Judecând după prima aparență (titlul), am crezut că e un roman de dragoste care explorează toate trăirile dintre doi oameni, momentele fericite și cele de disperare, lucrurile care îi aduc împreună și cele care îi despart. Însă cartea nu e una romantică, ci mult mai produndă, concentrată pe două subiecte sensibile, de actualitate - bolile psihice și exodul părinților în țări străine (un fenomen alarmant din țara noastră). Ești pus față în față cu toate hibele unei societăți care se vrea modernă și empatică, dar care eșuează la primul semn care iese din tiparele normalității impuse, o societate formată din oameni care trăiesc pe seama aparențelor și judecă mai des decât respiră. Cele două mari teme se leagă firesc, pornind de la dificultatea de trăi cu o boală psihică și stigmatul pe care îl poartă acești oameni până la cauzele dezvoltării acestor boli. Vorbind la modul general, majoritatea oamenilor care suferă de boli psihice au avut parte de experiențe urâte în copilărie sau adolescență, Fie că s-au confruntat cu abuzuri, violență, familii disfuncționale, lipsa iubirii și a atenției, lipsa înțelegerii și a empatiei, toți au suferit enorm, iar în creierul lor s-a produs un declic care i-a schimbat definitiv. Și așa ajungem la subiectul despre care s-a discutat și se discută și astăzi - exodul părinților în țări străine. S-au făcut campanii, s-a vorbit enorm despre efectele negative ale lipsei părinților și experiențele prin care trec acești copii lăsați acasă, ce impact puternic are această lipsă asupra psihicului și dezvoltării lor. Cu toate acestea, rădăcinile sunt mult mai adânci, iar motivele fiecăruia de a pleca nu pot fi contestate neapărat. Însă acești copii rămân în urmă, de cele mai multe ori cu bunicii, trăiesc noi experiențe singuri, neîndrumați, se uită mereu peste umăr cu speranță și învață într-un mod destul de crud ce înseamnă așteptarea. (Revenind din nou asupra titlului, acesta se poate interpreta acum în două contexte - strigătul unui copil care duce dorul părinților plecați sau strigătul plin de speranță al unui/unei iubit / -ă.)
Tema bolilor psihice e din ce în ce mai prezentă în literatură și totuși nu e suficient. Încă ne este greu să vorbim despre ea, să îi privim pe acești oameni cu empatie și blândețe, să încercăm să îi ajutăm. Acești pacienți încă sunt stigmatizați, arătați cu degetul și evitați cât mai mult posibil. Probabil că una dintre cauze e chiar educația deficitară pe care o avem și care se transmite de la generație la generație. Cunoașteți cu toții clasicele întrebări - De ce să mergi la psiholog/ psihiatru? Ești nebun? Încă există aceste prejudecăți, ne lovim de ele în fiecare zi, chiar dacă nivelul de stres și anxietate începe să ne afecteze din ce în ce mai mult. Trec anii și tu nu mai vii e o carte extrem de complexă, cu nenumărate ramificații care descriu fidel societatea în care trăim și defectele sale (noastre). O societate care are nevoie urgentă de un strop de bunătate și un strop de empatie. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Câți dintre noi supraviețuim? Câți dintre noi trăim cu adevărat? Lumea în care trăim astăzi , în care muncim, iubim și ne creștem copiii are nenumărate mijloace de a ne atrage sub vraja ei. Mediile în care ne învârtim, în care muncim și ne exercităm puterea sau simțul proprietății au un efect extrem de mare asupra noastră și a deciziilor pe care le luăm în fiecare zi. Suntem atrași de tot mai multe lucruri, de influență, putere și oameni de care s-ar putea să avem nevoie cândva. Avem nenumărate posibilități de a trăi așa cum ne-am dorit de când eram mici, dar ne pierdem încetul cu încetul în această epocă a consumerismului, a aparențelor poleite frumos, a vieților perfecte și a existențelor fără urmă de eșec. Cu mâinile legate este o poveste actuală despre mirajele care ne coordonează viața, abisurile în care un om se poate cufunda pentru a obține ceea ce-și dorește și consecințele puterii obținute într-un timp prea scurt. Mirajele care pot corupe orice om de pe lumea asta sunt două mari și invincibile : mirajul banilor și mirajul iubirii. Eroul acestei povești este un om ca oricare altul. Are o familie frumoasă, o emisiune-concurs la TV, o casă cu tot confortul necesar, mașini, bani, un minim de putere pentru a simți că trăiește. Nu trece mult timp până când această viață aparent perfectă se năruie sub ambițiile și dorințele protagonistului. Destinul i se schimbă cu o rapiditate de neînțeles, din îndrăgit prezentator și răsfățat al destinului devenind autorul unei crime. Este arestat pentru uciderea unui milionar, hărțuit de anchetatori și de presă, nevoit să suporte oprobriul opiniei publice. Simțind presiunea din toate părțile și realizând că viața așa cum o cunoștea cândva s-a terminat, știe că a căzut într-o capcană atent pregătită pentru el. S-a lăsat ademenit, îmbuibat de mirajul unei vieți în care le poate avea pe toate, dornic de a trăi ceea ce alții nu reușesc să trăiască niciodată. Dar, până la urmă, totul devine doar o luptă pentru supraviețuire. Este nevinovat, dar nu are cum să demonstreze acest lucru. Nu are pe nimeni de partea lui, nu are mijloace prin care să-și dovedească nevinovăția, iar în curând își va pierde și speranța... Deși până să citesc acest roman nu auzisem de Adrian Onciu, am fost captivată total de cartea lui și de abilitățile de maestru pe care le-am descoperit pe parcursul acțiunii. Inspirat probabil din realitatea cotidiană, care întrece orice scenariu de film sau thriller, autorul a reușit să redea aproape în totalitate jungla în care trăim - cu toate secretele ei murdare, personajele colorate, întâmplările incredibile. Ne învârtim într-o lume condusă de puterea banului, plină de tentații, în care bunul-simț și valorile au dispărut cu totul. Oamenii normali sunt îndepărtați, puși la zid pentru că gândesc altfel, în timp ce marea majoritate este doar o turmă care produce bani pentru a-i cheltui, iar sufletele lor ajung doar o slăbiciune care trebuie îndepărtată.
Un roman al defectelor fatale, dar totodată o satiră la adresa societății actuale, în care ne învârtim cu toții ca bezmeticii, fără direcție, fără principii. O poveste ca o oglindă, în care cei capabili să înțeleagă vor vedea progresul speciei umane spre...dispariție. Cartea o găsiți aici. După debutul literar din 2016, Dincolo de ferestre, o colecție de povestiri la limita dintre real și fantastic, Irina revine cu un roman surprinzător despre o adolescentă care se îndrăgostește de profesorul ei de engleză. În spatele acestei iubiri imposibile stă de fapt absența tatălui, absență resimțită profund de adolescenta care locuiește cu mama și cu bunica. Mama ei încearcă cu disperare să-și găsească soțul, iar bunica este supusă permanent interogatoriilor Miliției. În tot acest peisaj sumbru, nevoia Anei de a avea un model masculin în viața ei este îndeplinită de domnul Pintea, profesorul de engleză. În persoana lui, vede mai mult decât un posibil iubit. Vede un tată, un sfătuitor, cineva care să îi stea mereu alături și să înfrunte împreună problemele. Dar un eveniment brutal îi schimbă viața pentru totdeauna, iar aici povestea adolescentină devine una de domeniul fantasticului, odată cu apariția lui Lumen, o ființă misterioasă care o călăuzește prin noapte. Cu ajutorul lui Lumen, își poate auzi și analiza gândurile, are curaj să spună lucrurilor pe nume și dezvoltă un simț al dreptății care nu îi dă pace. Ana se maturizează treptat și începe să înțeleagă din ce în ce mai mult despre lume și ce se întâmplă cu adevărat în familia ei, în scara blocului în care locuiește, în țara în care s-a născut. Lumen e de fapt subconștientul ei trezit la viață, care o îndeamnă și o sprijină la fiecare pas, o ajută să crească și să nu se mai lase condusă de teamă. Să învețe să trăiască înainte să fie prea târziu. Mi-a plăcut mult romanul Irinei și trebuie să recunosc încă o dată că așteptările mi-au fost înșelate. M-am așteptat la o poveste cu adolescenți, destul de light, destul de ușor de citit și digerat și am dat peste o împletire minunată între real și fantastic, un roman despre viața din anii '80 și rutina comunismului, despre lupta oamenilor pentru un trai mai bun și o viață lipsită de vizitele inopinate. Pe tot parcursul romanului, ne aflăm la limita dintre real și imaginar, iar sfârșitul nu aduce prea multă lumină asupra întâmplărilor, ci mai degrabă adâncește confuzia cititorului. Finalul mi-a amintit de Mincinoșii lui E. Lockhart, un roman cu un deznodământ total neașteptat, care lămurește și produce confuzie în același timp, genul de încheiere care te lovește în moalele capului și te lasă fără suflare. Pe tot parcursul lecturii, scenariul pe care l-am plăsmuit în minte nu avea nimic de-a face cu adevărata poveste a Anei sau cu explicațiile din ultimele pagini. Vocea Anei e practic singura care spune adevărata poveste, iar puterea ei de convingere e imensă, cititorul fiind călăuzit de adolescentă pe tot parcursul lecturii. Nici măcar intervențiile lui Lumen nu sunt atât de credibile, Ana reușind să-și susțină adevărul chiar și în fața evidenței.
Irina e o autoare de urmărit, evoluția ei fiind vizibilă de la povestirile din cartea de debut la povestea Anei. Fascinația ei pentru partea spirituală se poate întrezări destul de ușor, ceea ce conferă scriiturii ei mai multă autenticitate. Cartea o găsiți aici. Privind înăuntru seamănă cu o călătorie în adâncurile propriei ființe. O introspecție profundă a ceea ce ești și mai ales, cine ești cu adevărat. Nu în raport cu lumea sau cu ceilalți, cu familia sau cei apropiați ; cine ești tu atunci când nu te vede nimeni, în singurătatea propriului caracter, înconjurat de liniște. Doar tu cu gândurile tale. După ce îndepărtezi toate elementele din exterior, ești capabil să te iubești pe tine? Iubirea de sine e doar un subiect major al cărții - povestea începe cu copilăria autoarei și dramele pe care le-a trăit, atât de dureroase încât i-au șters toate amintirile despre clipele fericite, punând stăpânire cu totul pe mintea ei. Un copil traumatizat nu are cum să devină un adult sănătos din punct de vedere mental ; un adult care să facă alegeri conștiente pentru viața lui. Acest neajuns se tratează cu multă terapie și cu înfruntarea durerii primare, pe care ai ascuns-o atâția ani în străfundul sufletului. Nu e ușor, nu e plăcut, dar e singura cale spre vindecare. Vindecarea însă nu se întâmplă și gata, totul s-a șters și totul e roz, vindecarea necesită muncă permanentă și conștiință trează în fiecare clipă. So many years of education, yet nobody taught us how to love ourselves and why it's so important. Cartea pornește de la ideea că ceea ce trăim în copilărie are efecte majore asupra întregii nostre vieți. Programele care ne-au fost implementate de când eram mici (legate de igienă, sexualitate, curățenie, mâncare, familie și altele) le purtăm cu noi și în viața de adult, iar dacă nu le conștientizăm la timp, le transmitem mai departe și copiilor noștri. Nu pentru că ne-am dori lucrul ăsta, ci pentru că toate alegerile noastre își au rădăcinile în subconștient. În prezent, suntem o generație care începe să se trezească și să-și dea seama că multe lucruri cu care am crescut nu sunt deloc în regulă. Cei care vin după noi cu siguranță vor repara mult mai multe și nu vor avea atâtea traume de vindecat. Generațiile actuale de părinți încep să studieze mai mult cum trebuie să se comporte cu propriul copil, cum funcționează creierul unui copil și de ce anumite comportamente sunt repetate obsesiv de către cel mic. Înainte, copiii nu erau văzuți, auziți sau luați în seamă. Erau invizibili. Majoritatea erau crescuți de frații mai mari, incapabili să scoată o vorbă dacă aveau nevoie de ceva și deveneau astfel adulți cu grave probleme de comportament, sexuale și de natură mentală. Așa cum spune și Petronela, cheia spre vindecare e în primul rând iertarea. Iertarea dedicată propriilor părinți, care poate nu au știut mai mult, nu au cercetat și nu au înțeles, căci vremurile nu le permiteau aceste lucruri absolut normale și mai aveau și propriul bagaj emoțional de cărat pe umeri. Următorul pas e întoarcerea la copilul interior, cel pe care îl purtăm în noi toată viața, cel de care trebuie să avem grijă și să-l iubim înainte de a ne iubi proprii copii. Copilul ăsta are nevoie de atenția pe care poate nu a primit-o niciodată, de căldura și blândețea pe care poate nu le cunoaște și de îmbrățișarea dragostei. Are nevoie să se vindece. Viața de adult poartă amprenta copilăriei mai mult decât ne-am putea imagina. Toate alegerile pe care le facem, toți oamenii pe care îi acceptăm în viața noastră și mai ales tiparul în care se încadrează acești oameni își au rădăcinile în mica copilărie. Tot ceea ce ni se întâmplă ni se întâmplă cu voia noastră - nu suntem responsabili pentru acțiunile celorlalți, ci pentru că i-am lăsat să ne facă anumite lucruri ; am dat acces liber tuturor experiențelor care ne-au marcat în vreun fel. Adevărurile astea spuse cu voce tare probabil vor aduna mulți sceptici, mulți atoateștiutori care vor spune că nu e chiar așa, însă eu personal am rezonat cu 90% din ceea ce scrie în carte. Trebuie să ne iubim mai mult. Să renunțăm la ideea de egoism și să ne prețuim, ca să îi putem prețui și pe cei din jurul nostru. Trebuie să vorbim mai mult despre traume, depresie, sexualitate și alte subiecte care măresc instant globii oculari ai multora. Ne trebuie mai mult curaj. Mai multă ambiție. Mai multe experiențe outside the box. O consider un must-read pentru că puțini autori au curajul de a scrie așa cum scrie Petronela, de a se arăta cititorilor atât de firesc, de a povesti cu atâta naturalețe despre toate greutățile și traumele acestei vieți și cum acestea nu vor defini niciodată ceea ce ești ca om. Cartea o găsiți aici. Au trecut mai bine de patru ani de la apariția primei cărți în care făceam cunoștință cu amanții și aventurile lor. Preț de patru volume, cei doi amanți s-au luptat, cu umor și îndrăzneală. să fie împreună, fericiți și scăpați de toate problemele vieții reale. Minunea s-a întâmplat, iar cei doi trăiesc în Paradisul unui apartament mic și înghesuit, își țin de cald și își amintesc tot mereu prin câte au trecut. Multe s-au schimbat între timp, dar ei au rămas la fel de imaturi, la fel de obișnuiți ca totul să fie roz și plini de speranțe. Prietenii lor s-au trezit din visare sau dimpotrivă, unii s-au maturizat, alții încă mai copilăresc, anii au trecut rapid peste toți, însă Cati și Mircea rămân în centrul poveștii drept aceiași nebuni îndrăgostiți pe care îi știm. Cu același umor caracteristic, povestea amanților continuă cu noua viață pe care Cati și Mircea o duc împreună. De data aceasta Mircea e liber de orice obligație, în timp ce Cati se află într-o situație incertă. Sunt, într-un final, împreună. Se iubesc, dar parcă nu e chiar așa cum și-au imaginat. Nu mai există pasiunea de nestăvilit, viața reală începe să le arate ceea ce poate. Nu mai există palpitațiile din timpul întâlnirilor pe ascuns, mesajele din miez de noapte, conversațiile grăbite sau așteptarea unei soluții miraculoase care să le rezolve situația. Acum e doar rutină, realitate în stare pură și aceleași acțiuni care le definesc existența, oricât de mult s-ar împotrivi. Mi se făcuse și milă de soarta celor doi - să lupți atâția ani și tot să nu fie bine. Mare, mare păcat! Însă situația se destinde rapid cu niște episoade de-a dreptul de tăvălit pe jos de râs - Cati încercând să fie gospodină și să-i facă pe plac lui Mircea, iar acesta încercând să fie romantic ca pe vremuri. Eforturile lor se bat cap în cap, iar ceea ce rezultă e un haos total. Acțiunea e destul de lentă la început, după care ia o turnură neașteptată și se întâmplă tot mai multe lucruri în viețile lor, care îi cam dau peste cap pe amândoi. Cati nu e sigură că Mircea a meritat tot efortul pe care l-a depus, în timp ce nebunaticul amant ba se uită cu alți ochi la fosta soție, ba îi curg balele după alte fete, mai tinere și mai dornice de viață. Nu vă spun cum se termină. Povestea se citește repede și am rămas cu același regret că s-ar terminat ca și la finalul volumelor anterioare. Cumva îți dorești ca aceste personaje să fie active, să întreprindă mereu ceva, să te amuze în continuare, iar povestea lor să rămână mereu vie, întreținută de flacăra glumelor bune și a situațiilor amuzante. Cati și Mircea sunt deja un simbol în literatură, iar povestea lor va rămâne în mințile și sufletele cititorilor mult, mult timp de acum încolo. Așa cum spunea Alexandru Voicescu în descrierea cărții, veți regreta repede că s-a terminat. Nu am găsit în multe cărți ceea ce te copleșește în romanele Corinei - o explozie de sentimente oneste, adevăruri și lucruri spuse pe șleau, o nevoie exacerbată de a trăi cu adevărat pe care o regăsim la toate personajele, o sete de experiențe noi și clipe care îți taie respirația. Cu îndrăzneală și speranță, spun că aventurile amanților nu ar trebui să se termine aici - încă mai au multe de spus, de trăit, de explorat. Cartea o găsiți aici. Pasiunea pentru mister și misticism a fost extrem de bine pronunțată în romanul său de debut, Malad. Alexandru Voicescu nu se dezice nici în al doilea roman de această înclinație spre forțele supranaturale care ne coordonează viețile și reușește să atragă cititorul din ce în ce mai tare în universul său. Condimentată cu elemente moderne, povestea profesorului văduv ajuns într-un univers străin m-a prins în mreje mai rapid decât aș fi crezut.
Scriam anul trecut despre prima ei carte, Instinct. Mă atinsese până în străfundul sufletului, demonstrându-mi încă o dată (deși nu era nevoie) importanța cuvintelor care ating acolo unde trebuie, când trebuie. Sunt puțini autori care ajung la sufletul atât de bine protejat al cititorului, reușind să dea la o parte toate învelișurile de protecție. Dar când intră acolo, rămân pentru totdeauna.
Marile momente ale vieții nu vin întotdeauna atunci când te aștepți, ci au un fel de a se insinua câte puțin în fiecare zi. La fel ca disperările, tristețile sau transformarea după-amiezii în noapte deplină. Sfârșitul nopții e despre oameni aflați în momente cruciale, la răscruce de drumuri sau în imposibilitatea de a lua o decizie care să le alunge mizeria existenței. E despre fiecare dintre noi, atunci când viața ne pune la pământ, brutal și fără speranță.
A trecut ceva timp de când s-a încheiat faimoasa poveste a amanților, cea care i-a adus Corinei mii de fani. Primul roman scris după trilogia care a cucerit o țară întreagă este unul al constrângerilor și descătușărilor, al libertății și captivității aparente, al viselor care se împlinesc doar cu puțin curaj, ca să nu folosesc clișeul cu zona de confort.
Am citit această carte cu scepticism, dar am râs în hohote. O colecție de poezii pline de ironie și umor negru, care vă va descreți frunțile mai repede decât o glumă bună.
|