În ciuda știrilor alarmante, a glumelor stupide și a meme-urilor care circulă pe internet încă dinainte de apariția cărții, Rezervă e una dintre cele mai triste povești pe care le-am citit vreodată. Povestea unui copil care și-a pierdut mama la doisprezece ani, iar apoi și-a închis sufletul față de lume. A refuzat să accepte moartea mamei sale, considerând că ea a vrut doar să dispară și că la un moment dat se va întoarce. Copil, care din întâmplare sau nu, e un prinț din Casă Regală britanică. Prințul rebel, care nu a știut niciodată cum să se comporte după standardele familiei sale, prințul care recunoaște deschis că e needucat în multe privințe și că nu i-a plăcut niciodată școala. Prințul care a făcut nenumărate greșeli pentru care a fost taxat grav de către presă, dar care a decis că poate mai mult. Parcursul lui Harry dinainte de relația cu Meghan este un drum plin de obstacole, un drum întortocheat, o perioadă în care s-a luptat cum a știut el mai bine să își aline singurătatea. A fost un copil pe care nu l-a îmbrățișat nimeni înafară de mama sa, un copil care nu a știut ce înseamnă afecțiunea până la vârsta de 31 de ani. I s-a spus mereu de datoria față de poporul britanic, de comportamentul adecvat pentru un membru al familiei regale, dar nimeni nu s-a îngrijit de sănătatea lui emoțională, nimeni nu i-a spus cum să facă față presiunii sau atacurilor presei.
 
Toată neiubirea, detașarea emotională și măștile afișate de la moartea mamei sale încoace s-au topit în prima îmbrățișare a lui Meghan. Copilul care își pierduse mama la doisprezece ani își deschidea acum sufletul în fața marii iubiri, la care sperase de atâta timp. Capitolul despre Meghan este cel mai emoționant din carte și cel care îi va face pe cititori să înțeleagă cu adevărat durerea lui Harry. Întâlnindu-se pentru prima dată cu normalitatea, cu firescul unei relații de iubire, Harry își dă seama de singurătatea sa profundă, care aproape l-a înghițit cu totul. Alături de Meghan e omul care a vrut să fie, iar iubirea dintre ei transpare dincolo de ecranele pe care îi privim. Recunosc că am vrut să abandonez cartea de câteva ori până la capitolul despre Meghan. Nu știu cât la sută reprezintă contribuția lui Moehringer în această carte, dar Rezervă nu seamănă deloc cu Sutton sau Dulcele bar.
 
La fel ca toate celelalte lucruri sau instituții care au trecut testul timpului, monarhia britanică s-a adaptat și ea lumii moderne. Afișând o diplomație comparativă cu fericirea omniprezentă de pe Instagram, diplomație compusă din nenumărate filtre care să ascundă josnicia, minciunile și jocurile de putere din interiorul familiei regale. Adevărul este cu totul diferit față de varianta prezentată lumii. Regalitatea este formată din oameni indisponibili emoțional, aproape autiști de la atâtea încercări de a păstra aparențele. Relația cu presa este singura cale care le permite supraviețuirea, iar din când în când, unii membrii trebuie sacrificați pentru că alții să iasă în față. Dacă oricare dintre oamenii care îi acuză pe Harry sau pe Meghan ar fi fost supus la un sfert din teroarea, denigrarea și atacul psihologic de care au avut parte, nu cred că ar fi rezistat nici măcar o săptămână. Cred că lui Harry i-a trebuit mult curaj pentru a se decide să vorbească, să încalce regulile lumii în care a fost crescut și format. În spatele cuvintelor sale se află multă durere și poate că a ales să împărtășească prea puțin din faptele familiei sale, cea care, teoretic, ar fi trebuit să îl sprijine în fiecare moment al vieții sale. Deși mulți îl condamnă, susținând că acest roman reprezintă sfârșitul relației cu membrii familiei sale, nu cred că cineva este în măsura să-l judece din moment ce nu a trăit nicio zi în pielea lui. Harry, la fel ca orice alt om de pe planeta asta, este liber să își caute fericirea și împlinirea. Recunosc că am o simpatie enormă pentru cuplul Harry-Meghan - mi se par doi oameni uniți de o iubire sinceră, doi oameni care au luptat pentru iubirea lor până în punctul în care au renunțat la viața lor anterioară pentru a o lua de la capăt.
 
Indiferent cine ești, indiferent de mediul unde te-ai născut și unde ai crescut, trauma poate fi prezentă în viața ta, durerea poate apărea oricând, destinul te poate surprinde în ciuda statutului pe care lumea ți-l atribuie. Tocmai de aceea decizia lui Harry este atât de controversată - mulți oameni se simt prinși în relația nepotrivită, mediul nepotrivit, țara nepotrivită. Dar unii nu au niciodată curajul de a renunța la tot ceea ce cunosc pentru a explora necunoscutul sau nu-și verbalizează nicicând traumele. Harry a arătat că până și membrii familiei regale sunt supuși greșelii, iar statutul lor nu îi scutește de suferință sau traumă. Ba dimpotrivă. 

"Mi-a trecut atunci prin minte gândul că identitatea e o ierarhie. Mai întâi suntem ceva, apoi suntem altceva, și apoi altceva, și așa mai departem, până la moarte - e o succesiune. Fiecare identitate nouă urcă pe tronul Sinelui, dar ne duce mai departe de sinele nostru inițial, poate sinele nostru esențial - copilul. Da, evoluția, maturizarea, calea spre înțelepciune, toate astea sunt firești și sănătoase, dar există o puritate a copilăriei care se diluează cu fiecare iterare."

Cartea o găsiți aici. 

Tova Sullivan are aproape șaptezeci de ani și lucrează la acvariul din Sowell Bay. Curăță fiecare colțișor cu o precizie aproape obsesivă, este politicoasă și extrem de atașată de toate creaturile care o înconjoară la locul de muncă. Tova este tăcută, introvertită, nu este curioasă în legătură cu viețile altor oameni, respectă intimitatea tuturor și știe să asculte. Tova este mai mult decât ceea ce pare. Este o lumină care poate pătrunde cel mai adânc întuneric, o forță capabilă să schimbe micro-universul în care trăiește. Viața i-a fost marcată de o tragedie. Și-a pierdut fiul pe când acesta abia împlinise optsprezece ani. Un accident stupid sau un nenoroc, nimeni nu știe. Erik era un bun înotător, căpitanul echipei de canotaj și totuși barca lui apăruse la mal goală. Toată lumea încercase s-o convingă pe Tova că fusese o sinucidere, dar Tova refuzase să creadă acest lucru. Erik avea toată viața înainte, era inteligent, îi plăcea să exploreze și avea multe de oferit lumii. La aproape șaptezeci de ani, Tova nu mai speră că va afla vreodată adevătul, dar viața ei este pe cale să se schimbe datorită unei caracatițe geniale și a unui tănăr de treizeci de ani, tulburat, cu grave probleme de personalitate. 

Marcellus a fost salvat din ocean și adus la acvariu de la o vârstă fragedă. Și-a petrecut toată viața în captivitate. A ajuns să înțeleagă oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși. Îi simte în moduri inexplicabile și se arată doar când consideră că e necesar. Geamurile bazinului său au avut parte de mulți pumni și au auzit multe strigăte de la ființe lipsite de respect, care considerau că biletul plătit la intrare le dă dreptul de a vedea caracatița. Marcellus nu îi urăște pe oameni, de multe ori le este chiar milă de ei și nu le poate înțelege comportamentul. La fel cum oamenii îl consideră doar o caracatiță lipsită de creier sau de emoții. În realitate însă, Marcellus are o inteligență rară, trei suflete care ar putea cuprinde întreaga omenire și o dorință imensă de a schimba lumea din jur. Din păcate, timpul lui Marcellus se scurge mult prea repede, iar Tova supraviețuiește de prea mult timp cu o gaură în inimă. Înainte de a părăsi această lume, Marcellus vrea să îi redea Tovei bucuria de a trăi... 

Remarcabile făpturi inteligente este una dintre cele mai populare cărți de pe internet în momentul de față (și pe bună dreptate). Având în centru o caracatiță plină de empatie, o femeie mult prea încercată de viață și un tânăr care nu și-a găsit niciodată locul pe lume, cartea spune o poveste înduioșătoare despre prietenie, pierdere, iubire, empatie și aparențe. Marcellus este dovada vie a faptului că oamenii nu sunt specia superioară și că iubirea se poate naște în orice formă de viață. Inteligența nu aparține doar speciei umane, ci este prezentă la multe alte specii de la care noi, oamenii, am avea multe de învățat. Marcellus nu este doar inteligent, ci și plin de empatie și dornic să transforme lumea înainte de a o părăsi pentru totdeauna. Deși nu iubește neapărat oamenii și nu-i vrea prin preajmă, Tova îi demonstrează zi de zi că ființele umane pot fi uneori incredibile. Iar această grijă și gingașie pe care Tova i le arată îl determină să-și ducă planul la bun sfârșit. Din când în când, în marea de oameni conduși de aceleași dorințe sau vise, cineva iese în evidență dând dovadă de calități atribuite doar eroilor din basme. Iar atunci lumea începe să se schimbe puțin câte puțin. 

​Este cu siguranță una dintre cele mai bune cărți din acest an, indiferent de următoarele lecturi. Își merită toate aprecierile, recenziile pline de laude și recomandările. O găsiți aici. 

2022 a fost un an destul de plin de perioade în care nu am citit nimic, urmate de perioade în care am descoperit cărți extraordinare. M-am axat destul de mult pe calitate în loc de cantitate, tocmai de aceea nici nu am reușit să citesc tot ce mi-am propus anul acesta. Am lăsat și multe cărți neterminate, pentru că de ceva timp nu mai insist atât de mult atunci când nu simt că e momentul potrivit pentru o lectură sau că nu am starea potrivită pentru a înțelege o anumită poveste. În 2023 sper să descopăr alte povești extraordinare, despre lumea în care trăim și despre oameni, dar mai ales despre cum putem deveni, fiecare dintre noi, schimbarea de care avem atât de multă nevoie. La mulți ani! 

Cărțile care mi-au rămas în suflet din anul ce tocmai a trecut sunt foarte diverse, dar pline de învățăminte. Începem cu sfârșitul a lui Chris Whitaker este o poveste emoționantă despre supraviețuire și despre oamenii care te susțin când totul în jur pare să se prăbușească. Castelul de hârtie se concentrează pe prietenia dintre un băiat și o fată, uniți de un secret îngrozitor și mereu în contratimp ; cei doi se străduiesc să-și definească iubirea de-a lungul anilor, trecând prin emoții contradictorii pe tot parcursul romanului. Taylor Jenkins Reid a fost o altă surpriză plăcută. Fiind extrem de populară pe toate rețelele sociale, am ezitat mult înainte să-i cumpăr cărțile, dar am descoperit două povești extrem de bine scrise și captivante de la început până la sfârșit - Scandalul din Malibu și Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo. Leii de pe Fifth Avenue de Fiona Davis, o poveste despre cărți și biblioteci, este perfectă pentru orice cititor pasionat. 

Despre Casa Gucci încă am păreri contradictorii. Mi-a plăcut mult începutul - principiile bătrânului Gucci legate de muncă și familie, felul în care afacerea se integra în viața de familie, mesajul pe care fiecare produs îl transmitea despre stilul de viață al cumpărătorilor, metodele de lucru și comunitatea pe care Gucci a creat-o. De la un punct încolo, atunci când bătrânul se retrage din afacere, am avut impresia că asist la o cădere în gol pe care o privesc cu încetinitorul, romanul devenind doar o înșiruire de date, cifre, nume etc. Doamna England m-a purtat în alte timpuri, dominate de principii clare și concise, dar oferind o privire de ansamblu asupra celor care nu se încadrau în normele societății de atunci. Arhitectul parizian este o poveste din Al Doilea Război Mondial, un exemplu al binelui care se răspândea constant printre ororile naziștilor, reușind în cele din urmă să învingă. Un roman despre curaj, dar mai ales despre principii. Mi-am încheiat anul cu o carte care îmi va rămâne în suflet mult timp de acum încolo - The winners, de Fredrik Backman, volumul care încheie seria Beartown și odată cu aceasta, o eră a emoțiilor intense pe care le-am trăit datorită hocheiului și vieții în toată splendoarea ei. 

Cea mai mare surpriză literară a acestui an a fost Benjamin Labatut, cu al său roman despre istoria ambiției umane și declinul omenirii invers proporțional cu aparentul progres. Când nu mai înțelegem lumea este o reflecție profundă asupra inteligenței umane și a consecințelor acesteia. Concentrată pe anumite personalități sau descoperiri importante din lumea matematicii și a fizicii, cartea arată dorința omului de a-și depăși condiția, nefiind în stare să anticipeze rolul pe care îl va juca în distrugerea propriei specii. Omul și-a dorit încă din cele mai vechi timpuri să înțeleagă tot despre tot ceea ce-l înconjoară, nebănuind că lipsa misterului îi poate influența definitiv destinul. Este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani și sunt extrem de dornică să citesc tot ce a scris Benjamin Labatut. 

În materie de autori români, am savurat cu plăcere romanul Anei Barton, Ophanim, ​o poveste magică, plină de lirism și emoție în fiecare rând. Ana Barton este o scriitoare versatilă, care știe să-și surprindă cititorii de fiecare dată prin subiectele abordate și personajele surprinzătoare. Descoperirea acestui an a fost Anca Mizumschi cu romanul Cei care cumpără stele, o poveste cu accente de basm, desprinsă parcă din universul celor 1001 de nopți. Un roman pe care nu îl poți include neapărat într-o categorie, dar pe care ți-e imposibil să-l lași din mână, fiind atras tot mai tare în această călătorie nesfârșită între Orient și Occident. 

Cazul Alaska Sanders reprezintă reîntoarcerea lui Joel Dicker, din punctul meu de vedere. Pe cât de mult m-au impresionat Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, pe atât de tare m-au dezmăgit Dispariția lui Stephanie Mailer și Enigma camerei 622. Era un fel de remiză atunci când am început să citesc romanul de față, dar am regăsit instant toată magia de care e în stare Dicker, toate elementele care te fac să vrei să citești fără oprire, să te scufunzi cu totul în acestă poveste despre viață, despre iubire, despre greșeli și consecințe. Poate mi-a plăcut atât de mult deoarece este în strânsă legătură cu Harry Quebert și pune primele cărămizi la baza romanului despre Goldmanii din Baltimore. Am devorat-o pur și simplu, pe măsură ce mă apropiam de ultimele concluzii îmi doream să mai dureze, să nu se mai termine această descătușare literară absolut uimitoare. Sunt extrem de curioasă despre ce va scrie Joel Dicker în continuare și am impresia că în ultimele pagini ne oferă un răspuns legat de acest lucru. 

În materie de non-ficțiune, am citit despre istoria chirurgiei, despre mâncare, timp și despre dispariția satului românesc. Mircea Struțeanu a adunat în volumul Nimeni acasă fotografii din diverse zone ale României, zone abandonate, uitate de oameni și de lume, care reprezintă un contrast între frumusețea naturii și tristețea poveștilor care mor în încăperile nelocuite. 
Despre timp este o poveste fascinantă a evoluției umane, din vremuri antice și până în epoca modernă. Dacă sunteți curioși să aflați mai multe despre felul în care apariția ceasurilor ne-a influențat și modificat modul de viață, obiceiurile, relațiile, veți găsi răspunsuri interesante în cartea lui David Rooney. 
Chirurgul și cuțitul de gheață nu este un volum pentru cei slabi de înger, dar a fost fascinant din toate punctele de vedere. Evoluția ramurilor medicale, în special cea a chirurgiei, a cunoscut salturi enorme de câteva secole încoace, iar dacă vă imaginați că a fost mereu atât de sigur sau simplu să te operezi atunci când ai o problemă, veți descoperi că nu e chiar așa. În strânsă legătură cu ramura chirurgicală, s-a dezvoltat și ceea ce astăzi cunoaștem drept anestezie. Dar anestezia de la începuturi nu seamănă deloc cu cea de astăzi, iar acest lucru este unul incredibil de bun pentru psihicul uman. Lucrând în domeniul medical, sunt curioasă să citesc tot ceea ce ține de istoria medicinii sau de oamenii care au contribuit la dezvoltarea ei. 
Stanley Tucci nu e doar un actor incredibil, ci și un povestitor de excepție. În volumul Gust, ne poartă pe urma amintirilor sale culinare, începând din copilărie și culminând cu prezentul în care își aprofundează cunoștințele gastronomice. A fost una dintre surprizele plăcute ale acestui an și de-abia aștept să citesc și alte volume scrise de el.