"Nimeni nu este cu totul lumină sau cu totul întuneric, iar cei mai mulți suntem amândouă simultan. Bunicul meu nu a făcut excepție." 

​William Beecher Scoville - unul dintre cele mai cunoscute figuri ale neurochirurgiei , medic și om de știință, a contribuit enorm la adunarea informațiilor pe care le cunoaștem astăzi despre creierul uman. A fost totodată unul dintre cei mai mari susținători ai lobotomiei în timpuri în care neurologia, neurochirurgia și psihologia abia începeau să se dezvolte. A fost mereu cu un pas înaintea vremurile sale, dorind mereu să afle mai mult, să exploreze și să cerceteze domeniul în care activa, creierul uman fiind un mister fascinant, mustind de secrete. Scoville a devenit cunoscut în istorie nu neapărat pentru progresele pe care le-a făcut în neurochirurgie sau pentru curiozitatea de care a dat dovadă, ci pentru lobotomia efectuată asupra lui H.M., cel mai celebru pacient amnezic și cel mai investigat om din istoria medicinii. 

Pornind într-o călătorie fascinantă înapoi în timp, autorul cercetează atât istoria bunicului său, celebrul neurochirug, dar și a cercetărilor și experimentelor efectuate pe subiecți umani care au dezvoltat neurochirurgia până la forma pe care o cunoaștem astăzi. Povestea lui H. M. se împletește cu cea a lui Scoville și a mulți altor medici care au încercat să-și depășească condiția, în timp ce autorul se întreabă cât dacă unele acțiuni au fost absolut necesare, cât la sută a fost cruzime , cât la sută a fost progres și cum au fost posibile anumite experimente care în ziua de astăzi ar fi considerate de-a dreptul barbare. 

"Cei defecți îi luminează pe cei care nu sunt defecți." 

Medicina e un domeniu care a evoluat constant de-a lungul secolelor, datorită unor oameni care sunt considerați fie pionieri ai domeniului, fie personalități conduse de o ambiție excesivă. Scoville nu a făcut excepție de la regulă, unii considerându-i astăzi acțiunile de-a dreptul crude și fără sens. În secolele XVIII-XIX progresul în medicină însemna de cele mai multe ori un drum necălcat de altcineva până atunci, acțiuni aproape haotice și descoperiri făcute la întâmplare. Pacienții cu epilepsie reprezentau o adevărată provocare și chiar dacă astăzi ni se pare absolut firesc ca fiind o afecțiune a creierului, cauzele bolii au fost puse pe seama altor organe, a situațiilor familiare sau pur și simplu se considera o afecțiune fără leac. Pacienții erau internați de obicei în aziluri sau case de nebuni, deoarece multe dintre familiile acestora nu știau să aibă grijă de ei sau să gestioneze cu succes situațiile în care aceștia erau scăpați de sub control. În așa-numitele aziluri, pacienții erau supuși la tratamente groaznice (electrocutați, scufundați în căzi cu apă cu gheață sau încălziți până la o temperatură de 41 de grade), psihiatrii considerând că acestea erau singurele soluții prin care simptomele lor se puteau ameliora sau dispărea complet. Singurul rezultat al acestor terapii era amorțirea totală a bolnavilor, care de mult ori nu mai erau capabili nici să vorbească, nici să se miște timp de zile sau săptămâni. Familiile nu știau de cruzimea acestor proceduri și chiar dacă li se explica, nu erau capabili de a discerne între bine și rău, dat fiind că la acea vreme se știa prea puțin despre afecțiunile creierului. Experimentele care se făceau la vremea respectivă proveneau dintr-o curiozitate excesivă a specialiștilor și o dorință profundă de a avansa în carieră, descoperind soluții la probleme aparent imposibil de rezolvat. Chiar și atunci subiectul cobailor umani era unul controversat, în cercurile restrânse ale neurochirurgilor dezbătându-se această temă vreme îndelungată. Toate lucrurile pe care le știm astăzi despre creier s-au aflat cu prețul vieților omenești pierdute, cu chinurile multor pacienți care nu au știut ce li se întâmplă, lăsându-se pe mâna celor cu autoritate și inteligență. Autorul dezbate acest progres în special din punct de vedere moral, concluzia rămâne la latitudinea fiecărui cititor, în funție de empatia și înțelegerea de care e capabil. Personal, am citit cu greu unele părți, în care se descrie cu lux de amănunte cum a a ajuns medicina să avanseze și consider că le datorăm enorm acestor oameni care au avut încredere în medici, chiar dacă rezultatele au fost devastatoare pentru ei și familiile lor. 

Povestea dintre Scoville și H. M. are o singură disfuncționalitate din punctul de vedere al autorului, deoarece H. M. nu reprezenta un caz clasic al epilepsiei, istoria lui fiind mult mai stufoasă. În urma unui accident cu o bicicletă, acesta a căzut și s-a lovit la cap, dar s-a ridicat câteva minute mai târziu și și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Timp de câțiva ani, accidentul nu a avut urmări, dar apoi au început să apară crizele și ele s-au întețit în timp, motiv pentru care H. M. nu era capabil să rămână prea mult timp la un loc de muncă, să se concentreze cum o făcea înainte și începea să uite tot mai des anumite detalii sau situații. Lobotomia efectuată de Scoville a fost surprinzătoare pentru cazul lui H. M., dar era de fapt singura soluție la o viață normală. Încercase toate metodele, medicația și terapiile disponibile la acel moment, dar viața i se înrăutățea tot mai mult, Operația l-a transformat într-un om fără amintiri, incapabil să discearnă întâmplările din jurul său sau persoanele cu care avusese contact, amnezia fiind un efect îndelung studiat la pacienții care suferiseră lobotomii. Și astfel, dintr-o greșeală, dr. Scoville și-a dat seama că hipocampul (pe care i-l extirpase lui H. M.) are un rol crucial în formarea și gestionarea amintirilor. 

​Cercetând istoria lui H. M., dar și a bunicului său, autorul află date fascinante despre viața acestora, dar și detalii pe care nu le-a bănuit niciodată, detalii dureroase despre istoria familiei sale. H. M. a trăit destul de mult, însă calitatea vieții sale nu a fost una îmbunătățită nici după operație. Spre sfârșitul vieții s-a confruntat cu o mulțime de probleme de sănătate, cauzate de toate medicamentele pe care era nevoit să le ia, iar contribuția sa la deslușirea misterelor creierului uman a fost umbrită de scandalul iscat după moartea sa între medicul care i-a preluat creierul și psihologul care l-a studiat timp de aproape cinci decenii. Cercetările făcute în urma morții sale, toate datele și concluziile la care specialiștii au ajuns în urma studierii acestuia sunt disponibile și astăzi pentru toată lumea care dorește să le vadă. Acest lucru a fost posibil datorită unui om care a fost de acord cu orice pe tot parcursul vieții sale, dar pe care cei care l-au cercetat nu l-au prețuit îndeajuns, încercând să profite cât mai mult de pe urma lui. Însă viața lui a fost una destul de însemnată, moștenirea pe care a lăsat-o lumii întregi și viitorilor medici care vor beneficia de pe urma creierului său vorbind de la sine și spunându-ne tot ceea ce contează. 

​Cartea o găsiți aici. 

​Totul a început cu vânzarea unor medicamente prin intermediul unor farmacii online. Analgezice destul de puternice, care puteau da dependență, dar care erau absolut necesare pentru cei cu afecțiuni cronice sau pentru drogați, dispuși să facă orice pentru a le obține. Încetul cu încetul s-a format o rețea de farmaciști și medici care lucrau cot la cot, în timp ce clienții își primeau medicamentele, iar averea creierului din spatele afacerii prospera. Creierul era Paul Calder Le Roux, unul dintre cei mai vicleni infractori, un geniu al computerelor și al afacerilor pe internet. Un programator foarte inteligent și frustrat, care a știut să își depășească condiția și să preia puterea din mâinile celor puternici.

Farmaciile online s-au transformat ușor, ușor în afaceri cu droguri, laboratoare de metamfetamină, kilograme de cocaină transportate cu iahtul, trafic de arme și, în cele din urmă, asasini plătiți. Evident, asemenea unui mafiot care se respectă, ascensiunea lui Le Roux a fost făcută cu complicitatea autorităților, a oamenilor care ar fi putut să îl împiedice, dar nu au făcut-o. Averea lui considerabilă a fost o sursă sigură și facilă de venit pentru mulți dintre funcționarii statelor în care acesta opera, banul fiind la fel de acaparator ca tentaculele unei caracatițe. Odată ce banii au început să vină în valuri, la fel și conștientizarea faptului că era capabil să îi producă fără oprire, Le Roux s-a lăsat mânat de propriile orgolii și vise - voia să devină cunoscut, voia ca lumea să știe cine e și ce poate face. Să fie văzut și apreciat. Temut.
​
Orgoliul nemăsurat și incapacitatea de a avea încredere în cineva cu adevărat (înafară de propria persoană) i-au adus, în cele din urmă, declinul. Le Roux era extrem de suspicios și de îndată ce își îndrepta aceste suspiciuni asupra cuiva, acel om era condamnat la moarte. Cel mai adesea, bănuielile lui erau legate de furt. Suspecta că oamenii lui îl fură, dorindu-și să fie în locul lui și să trăiască asemenea lui. Dacă începea să suspecteze pe cineva că fură de la el, începea imediat să îi găsească înlocuitori și se ocupa până la urmă de problemă. Suspiciunile sale, fondate sau nu, se transformau până la urmă în adevăr, iar persoana era eliminată din cercul lui imediat. 

The Mastermind e un proiect amplu, la care s-a lucrat din greu și care a întâmpinat nenumărate dificultăți. Mulți dintre cei care au lucrat cu Le Roux sau oameni din anturajul său au refuzat să vorbească din teamă sau pur și simplu pentru că e o parte din viața lor pe care vor s-o uite. Cei care au vorbit au facut-o sub anonimat, nedorind să dezvăluie detalii personale care ar putea să-i pună în pericol. Tocmai de aceea mi se pare o apariție nemaipomenită, o mică frântură din ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise și cine conduce lumea de fapt. Citind povestea lui Le Roux, mi-am dat seama că lumea nu se bazează pe ceea ce vedem , ci mai ales pe ceea ce nu vedem și pe ceea ce nu ni se spune. Pe oameni care își construiesc propriul destin de la zero și ajung să influențeze milioane de alte destine și chiar mersul lumii în care trăiesc.

E ușor de spus că Le Roux e doar un infractor extrem de inteligent care a știut să se descurce prin propriile mijloace, dar de fapt el e doar un produs al sistemului. Un sistem care își împinge cetățenii la acte disperate pentru a face rost de bani și care apoi alimentează această sete de a poseda cât mai multe bunuri. Ceea ce oamenii fac pentru a intra în posesia lucrurilor pe care și le doresc sau de care au nevoie e partea interesantă. Atunci când ești disperat sau vrei să învingi sistemul cu propriile arme, toate normele morale sau sentimentele de regret dispar. Și cel mai șocant adevăr e faptul că sistemul e defect din rădăcini, foarte ușor coruptibil în funcție de interese. Pentru că sistemul e format din oameni. Iar oamenii sunt supuși greșelii, dorințelor și își pot schimba foarte ușor setul de principii după care se ghidează în viață. 

Cartea o găsiți aici. 

Scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și devenit deja un clasic al literaturii, Fetele din castel ne poartă înapoi în timp, într-o atmosferă (aparent) idilică și plină de romantism. Să locuiești într-un castel vechi de secole pare aproape un vis, o eternă fantezie din care nu vrei să te mai trezești. În realitate, viața Cassandrei și a lui Rose, fetele din castel, e una care nu seamănă deloc cu basmele. Tatăl lor, un scriitor aflat acum într-un blocaj total, este absent din viața lor, fiind preocupat doar de scrierea următorului mare roman, dar nefiind capabil să-și depășească piedicile. Datoriile se strâng pe zi ce trece, strălucirea aparentă a locuinței impunătoare fiind doar o poleială ieftină pentru cei din exterior. Toți, înafară de tatăl indiferent, încearcă să facă rost de bani pentru a supraviețui și zilei de mâine - mama lor vitregă, Topaz, ar putea pleca la Londra pentru a poza unui pictor, în timp ce Rose se roagă pentru o minune sau apariția unui bărbat extrem de bogat. Dorința de a scăpa de sărăcie devine obsesie pentru Rose, care începe să vâneze potențiali viitori parteneri... 

Romanul reflectă gândurile și sentimentele Cassandrei, legate de destinele membrilor familiei și drumul său în viață. Fiind deja condamnată la sărăcie, lucru care îi pare inexplicabil și de necrezut, temerile sale se îndreaptă spre un viitor incert, în care nu știe dacă va fi capabilă să-și găsească dragostea sau să trăiască o viață care să o bucure îndeajuns. Este îngrijorată pentru sora ei, Rose, a cărei misiune de a-și găsi un soț bogat pare să-i ocupe toate gândurile, pentru tatăl ei, blocat într-un univers al cărților, incapabil să mai scrie ceva de interes pentru cititori și anticipează cumva toate obstacolele care îi vor sta în cale pe parcursul timpului. Este o adolescentă tipică, cu vise și dorințe obișnuite, cu frici și speranțe, asemănătoare cu toți adolescenții zilei de azi și de ieri. Sufletul ei, încărcat de problemele cotidiene, așteaptă pe cineva căruia să i se dezvăluie cu totul, cineva care să-i iubească toate cotloanele ascunse și toate secretele. Cineva care să o vadă exact așa cum e - sensibilă, bună și naivă - care să nu o judece după aparențele din care este formată viața ei (trăiește într-un castel, e automat bogată și fără griji). Persoana care va fi capabilă să dea la o parte poleiala care îi învăluie viața o va câștiga pentru totdeauna. 

Cartea are o atmosferă atipică, un romantism care te învăluie treptat pe parcursul acțiunii, un vibe la limita dintre bine și rău, din care nu mai poți ieși prea ușor. Castelul impunător, reprezentând toate clișeele cu care îi asociază oamenii pe cei bogați, planează asupra destinelor membrilor familiei asemenea unui prădător însetat de sânge. În locuința desprinsă din basme se adăpostesc toate prejudecățile celor din jur, toate aparențele cu care oamenii îi investesc pe cei ce locuiesc acolo. Sub acoperișurile sale se trăiește de fapt o altă viață, ascunsă de ochii curioșilor, o viață nu cu mult mai bună decât a celor săraci și lipsiți de circumstanțe atenuante. 

​Cartea a apărut în colecția youngretro ​și o găsiți aici. 

​Iei o decizie de moment. Din impulsivitate sau grabă. Se dovedește a fi o decizie acceptabilă și viața merge mai departe. Și când te aștepți cel mai puțin, consecințele acelei decizii te lovesc cu efectul unui bumerang. Îți dai seama că ceea ce ai spus cândva a declanșat o serie de evenimente neprevăzute, aparent fără legătură între ele și totuși dependente unele de altele. Vorbele sau faptele tale au dus la o consecință gravă, care amenință să-ți incendieze lumea. Poate și lumea prietenilor tăi. Poate și a oamenilor pe care îi iubești necondiționat. O singură clipă de neatenție și totul scapă de sub control.

De atât a fost nevoie. O decizie de moment, stand sub imperiul furiei - un nume adăugat pe o listă cu bărbați acuzați de hărțuire sexuală. O tastare rapidă care a declanșat șoaptele interminabile. De atât a fost nevoie pentru ca viața unui om să se sfârșească, trei prietene să treacă prin încercarea vieții lor și o persoană până atunci invizibilă să fie văzută de toată lumea drept un exemplu de curaj.

Suntem obișnuite să ne fie răstălmăcite cuvintele, să fim înțelese greșit, să fim considerate isterice sau exagerate în afirmațiile pe care le facem. Suntem mereu atente la ceea ce spunem, cum și mai ales cui spunem. Știm deja că vom fi judecate dacă facem copii, dacă nu îi facem, dacă ne întoarcem prea repede la muncă și dacă pretindem că ne descurcăm cu toate. În același timp, ni se spune că nu putem jongla cu aceste două părți din viața noastră fără să eșuăm lamentabil la una dintre ele. Dacă decidem că nu vrem copii, suntem puse la zid și judecate pentru decizia asupra propriului corp, asupra propriei vieți. Suntem analizate până la ultima celulă și nu întotdeauna de către sexul masculin. Cele mai mari prejudecăți legate de faptele noastre le au cele care ar trebui să ne înțeleagă și să ne sprijine necondiționat.

​Probabil v-ați dat deja seama că aveți în față o carte despre lupta sexului feminin de zi cu zi, despre hărțuirea sexuală și consecințele ei ; un roman despre feminitate și feminism, despre toate deciziile dificile pe care le luăm în numele nostru și al celor care vor veni după noi, sacrificându-ne propria bunăstare, punând în pericol tot ceea ce am construit cu atâtea sacrificii. Chandler Baker ilustrează în detaliu toate dilemele femeii moderne, descriind cu lux de amănunte toate subiectele care ne înspăimântă și ne bucură în egală măsură - carieră, maternitate, relații de cuplu. Tot ceea ce ne poate aduce pe culmile extazului, dar și ale agoniei.

​Cartea o găsiți aici.

Știu ce o să spuneți - există atâtea cărți care te învață cum să slăbești, să mănânci mai sănătos, să faci sport în fiecare zi și să îți păstrezi motivația mult timp, încât a devenit o adevărată modă în rândul vedetelor și al oamenilor care consideră că au ceva de spus în acest domeniu. Probabil că nu vă mai amintiți foarte multe despre Irina Reisler, a dispărut din lumina reflectoarelor de ceva timp și s-a concentrat pe pasiuni mai vechi și pe familie. A lucrat la Pro TV și Acasă TV, dar marea ei iubire este radioul. Acum creează bijuterii de poveste și a scris o carte nu despre slăbit, ci despre o transformare pe toate planurile. 

Totul a început cu kilogramele acumulate în timpul sarcinii, care refuzau să dispară chiar și la ceva timp după naștere. Kilogramele în plus nu înseamnă doar oboseală excesivă sau mâncat compulsiv, ci și scăderea stimei de sine, depresie și alte boli derivate. Transformarea Irinei s-a petrecut treptat și nu s-a limitat doar la corpul ei, ci mai ales la minte și spirit. Pentru a face o schimbare, ai nevoie de curaj și determinare, dar în primul rând trebuie să recunoști față de tine însăți că ceva nu mai merge cum trebuie, că greșești ceva și că trebuie să găsești o rezolvare pentru problemele pe care le ai. De aceea spuneam mai sus că nu e doar o carte de slăbit, ci mai mult o poveste de viață care să îi inspire și pe alții să schimbe ceva, să își transforme gândurile negative în idei și planuri pentru o viață trăită pe deplin, iar stima de sine să crească odată cu aceste schimbări. Irina a slăbit, după care a continuat să se reinventeze, punând accent pe partea spirituală, relația cu mediul înconjurător și cu Universul. Nu doar mărturia ei face subiectul acestei cărți, ci și alte povești despre oameni care și-au schimbat viața radical. Din toate mărturisirile, un element comun iese la suprafață - mâncarea a fost pentru majoritatea singurul refugiu pe care îl aveau, singura modalitate de a scăpa de problemele care le măcinau sufletul, în timp devenind încă o provocare de înfruntat, încă o luptă cu ei înșiși și judecata celor din jur. Cartea mai conține și poezii scrise de Irina, publicate pentru prima dată, poze din arhiva personală și multe, multe sfaturi care încurajează cititorii să se iubească mai mult. Din păcate, iubirea de sine nu se învață la școală, deși ar trebui. Nimeni nu ne spune cât este de important să ne mulțumim pe noi în primul rând, să menținem o pace interioară. Doar așa vom fi capabili să interacționăm pe deplin cu cei din jurul nostru.
​
Slăbitul și metodele de a ajunge la o greutate ideală sunt subiecte extrem de exploatate. Putem citi peste tot despre diete, alimente prietenoase și soluții pentru un corp frumos. Despre partea psihologică a confruntării cu kilogramele nu vorbește nimeni, există doar prejudecățile aferente și presiunea impusă de societate. Există nenumărate exemple de cum ar trebui să arătăm, cum arată un corp ideal și cum se menține acesta, dar lucrurile nu funcționează la fel pentru toată lumea. Etaloanele de frumusețe ascund în spate înfometare și încercări repetate de a fi pe placul altora, depresie și stimă de sine scăzută. Nu toate supermodelele sunt fericite, chiar dacă au 50 de kilograme. Nu toate persoanele care au această greutate sunt sănătoase. Un corp sănătos, frumos și lucrat este doar reflecția unei minți sănătoase, unui psihic puternic și capabil să se educe în fiecare clipă. 

Cartea o găsiți aici. 

​Această poveste de dragoste își are sălașul într-o copilărie din alte vremuri, când totul era mult mai simplu, copiii se jucau nestingheriți prin fiecare cotlon (locuri considerate acum de-a dreptul periculoase), descoperind lumea pas cu pas, fără supravegherea plină de nerăbdare a adulților. În vremuri de mult apuse, nu existau atâtea mijloace de a marca lucrurile care contează cu adevărat, persoanele sau locurile dragi. O fotografie era un eveniment, un obiect asemănător unei comori ascunse care ocupa un loc de cinste în casă și care le era arătat musafirilor la fiecare vizită - un motiv de mândrie pură. Astăzi, avem toate mijloacele necesare pentru a surprinde momentele importante din viața noastră, a copiilor noștri și păstrăm aceste dovezi ale timpurilor fericite prin toate aparatele care ne stau la îndemână. Îngrămădite prin laptopuri, telefoane și alte nebunii, pozele ne aduc aminte de momente în care am simțit fericirea până în străfundurile sufletului sau de oamenii pe care i-am iubit / îi iubim. Pozele ne transportă înapoi în timp, ne oferă o oază de liniște într-o lume incredibil de agitată, obligându-ne practic să stăm pentru câteva clipe jos, să ne liniștim și să respirăm în voie.

​Tot de la o fotografie începe și povestea de dragoste dintre Amalia și Gelu. Cei doi se cunosc la un bal, iar la scurtă vreme Amalia primește în dar fotografia celui care îi va deveni iubit, apoi soț. Dragostea recent înfiripată e asemenea tuturor poveștilor de iubire aflate la început de drum - frumoasă, plină de ecuații necunoscute, blândă și surprinzătoare. Drumul lor continuă împreună, se dezvoltă firesc și în cele din urmă, decid să oficializeze această dragoste în ochii lumii. Să știe toată lumea că de acum încolo își aparțin unul altuia pentru eternitate. Surpriza cine abia mai încolo, când șocul morții lui Gelu o transformă pe Amalia într-o persoană dintr-o altă lume. Refuzând să creadă că omul iubit nu mai există, aceasta trăiește la limita dintre realitate și vis, vorbind încontinuu cu soțul său și simțindu-i prezența în fiecare clipă a vieții ei. Cei din jur își dau seama că ceva nu e în regulă și încearcă în zadar să o aducă la realitate, repetându-i în fiecare zi că Gelu nu mai este și că trebuie să meargă mai departe cu demnitate. Dar mintea Amaliei e înghețată pentru eternitate din momentul în care a primit telefonul. E o informație prea puternică pentru ca ea s-o poată procesa cum se cuvine, refuzând să creadă că tocmai ei i se întâmplă așa ceva. Obsesia ei devine periculoasă, femeia trăind o viață paralelă de restul membrilor familiei, fiind închisă în lumea ei unde nimic rău nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Totul devine și mai ciudat în momentul în care începe să-l caute pe autorului fotografiei în care apare Gelu, fiind convinsă că acesta va putea preschimba poza într-un om adevărat, din carne și oase... 

Dragostea se împletește cu durerea în Celălalt, acestea fiind planurile paralele pe care se desfășoară acțiunea. Ele coexistă, învățând să trăiască împreună și să sape urme adânci în viețile personajelor. E greu de privit cum o femeie tânără și îndrăgostită se transformă într-o creatură care trăiește într-o lume paralelă, total separată de cei din jurul său. Trecerea de la agonie la extaz e atât de bruscă, asemenea unui accident mortal, când nici măcar nu-ți dai seama ce te-a lovit. Dar mai presus de toate, rămâne povestea a doi oameni care se îndrăgostesc, se iubesc și învață să trăiască împreună, își fac planuri de viitor și surâd cu naivitate în fața drumului care le stă în față - aceeași poveste dintotdeauna, dar mereu alta. Brusc totul se schimbă, iar destinul își face simțită prezența, răzând în hohote la planurile celor îndrăgostiți. 

Celălalt a fost o surpriză foarte plăcută, căci mereu mă bucur să descopăr autori români (spre rușinea mea, nu am citit niciun alt roman al autorului) și vă recomand să dați mai mult de o șansă literaturii române contemporane. E o nișă prea puțin descoperită de către cititori, înclinați mai degrabă spre cărțile comerciale sau premiate cu diverse distincții internaționale. 

Cartea o găsiți aici. 

Când vine vorba despre destin, cei mai mulți oameni tind să îi atribuie puteri aproape magice, considerând că viețile ne sunt bine stabilite de la bun început și orice decizii am lua în viață, vom ajunge, inevitabil, pe drumul pe care era menit să călcăm. Pentru alții, mai încrezători în propriile forțe și cu o conștiință mai răsunătoare, destinul nu e decât suma gândurilor noastre, a energiilor pe care le atragem și care se reflectă apoi în fiecare aspect al vieții noastre. Destinul poate fi schimbat oricând, dacă ne ascultăm instinctele și ne cizelăm gândirea. Întotdeauna atragem ceea ce gândim, ceea ce suntem ca oameni și, inevitabil, vom atrage în jurul nostru oameni asemenea vibrațiilor pe care le transmitem. 
​
Dar dacă destinul ar fi doar un mit și ai putea să îți modelezi viața după propriile dorințe, ai face-o? Această întrebare o macină pe Harriet Westaway, o adolescentă care aparent nu mai are nimic de pierdut. Singură pe lume, cu o mulțime de datorii care cresc de la zi la zi, încă jelind moartea mamei sale și fără niciun suflet căreia să i se confeseze, Harriet primește o scrisoare ciudată prin care este anunțată că a moștenit o avere fabuloasă. Însă este evident că undeva s-a produs o greșeală, chiar dacă adresa și numele ei sunt corecte. Și este și mai evident faptul că această greșeală i-ar putea schimba viața definitiv. Harriet își câștigă existența citindu-le oamenilor în cărți de tarot, fiind o bună cunoscătoare a psihologiei umane și a așteptărilor pe care clienții săi le au atunci când îi calcă pragul. Ar putea foarte bine să întoarcă situația în favoarea sa, să ia banii, să-și plătească datoriile și să înceapă o viață nouă. O viață fără griji și fără nopți nedormite.

Așa ajunge Harriet să participe la înmormântarea doamnei Westaway și să facă cunostință cu familia acesteia. Minciuna îi dă târcoale în fiecare clipă, iar fata face eforturi mari pentru a se stăpâni și a susține în continuare că este nepoata pierdută a răposatei. Dar în momentul în care se citește testamentul și Harriet află că este moștenitoarea conacului vechi de secole, estimat la un milion de lire sterline, toată lumea ei se prăbușește treptat, înghițită de furia membrilor familiei și panica din interiorul ei.

Romanul este plin de intrigi și secrete ascunse - aparent în spatele poveștii se află mult mai mult decât ceea ce știa Harriet despre mama ei și familia acesteia, dar și despre fosta proprietară a conacului impunător. Momentul în care măștile tuturor încep să cadă este concomitent cu citirea testamentului și aflarea beneficiarilor acestuia. Șocul inițial este înlocuit rapid de furie, de amenințări și urlete, situația degenerând rapid. Este primul (dar nu și ultimul) moment în care instinctul lui Harriet îi spune să se îndepărteze cât mai rapid de această situație. Însă pentru un om care nu mai are nimic de pierdut, totul devine doar un amestec de decizii rapide, luate la întâmplare, binele și răul contopindu-se treptat.
​
Nu există adevăr suprem sau minciună perfectă. Nu există doar alb și negru, viața e formată aproape întotdeauna din infinite nuanțe de gri. Nu există un judecator care să dea verdicte pe loc. Nu există oameni buni și oameni răi, doar oameni care se luptă cu viața în fiecare clipă a existenței lor. Iar destinul, capriciosul destin, poate fi modelat în funcție de necesități, dorințe și șansă. 

​Cartea o găsiți aici. Ruth Ware a mai scris Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, toate făcând parte din colecția Fiction Connection a editurii Trei. 

Pentru fiecare om din lumea asta, există un grup de persoane care reprezintă mai mult decât se poate descrie în cuvinte. Oamenii pentru care ar face orice (la propriu), oamenii pentru care s-ar sacrifica fără să stea pe gânduri sau și-ar da viața într-o clipită. Dacă vreodată s-ar ajunge la o situație disperată (ipotetic vorbind) am călca în picioare lumea întreagă pentru a-i salva pe cei preaiubiți. Dar dacă într-adevăr viața ne-ar pune într-o situație fără scăpare, cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a-i salva? Cât din noi înșine am fi dispuși să pierdem pentru a ne salva familia?

Familia imaginată de Mattias Edvardsson se află într-o situație disperată, care îi obligă pe toți membrii ei să se reseteze din temelii, să-și reconsidere principiile și lucrurile în care cred cu adevărat. O adolescentă de 19 ani este acuzată de crimă. Și totul se destramă pentru familia aparent perfectă, pe care o admiră toată lumea. Baza solidă a relației dintre soți se prăbușește încetul cu încetul, dovedindu-se fără îndoială că fiecare dintre ei este gata să-l sacrifice pe celălalt pentru a-și salva copilul. Singura constantă a acțiunii e iubirea pentru Stella, fiica lor perfectă, pe care au dezamăgit-o constant de-a lungul ultimilor ani și care a acționat în consecință. Faptele ei, izbucnirile și revolta au fost reacții absolut normale, tipice unui adolescent derutat, care nu s-a decis încă ce vrea să facă cu viața lui. Christopher Olsen, bărbatul șarmant, bogat și fără limite este victima crimei care le-a zguduit comunitatea. Nu o victimă oarecare, ci un om care se învârtea în cercuri înalte, influența lui fiind suficient de largă pentru ca moartea lui să atragă atenția jurnaliștilor și al tuturor membrilor comunității. Nu m-am îndoit nicio clipă că Stella l-a ucis. În spatele imaginii perfecte, Chris era un om obsedat de control, obișnuit ca lumea întreagă să îi stea la picioare și să îi execute ordinele. Iar ceea ce Stella urăște cel mai mult pe lume e să se afle la mila altuia, să urmeze regulile impuse de alții. Chris nu avea să fie mai mult decât o aventură de-o vară, o idilă care să o țină ocupată înainte de călătoria în Asia, pe care o plănuise cu mult timp înainte. Însă în scenă intră și Amina, cea mai bună prietenă a Stelei. Fascinația bărbatului matur se revarsă asupra celor două adolescente, amenințând să le distrugă planurile de viitor. Nu mai e mult și lucrurile se complică definitiv. Vor fi în stare cei doi părinți să își salveze fiica? Va fi Amina capabilă să meargă mai departe, în timp ce prietena ei se află într-o celulă murdară, așteptând un verdict fatal?

O familie aproape normală este un roman dureros de sincer. Stilul autorului este unul direct, brutal, fără ocolișuri sau jumătăți de măsură. Suspansul este menținut suficient timp pentru a te prinde în mreje, dar la un moment dat totul devine limpede ca apa de izvor. Adevărul are modalitățile lui de a se insinua printre minciuni și secrete. Scrisă din trei perspective diferite, cartea prezintă versiunea fiecărui membru al familiei, filtrele lor arătând trei universuri diferite în care fiecare se chinuie să îi înțeleagă pe ceilalți. Nu e greu de intuit motivul din spatele crimei sau ceea ce s-a întâmplat de fapt, autorul provocându-și cititorii să reflecteze adânc și să își pună o mulțime de întrebări legate de dragoste, iertare și sacrificiu. Fiecare ascunde câte ceva, un secret mai mult sau mai puțin important. Toți se luptă cu prejudecățile celor din jur, cu principiile în care cred și cu demonii din interior. Niciunul nu știe dacă va fi capabil să lupte până la capăt, să se sacrifice suficient pentru ca ceilalți să fie în siguranță. Relațiile interumane sunt ciudate, greu de gestionat de cele mai multe ori, cu o marjă de eroare imensă. Relațiile cu ceilalți cer eforturi considerabile din partea fiecărui membru implicat, fără ca provocările să se încheie vreodată. 

​Cartea o găsiți aici. 

Autoare de thrillere captivante, devenite la scurt timp după apariție bestsellere internaționale, Mary Kubica surprinde din nou cu un roman despre relațiile de familie, traumă și iertare. Două colege de apartament, un băiat extrem de plictisit și curios în același timp și o mamă anxioasă pe care o ajung din urmă păcatele tinereții. Pornind de la aceste premize, romanul debutează cu mult mister prin dispariția lui Esther, o fată bună, dispusă mereu să-i ajute pe ceilalți. Colega ei, Quinn, nu se alarmează de la început, crezând că Esther a plecat pur și simplu fără să-o anunțe, urmând să se întoarcă în câteva zile și să-i explice totul. Esther a fost misterioasă de la bun început în legătură cu familia ei și alte detalii personale, iar Quinn i-a respectat această timiditate din dorința de a avea o relație bună. Lui Esther nu îi stă în caracter să dispară pur și simplu sau să lipsească de la muncă, însă de data aceasta s-ar putea să fie o ocazie deosebită, Apoi lucrurile încep să se complice - Quinn descoperă o scrisoare în camera colegei sale, mobilul lui Esther sună de mai multe ori, un apel venind din partea unei potențiale colege de apartament și toate indiciile indică faptul că Esther nu a plecat de bunăvoie. 

De cealaltă parte a lacului Michigan, Alex lucrează ca în fiecare zi la restaurantul lui Priddy, meditând asupra vieții lui ratate și a plecării tuturor colegilor săi din oraș. A mai rămas doar el, fiind nevoit să locuiască cu un tată bețiv și contemplând neîncetat dispariția mamei sale. Pentru el, viața s-a oprit la terminarea liceului, deși inteligența nu îi lipsește. Viața lui va arăta la fel în fiecare zi de acum încolo și trebuie să se obișnuiască cu gândul ăsta sumbru. Dar apariția unei femei misterioase îi dă viața peste cap, iar Alex nu-și dorește nimic mai mult decât să o ia de mână și să scape pentru totdeauna de monotonia zilelor nesfârșite... 

Acțiunea nu a fost atât de antrenantă pe cât mă așteptam, insistându-se mult asupra detaliilor dispariției lui Esther și prelungind la nesfârșit hotărârea lui Quinn de a merge la poliție. În scenă intervine și o poveste veche, care încă bântuie amintirile celor ce locuiesc în micul orășel al lui Alex - legenda lui Genevieve, o fetiță aparent transformată în fantomă și care locuiește în continuare în casa copilăriei sale. Genevieve e greu de uitat, căci a fost un copil dificil, care făcea doar probleme peste tot în jurul său și pe care localnicii o evitau cât de des le permitea bunul-simț. Povestea ei tragică a fost pusă sub tăcere, însă casa abandonată care de-abia mai stă în picioare le reamintește oamenilor de prezența ei tăcută. 

Toate personajele poartă cu sine urmele dragostei. Iar dragostea lasă uneori urme atât de adânci, că nu mai știi cum să îți revii, nu mai înțelegi ce înseamnă normalitatea, bunătatea sau firescul. Atunci când copilăria e un etern șir de dezamăgiri, se nasc adulți disfuncționali, pentru care viața e doar o povară greu de gestionat. E dificil să știi să trăiești atunci când adulții ți-au arătat mereu doar răutate, frustrare și dezamăgiri, când nu ai fost ghidat de la bun început pe un drum lin și lipsit de pericole. Dragostea poate îmbrăca multe forme și se poate manifesta în multe feluri, dar tot dragoste se numește. Dragoste sub formă de manipulare, de vină nesfârșită, dragoste toxică sau obsesivă, dragoste tumultoasă. O primim în funcție de noroc, deși ar trebui să fie un drept fundamental. Nu ar trebui să ne lipsească din viață și din suflete, însă de cele mai multe ori o cunoaștem sub alte forme decât normalul. 

Mary Kubica e o maestră desăvârșită a suspansului. Chiar dacă la un moment dat acțiunea mi s-a părut încetinită, am continuat să citesc cu sufletul la gură, curioasă în privința misterului, nebănuind nicio clipă adevăratele implicații privind identitatea lui Esther sau a bătrânei doamne care nu putea să iasă din casă și pe care întreg orașul o proteja cât putea de bine. 

Cartea o găsiți aici. 

Considerat un copil teribil al literaturii, Houellebecq satirizează, prin intermediul romanelor sale, civilizația și lumea modernă (de la politică și până la cele mai banale aspecte ale existenței umane). Serotonină e prima carte scrisă de el pe care am pus mâna și, mi-e greu să recunosc, nu am fost foarte impresionată. Titlul pare o glumă nereușită, în condițiile în care avem un personaj total nemulțumit de lumea în care trăiește, incapabil să dezvolte relații durabile cu ceilalți, nemulțumit mai ales de sine însuși și proiectând aceste sentimente asupra tuturor capitolelor din viața sa. Un bărbat singur și însingurat, aterizat dintr-o altă epocă într-o lume promiscuă și în continuă mișcare, incapabil să se adapteze în societate și să accepte realitățile vremurilor. A iubit doar două femei în toată viața lui, are porniri criminale și e un misogin de primă clasă. De când a descoperit un antidepresiv-minune, se simte mai bine, dar pornirile sale nu pot fi controlate în totalitate de medicație. Lumea e rea, plină de primejdii și se strânge în jurul lui tot mai mult, accentuându-i depresia și nemulțumirea... 

Dincolo de satira îndreptată în special asupra politicilor UE și a lumii în care trăim, cartea are un limbaj greoi, de cele mai multe ori dificil de înțeles dacă nu ești familiarizat cu istoria recentă a Franței și politica lui Macron. Acuzațiile lui Houellebecq se întind de fapt asupra tuturor țărilor care fac parte din UE și, în special, asupra ideii de politică drept unică soluție salvatoare. Politica a ajuns incapabilă să rezolve marile probleme cu care se confruntă lumea modernă, ba chiar le adâncește de cele mai multe ori, creând confuzie și nesiguranță. Autorul nu crede în această modernitate auto-impusă, acest progres care, de fapt, ne-a adus într-un punct fierbinte ca specie - nu știm încotro ne îndreptăm, cum și câți dintre noi vom supraviețui acestei lumi scăpate de sub control. Problema poluării și industrializarea din domeniul alimentar sunt doar două dintre task-​urile pe care nu știm cum să le rezolvăm și care ne dau fiori pe șira spinării. (O altă perspectivă, la fel de sumbră, e filmulețul realizat de mult-aclamata Greta Thunberg și despre care toată lumea vorbește. Nu neapărat în termeni buni.) Direcția spre care se îndreaptă romanul, tonul sumbru și eternele disperări ale personajului principal îl fac greu de citit și de interpretat. Te simți cumva prins într-o capcană, obligat să te uiți mai atent la lumea din jurul tău și să te întrebi cu cât ai contribuit la distrugerea ei, să o vezi cumva cu alți ochi, dintr-o perspectivă mult mai înfricoșătoare. 

Celălalt subiect fierbinte pe care se concentrează romanul e depresia omului modern. Etern vehiculata depresie, boala secolului XXI, o lume plină de inadaptați care nu mai știu să se descurce nici până la colțul străzii. Însă perspectiva autorului asupra depresiei e una care ia în derâdere această boală, un fel de auto-ironie susținută de bărbatul care nu mai găsește bucurie nici în exterior, dar nici în interiorul său. Toate elementele care au condus la această stare sunt acolo - eșecuri sentimentale, inadaptare socială și profesională, lipsa afecțiunii în familie - dar cumva sunt privite ca motive ușor de demontat ; toți trecem prin chestii dificile, de ce unii dintre noi sunt capabili să treacă peste și să aibă o viață normală, iar alții să le readucă în schemă de fiecare dată când ceva nu le merge bine? Practic, autorul desființează aceste ipoteze intens vehiculate, susținând că și în trecut oamenii au avut probleme, s-au întâmplat tragedii, însă omul modern are tendința de a le amplifica, de a le analiza încontinuu, fără a fi capabil să la facă față la fel cum o făceau strămoșii săi. Toate elementele lumii moderne, începând cu tehnologia și toate lucrurile care (aparent) ne ușurează viața, nu fac decât să ne adâncească acest sentiment de inferioritate, de învinovățire continuă, Houellebecq fiind nostalgic după vremurile care nu mai sunt, în care omul reușea (în viziunea lui) să trăiască frumos, în ciuda greutăților. 

Recunosc că nu am rezonat aproape deloc cu viziunea autorului, exagerarea agresivă fiind una din părțile care construiesc satira, dar și motivul pentru care mi s-a părut dificil de citit și de digerat. Evocarea poveștilor de dragoste e partea soft a romanului, dar nu reușește să elimine complet viziunea misogină a personajului, deși acesta încearcă să-și creeze imaginea unui romantic incurabil. Pierderea femeilor pe care le-a iubit, pe care o jelește cu atâta patimă, nu îl împiedică să aibă fel și fel de aventuri sau să jignească femeile de care încearcă să scape. Deși nu mi-a plăcut interpretarea sau tonul romanului, Serotonină rămâne o carte dedicată tuturor inadaptaților acestei lumi, tuturor celor care nu se regăsesc în epoca modernă, tuturor nostalgicilor care încearcă să schimbe lumea în care trăim. 

"Am cunoscut fericirea, știu ce înseamnă, pot să vorbesc competent despre ea și-i cunosc și sfârșitul, ce urmează de obicei după. O singură persoană îți lipsește, dar totul e pustiu, cum ar zice cineva, deși termenul "pustiu" e destul de slab, aduce o adiere din secolul XVIII de rahat, nu mai descoperi în el acea violență sănătoasă a zorilor romantismului, adevărul e că o singură ființă îți lipsește și totul e mort, lumea e moartă și tu însuți ești mort sau mai degrabă preschimbat într-o statuetă de ceramică, iar toți ceilalți sunt și ei niște statuete de ceramică, izolând de minune din punct de vedere termic și electric, astfel încât nimic nu te mai poate atinge cu excepția suferințelor interne, născute din dezagregarea trupului tău independenti, {....}"

"(Se scursese totuși destul de ciudat viața asta a mea, dacă te uitai mai de-aproape. De fapt, timp de mai mulți ani, după despărțirea de Camille, îmi spusesem că aveam să ne reîntâlnim, mai devreme sau mai târziu, că era inevitabil, că aveam câtă vreme ne iubeam, că trebuia să lăsăm, așa cum se spune, lucrurile să se cicatrizeze, dar că eram încă tineri, că aveam toată viața înainte."

Cartea o găsiți aici.