag al lui. O ia cu el peste tot, o îngrijește ca pe nimeni alta, o dezmiardă, își clătește ochii cu paginile ei frumos colorate și pline de cuvinte cu tâlc. Copilăria mea încă nu s-a terminat. Cu toate că pe parcursul anilor, bucuriile simple și-au pierdut din intensitate, cărțile nu și-au pierdut niciodată farmecul pentru mine. 

Citind această carte, m-am teleportat cumva în lumea copiilor, în lumea plină de mister a curții bunicilor, a activităților atât de dragi repetate zilnic împreună cu aceștia. Povestea omului fără de moarte, dar și povestea soției tigrului sunt ambele la fel de fascinante pentru mintea umană setată deja pe grijile și îndatoririle de zi cu zi.

Dragostea pentru animale se reflectă în aproape toate poveștile din carte, fie că e vorba despre tigri, elefanți sau păsări exotice. Singurul lucru cu care nu m-am împăcat prea bine a fost descrierea amănunțită a unor locuri din trecut, sate, peisaje rurale, fascinante de altfel, dar care țineau puțin acțiunea pe loc. 

A fost ceva diferit față de ceea ce am citit în ultima vreme și aștept cu interes următorul roman al autoarei. 

Dacă ați citit cartea , aștept și alte păreri sau comentarii și, de ce nu, recomandări pentru viitor! I'm open minded ;) 

Cartea asta m-a lăsat fără replică. 

Eterna luptă dintre ceea ce trebuie să faci și ceea ce ai vrea să faci cu adevărat e perfect descrisă, dar și trăită de protagonist. Prins în mrejele vieții de familie, o familie pe care și-a dorit-o, pe care o iubea și prețuia mai mult decât orice, se vede pus în fața unei probe grele a destinului : dragostea lui din tinerețe, cea mai bună prietenă, apare după un răstimp în care nu a mai știut nimic de ea și îi dă viața peste cap, atât la propriu, cât și la figurat. Cu toate că iubirea părea mai puternică decât oricând, îi ia ceva timp să se acomodeze cu disparițiile, dar și aparițiile la fel de surprinzătoare ale iubitei, cu secretele ei care păreau că nu se mai termină. Prins între ciocan și nicovală, între dragostea pentru fiicele lui, dar și pentru singura locatară a inimii lui, ajunge să spună minciuni peste minciuni, să înșele, să facă compromisuri. Exact lucrurile pe care nu voia să le facă vreodată. Lucrurile pe care le vedea în comportamentului socrului său, un om pe care îl admira și detesta deopotrivă. Suprasolicitarea își spune la un moment dat cuvântul, iar dispariția definitivă a persoanei iubite îl lasă mut, trist, fără speranță sau cale de întoarcere. Soția îl iartă, revine la viața pe care o cunoștea atât de bine înainte, dar rămâne cu golul pe care nimeni și nimic nu ar putea să îl umple vreodată. 

Ce m-a impresionat atât de mult? poate vă întrebați. Universul lui Murakami e același și de fiecare dată altul, te prinde în mreje de la prima pagină și nu-ți mai dă drumul. Multe zile după ce am terminat cartea simțeam un gol adânc, ca și cum eu aș fi pierdut totul, viața mea ar fi fost atacată de un uragan și așteptam o soluție salvatoare. E ceva magic în cărțile lui. E nonconformist și în același timp...uman. 

Dacă aveți alte păreri (fie ele negative sau pozitive) sau comentarii, le aștept cu drag aici pe blog!

"Love is a temple
Love is a higher law 
You ask me to enter 
But then you make me crawl"


"În restaurante nu s-au simțit niciodată prea bine. Au început să le frecventeze când aveau deja mai mulți bani, când idila lor scârțâia ca un leagăn care nu-și mai face treaba ca lumea."


"Sâmburele distrugerii sălășluia deja în exaltarea lor. Doi timizi pietruiți cu revanșe, care-și aruncă unul altuia o singură mitomanie, aceea a uniunii lor. Un teribil exemplu de pereche contemporană." 


"Totul. Pur și simplu totul. Și asta a fost adevărata greșeală. Să se închidă într-o singură iubire și să-i ceară totul. Pur și simplu pentru că ai nevoie de tot. Să înveți totul de la început, să umbli, să te îmbraci, să faci dragoste. Și-au dat tot, s-au învățat unul pe altul totul. O nouă viață în comun, dusă de două ființe ude și nesigure ca doi mânji abia născuți care se ridică și încearcă să rămână în picioare."


"La urma urmei nu erau chiar atât de diferiți de ceilalți. Ca și cum durerea, după multe bolboroseli lăuntrice, n-ar fi vomat altceva decât prostie. O înșiruire de certuri la un nivel dezolant. El făcea pipi fără să ridice capacul, ea se așeza și se uda. Era de-ajuns s-o facă să urască viața." 


"Trebuie să pună în ordine fotografiile. Cele de la nuntă cu orezul, petalele de trandafir și tot ce a urmat, la mare, în parc. Trebuie să le păstreze pentru copii, pentru când vor fi destul de mari ca să nu le rupă. Va trebui să le arate și să le spună vedeți, ne-am iubit,cu adevărat mult, v-am vrut, cu adevărat mult. Și să nu vă gândiți niciodată că e vina voastră."


"Cât de mult îi lipsește o asemenea privire. Dacă n-o cunoști, te târâi prin viață și nu-ți lipsește. Dar dacă o nenorocită ți-a pus pe umeri aripile alea și te-a făcut să te simți eroul unui scenariu temerar, rămâi toată viața un cerșetor în căutarea pleoapelor care se deschid doar pentru a te privi și se închid ca să te prindă în laț."


O biografie dureroasă a cuplului modern, dar și o carte despre dulcea rutină alături de omul iubit, lângă care ai construit atâtea, despre cât de bine se împletește iubirea cu ura, încât la un moment dat ajungi să nu mai faci diferența între ele și despre cum ajungem după un timp, mai îndelungat sau nu, să constatăm că dragostea are o mie de valențe, că se transformă zi de zi, mai ales după venirea unui copil și că s-ar putea să fie compromisul cel care ne ia de mână undeva pe parcursul drumului. 

E atât de greu să construiești ceva cu omul care reprezintă tot universul tău și e atât de simplu să distrugi ani întregi de eforturi, dragoste și respect. Poate că până la urmă, doar cei mai raționali dintre noi realizează că sufletul-pereche e tatăl/mama copiilor tăi, că niciodată o altă persoană nu o să ți se strecoare atât de adânc în suflet și trup. Poate că totuși, Dumnezeu ne-a adus împreună cu un motiv. 

Finalul cărții rămâne oarecum deschis, Delia și Gaetano (protagoniștii) neștiind dacă să-și mai dea o șansă sau să accepte că s-a terminat, s-au distrus și autodistrus suficient, legătura lor rămânând oricum indestructibilă prin viețile nevinovate pe care le-au adus pe lume, Cosmo și Nico. 

Recomand această carte din tot sufletul! Citiți-o și luați aminte! Nimeni nu e mai bun decât omul de lângă voi, omul pe care l-ați ales cu sufletul și pentru totdeauna. 

Da, ați ghicit. E vorba despre "Fluturi" a Irinei Binder. Încă nu reușesc să înțeleg de ce am pus mâna pe ea și mai ales de ce am citit-o. 

Consider că toți ar trebui să ne cunoaștem limitele, să realizăm la ce suntem cei mai buni, ce ne stă în putere și ce nu. Ori cartea asta e un exemplu pur de aroganță. "Da, eu știu să scriu. Și o fac chiar bine." Ei nu, nu știi. Scrii execrabil. Mulți o să spună că nu trebuia să continui cu cititul, să o ignor de la bun început, dar fiind o fire extrem de curioasă, i-am tot dat o "a doua șansă", crezând că după primele 50 de pagini (cum mi se întâmplă de obicei cu majoritatea cărților) o să descopăr că are potențial și că prima impresie a fost una greșită. Dar nu, prima impresie a fost cât se poate de corectă. E bună doar de pus pe foc / hârtie igienică și ce alte atribuiri mai vreți să-i dați! 

Doamnă dragă, caută-ți altă meserie, la scris nu te pricepi deloc! Zero barat! 

"Când reușești să ajungi unde vrei, când ți-ai atins scopul. Atunci ar trebui să faci uz de toate sentimentele, să te emoționezi la maxim și să înțelegi că ești fericit. Dar noi nu prea facem asta. Când ajungem unde vrem, ne ia durerea de cap. Apare imediat teama că o să pierdem ce avem sau ne apucăm să facem excese care vor duce, de cele mai multe ori, la un final dezamăgitor. Sau, în mai puțin de două secunde, începem să ne dorim și mai mult, încât ceea ce abia am dobândit ni se pare brusc puțin sau insuficient. Mi se pare că omul devine cel mai animal atunci când e fericit, din păcate." 

"Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: ”Dormiți! Dormiți, fraților, că somnul n-a făcut rău nimănui!”. Ești trist? Culcă-te! Ești nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc și mori în somn! Ești obosit? Culcă-te! Somnul rezolvă multe lucruri. Îți ia toate grijile. E bună zicala aia cu noaptea e un sfetnic bun. Atunci când ai niște probleme groaznice și adormi, nu mai știi de ele. Și există secundele alea de bine, când te trezești. Secundele de dinainte de a-ți aduce aminte de problema care te frământă. Sunt câteva clipe în care treci de la extaz la agonie. Deschizi ochii și n-ai nicio grijă, te freci la ochi și îți aduci aminte că ai cancer. De asta e bine să dormim cât putem! Ca să nu avem cancer toată ziua! Sunt convins că somnul chiar relaxează creierul și, poate, cu cât dormim mai mult, cu atât creierul se obișnuiește să rămână relaxat și atunci când suntem treji. Măcar pentru câteva ore. Somnul e prietenul nostru!"

"Frica asta de Dumnezeu e, de fapt, frica de noi înșine. Nu ne e frică de faptul că Dumnezeu n-o să ne ajute să reușim în viață. Ne e frică de faptul că noi n-o să facem absolut nimic ca să dobândim ce ne dorim. De noi ne e cel mai frică. Pentru că noi suntem adevăratul pericol."

"Ăia de-i vedem noi la televizor că reușesc sunt, poate, câteva mii de oameni. Mediocri, ca noi, sunt câteva miliarde. Deci nu e o tragedie! Nu ești singurul! Nu râde nimeni de tine că ești mediocru! În mintea aia a ta îngustă de împrumutat la bancă încearcă să înțelegi că ești bine. Aproape nimicul ăla pe care îl realizezi tu e mult! Nu mori de foame, nu stai în frig, nu dormi afară! Asta ai reușit! Să ai grijă de tine! Și, dacă asta ți se pare puțin lucru, atunci nu ești doar mediocru, ești și prost! Și zâmbește-mi pe stradă! Pentru că și eu sunt mediocru și mi-ar plăcea să-mi zâmbească cineva din când în când!"

"Mi-ar plăcea foarte tare ca relațiile de dragoste între oameni să poată fi încheiate subit. Adică să vii acasă și spui: ”Bă, vreau să ne despărțim!”. Iar el să-ți răspundă: ”OK, mai vorbim la telefon. Hai, te pup, nu prea pot fi atent la tine acum că mă uit la un film!”. Adică dragostea și nevoia de a fi lângă cineva să poată fi eliminate, voluntar, într-o secundă. Ar simplifica mult existența omenirii. Intensitatea sentimentelor să poată fi păstrată până la un punct când noi, oamenii, nu mai vrem sentimentele respective. N-ar mai exista suferință, drame, lacrimi, traume. Ar fi super! Robotic, dar excelent. Doamne, mă auzi?"

"Aia e fericire. Pură. Când urli de bucurie și nu mai știi de nimic altceva. Aia este fericirea. Pentru mine, calea cea mai scurtă și la îndemână spre fericire e muzica. Muzica este Dumnezeu. Îți umple mintea atât de frumos încât nu mai rămâne loc de altceva. Nu rămâne loc de rău."

"Frica e peste tot. E în ochii celor mai mulți dintre cunoscuții mei. E în ochii cerșetorilor care se tem că nu vor avea ce mânca și în ochii celor bogați care se tem că vor pierde ce au. E în ochii oamenilor frumoși care se tem că le va pieri frumusețea și în ochii oamenilor urâți care se tem că oamenii frumoși nu se vor uita niciodată la ei. E în ochii oamenilor lași care știu că nu luptă și în ochii oamenilor curajoși care știu că, chiar dacă luptă cu toată forța, există șansa să piardă. E peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine."


Cred că în fiecare carte pe care am citit-o, oricât de proastă mi s-ar fi părut la început, am găsit până la urmă ceva care m-a impresionat si m-a impulsionat să citesc în continuare. La fel s-a întâmplat și cu această carte, îndelung lăudată sau dimpotrivă, premiată si numită cartea anului 2013. O fi, nu zic nu. 

Recunosc : am râs încontinuu. Dacă la început nu-i dădeam prea multe șanse, încet, încet s-a dovedit a fi o lectură ușoară și amuzantă. Și lăsând la o parte cuvintele obscene, repetate până la exasperare, e de apreciat sinceritatea și felul simplu de a gândi, de a vedea și înțelege lumea. 

Viața e o tristă comedie. Tristă pentru că așa e ea, de la bun început, comedie din cauza eforturilor noastre de a o schimba. 

"Toate întâlnirile mele importante m-au luat pe nepregătite. Dacă le așteptam, nu mai erau așa de mari. Și ceea ce este amuzant este că toate întâlnirile mele mari au fost căderi." 

"Cu tine ai dreptul să te porți oricum. Cu altă persoană, nu ai acest drept."

Pe cât de mult am așteptat să o citesc, pe atât de mare mi-a fost dezamăgirea după ce am început-o. Mult prea mult dramatism (sau poate că nu am avut starea necesară pentru a o aprecia sau a o înțelege altfel). Permanent, am avut senzația că am mai citit asta undeva (probabil din cauza "atacului" de citate de pe rețelele de socializare) . 

Dacă ar fi să-i dau o notă : un 5 (cu indulgență) . 


Chris Simion - Ce ne spunem când nu ne vorbim 

Editura Trei, 2011

"Remember me, remember me
And ah! envy my fate."


"Dacă oamenii ar urca in ierarhia socială proporțional cu incompetența lor, vă garantez că lumea n-ar funcționa cum funcționează. Dar problema nu-i aici. Ceea ce vrea să spună această frază nu este că incompetenții au un locsub soare, ci că nimic nu-i mai dur și mai nedrept decât realitatea umană : oamenii trăiesc într-o lume unde cuvintele, și nu faptele, au putere, unde competența supremă este stăpânirea limbajului. E cumplit, fiindcă, în fond, suntem primate programate pentru a mânca, a dormi, a ne reproduce, a ne cuceri si securiza teritoriul și fiindcă cei mai înzestrați pentru asta, cei mai animalici dintre noi, sunt întotdeauna duși de nas de ceilalți, cei care vorbesc bine deși ar fi incapabili să-și apere grădina, să aducă un iepure pentru cină sau să procreeze cum se cuvine. Oamenii trăiesc într-o lume în care cei slabi sunt cei care domină. E o injurie teribilă adusă naturii noastre animale, un gen de perversiune, de contradicție profundă."

"Nu putem înceta să dorim, iar asta ne glorifică și ne ucide. Dar e atât de extenuant să dorim neîncetat..."


"Dacă ne gândim bine la faptul că preocupările primordiale ale primatelor sunt sexul, teritoriul și ierarhia, reflecția asupra sensului rugăciunii la Sfântul Augustin pare relativ frivolă."

"Așadar, suntem civilizații atât de măcinate de gol, încât nu trăim decât în angoasa lipsei? Nu ne bucurăm de bunurile noastre sau de simțurile noastre decât când suntem asigurați că putem să ne bucurăm și mai mult de ele? Poate că japonezii știu că nu guști o plăcere decât fiindcă o știi efemeră și unică și, dincolo de această cunoaștere, sunt capabili să-și construiască viața cu ea."

"Fiindcă ceea ce este frumos este ceea ce surprinzi în timp ce trece. Este configurația efemeră a lucrurilor în momentul în care le vezi în acelați timp frumusețea și moartea. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre și, mai grav, am renunțat la întâlnirea cu ceilalți, nu facem decît să ne întâlnim pe noi înșine fără a ne recunoaște în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conștienți că nu ne privim niciodată decît pe noi înșine în celălalt, că suntem singuri în deșert, am înnebuni. Când maică-mea îi oferă doamnei de Broglie pricomigdale de la Laduree, își deapănă ei înseși povestea vieții sale și nu face decât să-și ronțăie propria savoare; când tata își bea cafeaua și își citește ziarul, se contemplă într-o oglindă cu tendință spre metoda Coue; când Colombe vorbește de conferințele lui Marian, vituperează asupra propriei reflecții și, când oamenii trec prin fața portăresei, nu văd decât golul, pentru că nu sunt ei.
Eu însă implor soarta să-mi acorde șansa de a vedea mai departe de mine însămi și de a întâlni pe cineva." 

"...îmi spun că , în cele din urmă, poate că asta e viața : multă disperare, dar și câteva momente de frumusețe în care timpul nu mai este același. E ca și cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată."

Cred că tocmai am citit una dintre cele mai frumoase și mai captivante cărți care mi-au căzut în mână de-a lungul timpului. De o simplitate extraordinară, dar în același timp dezvăluind complexitatea acțiunilor și sentimentelor umane, "Eleganța ariciului" prezintă destinele unor oameni judecați după aparențe, suflete-pereche, care se regăsesc într-un ultim joc al destinului, poate înainte de a fi prea târziu. Întalnirea este menită să le demonstreze fiecăruia dintre ei că nu sunt singuri pe lume, că personalitatea lor poate fi înțeleasă și iubită. Nota 10 pentru Muriel Barbery, pentru că mi-a atins coardele sufletului.