Am crezut inițial că voi citi o poveste asemănătoare celor scrise de Isabel Allende, unde realitatea se întrepătrunde subtil cu alte lumi și cu ființele care le populează. A început promițător, cu o poveste veche de când lumea și totuși, nouă de fiecare dată și cu un substrat puternic reprezentat de romanul lui Nathaniel Hawthorne, Litera stacojie. A început cu povestea unei fete dornice să descopere viața, mult prea naivă în comparație cu complexitatea acesteia. Tânăra Ivy Jacob rămâne însărcinată la o vârstă fragedă, iar cel pe care credea că îl va avea alături toată viața îi sugerează să scape de copil, căci el nu își poate periclita viitorul. La aflarea veștii, părinții lui Ivy rămân șocați și îi spun să lase adulții să decidă ce e de făcut. Însă Ivy își aude părinții certându-se din cauza ei, ajungând la concluzia că cea mai bună soluție ar fi să dea copilul spre adopție, iar mintea adolescentei se întunecă brusc în fața acestei trădări. În ciuda situației dificile în care se află, Ivy își iubește deja copilul și decide că nu va permite nimănui să o despartă de el. În plină noapte, pleacă de acasă cu speranța că va reuși să supraviețuiască și să-și crească copilul. Ajunge la o fermă izolată din vestul statului Massachussets, unde este primită cu brațele deschise de membrii Comunității. 

Comunitatea, un cult opresiv  înființat de Joel Davis, considera că lumea exterioară este plină de pericole și tentații fățișe și că o viață simplă este o alegere mult mai bună. Prin viață simplă se subînțelegea un set de reguli stricte de la care nu aveai voie să te abați, niciun contact cu lumea exterioară, muncă fizică intensă și smerenie totală. Orice încălcare a regulilor se pedepsea dur, prin violență verbală și fizică, prin umilire și subestimare. Cărțile era considerate obiecte malefice. Copiii le aparțineau tuturor, nu li se permitea să rămână alături de mamele lor și erau învățați de la o vârstă fragedă să fie cât mai tăcuți, să nu râdă prea tare, să fie umili în prezența adulților. Copiii nu mergeau la școală și erau obișnuiți cu munca încă de mici. Nu se permitea purtarea hainelor colorate sau a bijuteriilor. Nu era permis niciun moment de bucurie sau relaxare, o viață împlinită putând fi obținută doar prin muncă și supunere totală. 

Joel este atras de Ivy din prima clipă, fără să știe că e însărcinată. Ivy găsește în Joel ceea ce nu i-au oferit părinții ei și nici tatăl copilului - vorbe dulci, înțelegere, o aparentă fascinație pentru persoana ei. Joel era suficient de matur și viclean pentru a avea un efect instant asupra oamenilor din preajma lui, acest efect fiind amplificat asupra unei adolescente dezamăgite de toți oamenii din viața ei. Fericirea nu durează mult, iar după o săptămână de la naștere Ivy este separată de fetița ei, Mia. Această nouă durere o determină să-și deschidă larg ochii și să realizeze ce greșeală imensă a făcut, acceptând ajutorul lui Joel. Anii trec, iar Mia se transformă într-un copil curios, asemenea mamei sale, dornic să descopere lumea și cu o plăcere acută de a încălca regulile. O serie de evenimente nefaste o aduc pe Mia în pragul disperării, hotărâtă să se sinucidă. Însă salvarea ei se află în paginile unui roman numit Litera stacojie, pe care Mia începe să-l răsfoiască, devenind din ce în ce mai mirată să recunoască în carte chiar povestea mamei sale. Din acea clipă, singura ei dorință este să-l întâlnească pe omul a cărui minte a născocit acele cuvinte care i-au adus alinare - Nathaniel Hawthorne... 

Încă am sentimente contradictorii în legătură cu această carte. Prima parte mi-a plăcut enorm, nu am putut lăsa cartea din mână până nu am aflat dacă Mia a reușit să scape din Comunitate, dacă și-a făurit șansa la o viață normală așa cum își dorea. Însă a doua parte, un fel de călătorie în timp, la începutul carierei de scriitor a lui Hawthorne, mi s-a părut foarte forțată. A fost ca și cum aș fi citit o poveste extraordinară, iar cineva m-ar fi smuls brusc din acest univers și m-ar fi plasat în altul, unul în care nu puteam percepe nici timpul, nici spațiul. Am simțit o rupere totală de ceea ce mă așteptam să fie cartea, am fost dezamăgită de deznodământul relației lui Mia cu Joel, de implicațiile călătoriei în timp în prezentul ei. Am avut impresia că pe la jumătatea procesului creativ, autoarea s-a răzgândit și a vrut să scrie o altă carte, una care să prindă mult mai bine la public decât o altă poveste despre femei abuzate și umilite. Accentul pus pe puterea femeilor și capacitatea lor de a se adapta în orice condiții s-a păstrat pe tot parcursul cărții, autoarea făcând o legătură între destinul lui Ivy din epoca modernă cu destinele celor considerate "vinovate de acte de vrăjitorie" din Salem. 

Făcând un bilanț, ca să nu mă lungesc inutil, Ora nevăzută este, în primul rând, un roman despre puterea salvatoare a cărților, despre alinarea și magia pe care cuvintele le pot produce. O poveste care ne aduce aminte de rolul femeii în societate, de prejudecățile care ne însoțesc încă din cele mai vechi timpuri, de inegalitatea la care (încă) sunt supuse femeile și lupta acestora pentru a trăi o viață normală, împlinită. 

Cartea o găsiți aici. 

Timpul nu mi-a prea permis în ultimele luni să vorbesc mai amplu despre fiecare carte citită. Nu știu de ce am impresia, de la începutul acestui an, că timpul fuge mult prea repede, cu o sete nepotolită. E aproape sfârșitul anului și nu prea țin minte cum a trecut, prinsă între obligații personale și profesionale. Clipele pe care le-am smuls din acest an făcând ceea ce mă împlinește și mă relaxează mai presus de orice, și anume cititul, mi se par prea puține în comparație cu câte mi-aș fi dorit. Am abandonat o mulțime de cărți anul acesta tocmai sub această presiune constantă a trecerii timpului și din dorința de a citi povești care să se potrivească sufletului meu. De foarte multe ori, am descoperit că starea mea nu coincidea cu cartea pe care o citeam și m-am bazat foarte mult pe instinct în materie de lectură. Așa am ajuns să citesc cărți pe care le țin în bibliotecă de câțiva ani, cărți începute și abandonate cândva sau cărți despre care nu îmi imaginam că îmi vor plăcea atât de mult. 

Am prins gustul cărților de călătorie citind ​Oyibo, ​o carte descoperită absolut întâmplător, despre aventura a doi tineri care s-au urcat pe motociclete și au străbătut toată Africa. A fost uimitor să citesc povești reale despre fiecare țară pe care au străbătut-o, despre capcane birocratice și pericole neștiute, dar și despre frumusețea întâlnită la fiecare pas. Silviu Reuț, autorul volumului Hoinar prin America Latină, spune următorul lucru : călătoritul este o mentalitate, o atitudine, un fel de a vedea lumea. Iar pentru el, călătoritul a devenit mai mult decât o mentalitate, a ajuns modul în care descoperă lumea din jur, modul în care crește și se dezvoltă pe plan emoțional. Cartea lui începe cu o constatare tristă a felului în care rețelele sociale au schimbat conceptul călătoriilor, anumite destinații devenind populare doar datorită peisajelor care arată bine pe Instagram. Călătoria, în opinia lui Silviu, este o experiență care te schimbă la nivel mental, nu doar un drum al corpului fizic în alt spațiu. Călătoria este o provocare pe care ți-o lansezi singur, o dorință de a ieși din zona de confort pentru a descoperi lucruri noi despre propria persoană, o chemare apărută de nicăieri. 

Cele două cărți sunt foarte asemănătoare și constituie o bază bună pentru discuții profunde despre călătorit și călători. Am fost la capătul lumii este un jurnal de călătorie diferit, plin de emoție, de trăire autentică, de mirare în fața miracolelor lumii. Perspectiva celor doi autori este cea a vulnerabilității - trebuie să îți permiți să fii vulnerabil atunci când călătorești, să te lași în voia vieții și a întâmplărilor de care vei avea parte, să părăsești spațiile deja cunoscute și confortabile. Îți trebuie mult curaj, pasiune și un suflet deschis pentru a putea descoperi lumea la fel cum o fac cei doi, ai nevoie de o încredere oarbă că cineva acolo sus te păzește constant și te ghidează. ​Cartea lui Silviu Reuț descrie frumusețea Americii Latine, în timp ce Liviu Stănescu ne prezintă cele mai îndepărtate sau fantastice locuri din lumea asta. Emoția este prezentă pretutindeni, iar mirarea în fața frumuseții și diversității acestei lumi crește cu fiecare loc vizitat. Complicațiile, situațiile stresante, birocrația sunt prezente și ele la tot pasul, dar sunt îndulcite de întâlnirile cu oamenii, cu poveștile lor de viață și modul de a supraviețui în propriul mediu. 

Aquitania a fost una dintre cele mai plăcute surprize literare de anul acesta. Autoarea a ales un personaj fascinant al istoriei - regina Eleanor de Aquitania - și a pornit într-o călătorie de documentare asiduă. Eleanor de Aquitania provenea dintr-o familie extrem de bogată, o familie cu multe secrete întunecate și a avut o viață intensă până la momentul morții sale, la vârsta de 82 de ani. A avut o influență enormă asupra multor aspecte ale vieții de la curtea Franței, a fost o femeie puternică și ambițioasă, care nu s-a lăsat înfrântă de traumele pe care le-a trăit sau de minciunile care i-au influențat decisiv destinul, a fost o persoană loială și iubitoare, plină de viață, îndrăgostită de viață în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite. S-ar putea scrie o adevărată enciclopedie despre viața ei și aventurile prin care a trecut, dar autoarea a decis să se concentreze pe o perioadă plină de schimbări din viața lui Eleanor - moartea tatălui său și, imediat după, căsătoria cu fiul regelui Ludovic al VI-lea, omul pe care îl considera responsabil de moartea părintelui său. Pornind în această nouă călătorie plină de furie și cu o imensă dorință de răzbunare, Eleanor este surprinsă de complicitatea, iar mai apoi de iubirea pe care ajunge să le simtă în preajma soțului său. Cei doi tineri, străini de comploturile și minciunile care împânzeau curtea Franței de la acea vreme, se lasă purtați de destin, fiecare fiind conștient de secretele pe care le poartă. Amândoi au parte de o maturizare forțată, lăsându-se conduși la început de cei mult mai responsabili de treburile regatului. Eleanor este nevoită să-și croiască propriul drum ca regină și să renunțe la firea sa răzvrătită care i-a provocat doar suferință. Iubirea dintre ea și Ludovic se dovedește mai puternică decât s-ar fi așteptat, înfruntând furtuni groaznice, secrete dureroase și trădări înalte. 

Liane Moriarty - Merele nu cad niciodată. O familie respectată de întreaga comunitate. O căsnicie de peste 50 de ani, o faimoasă academie de tenis și patru copii sănătoși. Imaginea familiei perfecte constituie rețeta sigură pentru dezastru. Într-o noapte ca oricare alta, o tânără bate la ușa familiei Delaney, după o ceartă cruntă cu iubitul ei, cerând ajutor. De la momentul acesta lucrurile încep să galopeze fulgerător către distrugerea acelei perfecțiuni afișate în fața întregii lumi. Liane Moriarty a reușit să mă țină din nou în priză prin intermediul acestei povești despre familie, despre oamenii pe care îi iubești cel mai mult pe lume și despre cei care te rănesc cel mai tare. Uneori, oamenii din cele două categorii sunt aceiași. Tolstoi și-a început romanul Anna Karenina cu o frază devenită deja emblematică : Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Iar epoca modernă ne demonstrează că acolo unde fericirea pare ceva de la sine înțeles, se ascund cele mai mari dureri, secrete și neînțelegeri, familia fiind doar o imagine perfectă prezentată pe rețelele de socializare sau în fața aparatelor de filmat. În spatele ușilor închise, se ascunde tristețea care îi macină zi de zi pe membrii familiei, tristețe care se transformă în furie și gânduri criminale, așa cum veți descoperi în povestea familiei Delaney. Nu vreau să vă dau mai multe detalii pentru că aș strica bucuria lecturii acestui roman, dar vă recomand s-o citiți pe Moriarty dacă nu ați făcut-o până acum și sunt sigură că veți fi captivați încă de la primele pagini. 

O altă lectură surprinzător de plăcută a fost romanul lui Isabel Cañas , Hacienda. Unde se termină noaptea. Un roman gotic cu acțiunea plasată în Mexic, după Războiul de Independență. Beatriz deplânge moartea violentă a tatălui său din timpul războiului și singurătatea care a cuprins-o de atunci. Când Don Rodolfo o cere în căsătorie, Beatriz nu stă prea mult pe gânduri, atrasă de frumusețea și bogăția lui, dar și de posibilitatea unui loc în care să se simtă în siguranță. Zvonurile nu îl ocolesc pe Don Rodolfo, dar Beatriz decide să nu le dea importanță. Ajunsă în noua ei casă, Hacienda San Isidro, fata nu bănuiește că lucrurile nu sunt ceea ce par. Somnul îi este invadat de vise stranii, voci care încearcă să o atragă în întuneric. Casa pare locuită de spirite malefice, iar Beatriz începe să își pună întrebări legate de Don Rodolfo și de prima lui soție, care a murit în condiții misterioase. Beatriz se simte prinsă într-o capcană, fără multe posibilități de scăpare și își dă seama ce decizie nesăbuită a luat acceptând cererea în căsătorie. Un roman plin de suspans și momente încărcate de tensiune, a cărui acțiune curge rapid, plin de elemente paranormale, forțe neștiute și energii care ne controlează viața. 

Romain Gary - Păsările se duc să moară în Peru. Nuvela care dă titlul acestui volum, a fost publicată pentru prima dată în 1964, în revista Playboy și a fost transformată într-un film avându-i în distribuție pe Jean Seberg, Maurice Ronet și Pierre Brasseur. Toate cele șaisprezece nuvele vorbesc despre puterea și slăbiciunile ființei umane, despre granițele din viața unui om, despre deciziile care modelează și transformă natura umană. Cu umor și ironie fină, Gary vorbește despre situații de viață și de moarte, despre iubire și cinism, despre nenumăratele fațete ale caracterului uman și cum se transformă acesta în urma experiențelor pe care ne este dat să le trăim sau pe care le căutăm o viață întreagă.