Cine suntem? De unde venim? Ce se întâmplă cu noi în viața intrauterină? Cum am ajuns aici? Toate transformările uluitoare prin care trecem înainte de naștere, menite să ne pregătească pentru viața extrauterină, începând cu celulele bunicilor noastre sunt explicate într-un mod facil și amuzant de către Katharina Vestre, cercetător doctorand la Departamentul de Bioștiințe al universității din Oslo. Cel dintâi mister este cartea ei de debut și o lectură fascinantă, menită să ne împrietenească cu misterele științei. 

​Probabil cunoaștem cu toții (în linii mari) ceea ce se întâmplă în viața intrauterină. Știm câteva detalii despre cum ne dezvoltăm, la câte zile începe să ne bată inima, când ne cresc picioarele și mâinile, cum supraviețuim în uter și ce mecanisme ne țin în viață până ajungem să facem cunoștință cu părinții noștri. Avem ocazia să aflăm mai multe detalii atunci când rămânem însărcinate - există o mulțime de cărți despre sarcină care explică în detaliu ce se întâmplă cu fătul în fiecare săptămână, ce schimbări intervin în corpul mamei și ce probleme ar putea apărea. Dar dincolo de detaliile medicale și științifice, Cel dintâi mister este o lectură savuroasă, ușor de înțeles și citit, o poveste cu și despre știință. E lesne de înțeles că o ființă umană nu se naște atât de ușor - parcurgem un drum lung până la marea întâlnire ; începând de la concepție, care depinde de o mulțime de factori (practic există 'nșpe milioane de lucruri care ar putea merge prost) și până la naștere, traversăm un drum bătut de vânturi năprasnice, care și-ar putea schimba direcția în orice clipă. 

Cartea face parte din Co-lecția de știință a editurii Publica, o colecție dedicată ideilor și inovațiilor din lumea științei, din trecut și prezent, explicate într-un mod facil și care te absoarbe destul de repede în lectură. În jurul nostru se întâmplă o mulțime de lucruri, știința și tehnologia evoluează în fiecare zi, făcând descoperiri care ar fi uimit întreaga omenire acum câteva sute de ani. Unele progrese par aproape imposibile, greu de acceptat, așa cum au fost toate descoperirile majore. Dar e important să le cunoaștem, să le înțelegem importanța în viețile noastre și să le asimilăm rând pe rând. 

"La începutul celei de-a treia luni ești cam cât o căpșună. Nasul este lat și turtit, ochii sunt depărtați.. Fruntea înaltă și capul mare te fac să arăți un pic precum un extraterestru plutitor, dar de-a lungul următoarelor câteva săptămâni vei căpăta trăsături mult mai umane. Ochii închiși la culoare vor fi acoperiți de pleoape subțiri, fruntea ta plecată se va mai ridica un pic, bărbia va crește și vei avea un gât mai bine conturat."

"Cine decide care va fi ziua în care te vei naște? Tu vei hotârî sau mama ta te va arunca afară, pur și simplu? Adevărul este că un pic din ambele. Cercetătorii au căutat neîncetat acele semnale care inițiază nașterea, dar nu avem încă o imagine completă a ceea ce se întâmplă. Este o conversație secretă între celulele mamei, pielea care te înconjoară în uter, placentă și propriile tale celule, iar aceasta începe cu câteva săptămâni înainte de naștere."

Cartea o găsiți aici. 

Există iubiri împărtășite, iubiri deghizate sub forma unor lecții de viață, iubiri calme ca o zi leneșă de vară. Și mai există acea iubire nebună, unică și irepetabilă, aflată la limita dintre durere și plăcere, care rămâne întipărită pe suflet pentru totdeauna și ale cărei ecouri se aud la mult timp după ce s-a terminat. 

Pe Grace și Gavin, iubirea asta irepetabilă îi ia complet prin surprindere. Ea are nevoie de o evadare, să iasă din casa în care nu se mai simte acasă. El e obsedat de control, e periculos, fermecător, fascinant. Totul pare prea frumos ca să fie adevărat. Și chiar așa e. Pasiunea nebună, fluturii din stomac, întâlnirile pe furiș și fiorii marii iubiri se transformă curând într-o închisoare din care Grace nu mai știe cum să scape. O poveste de iubire se transformă într-o relație abuzivă, în care partea masculină domină totul, cu îndemânare și abilități nebănuite. 

Trecând prin toate etapele firești ale unei povești de iubire, autoarea explorează dedesubturile unei relații în care se regăsesc milioane de femei - captive într-o colivie de aur, incapabile să spună cuiva că nu se mai simt în siguranță alături de omul de lângă ele, că dragostea de la început s-a evaporat treptat și totuși mai există reminiscențe care le împiedică să recunoască adevărul. Și nu e vorba neapărat despre violență fizică, ci despre abuzurile subtile, cele care nu se văd, trucurile prin care un om îl poate obliga pe alt om să gândească și să acționeze așa cum i se spune. Există abuzul fizic, care de cele mai multe ori se termină cu o tragedie. Și există abuzul psihic, care poate continua la nesfârșit - atunci când ți se repetă zi de zi ce ai voie să spui, ce trebuie să gândești, cum trebuie să spui anumite lucruri și când să le spui, cum să interacționezi cu alți oameni din jurul tău și nu numai. Această formă de sclavie poate dura o viață întreagă, fără ca ceilalți să observe acest lucru, fără ca victima să mai fie capabilă vreodată să gândească de una singură. Există șantajul emoțional, când omul de lângă tine amenință cu sinuciderea de fiecare dată când îți faci bagajele. Și e inuman să fii nevoit să iei decizii de calibrul ăsta, să devii responsabil pentru o altă viață. E greu să scapi din asemenea strânsoare, să recapeți această încredere într-un alt om, să o iei de la capăt. Dar orice început are și un sfârșit, oricum ar fi acesta. 

În povestea lui Grace s-ar putea să ne regăsim cu toții, indiferent de gen. Și cred că e foarte important că asemenea povești încep să se înmulțească, să ajungă la tot mai multe persoane și să tragă un semnal de alarmă asupra relațiilor abuzive. Dar, dincolo de influențele tragice, Bad romance spune povestea unei mari iubiri. Iar marile iubiri par să fie mai mereu lecții de viață sau întâlniri fugare, doar unele purtând parfumul eternității. Marea iubire e mereu un eveniment în sine, chiar dacă durează o zi sau o viață și trebuie acceptată ca atare, asemenea tuturor experiențelor pe care ne este dat să le trăim. 

"Nu o știu acum, dar asta va fi una dintre cele mai fericite amintiri ale noastre. E de dinainte de țipete și lacrimi, înainte de vină și de tăcerile apăsătoare. Dinainte să îmi doresc să nu fi fost eu fata pe care o sărutai la petrecere."

"Cu câteva minute în urmă erai iubitul meu perfect și acum... Nici nu mai știu cine ești. Chiar ieri am jucat un joc minunat de-a eu te iubesc mai mult și credeam că nimeni din lume nu s-a mai iubit așa ca noi. A fost remiză, am căzut noi de acord, cam pe când eram complet goi pe podeaua dormitorului tău."

"Ești ca un labirint. Nu știu cum să ies din tine, nu pot vedea unde sunt. E ca alergatul pe întuneric atunci când sunt cu tine. Mă simt prinsă într-o capcană. Oriunde întorc privirea, e o fundătură. Mă tot întorc din punctul în care am plecat."

​Cartea o găsiți aici. 

"E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil." 
​Și tot un sat întreg poate să îi distrugă viitorul într-o clipită. 

​Ce înseamnă loialitatea? Loialitatea e atunci când ești alături de un om, chiar dacă știi că a făcut ceva greșit? Loialitate e să-l susții în continuare, deși știi că cineva suferă din cauza lui? Loialitatea e eternă sau se poate rupe la primele obstacole? 

Ce e un lider?  Ce calități confirmă un lider în fața unui grup care e dispus să-l urmeze oriunde? Cât de departe e un lider capabil să meargă pentru a-i proteja pe cei aflați în grija lui? Oare viețile personale ar trebui să interfereze cu ceea ce se întâmplă în interiorul grupului? 

Oare viața înseamnă doar alb și negru, bine și rău sau limitele sunt atât de imprecis delimitate încât nu le putem deosebi întotdeauna? 

După ce am terminat de citit Un bărbat pe nume Ove, nu credeam că Backman mă mai poate înduioșa, surprinde sau sfărâma mai mult decât a făcut-o deja. Am crezut asta până când Scandalul mi-a intrat în inimă și mi-a frânt-o în bucăți. Cuvintele îmi sunt prea sărace pentru a exprima ce înseamnă povestea asta - câte emoții scoate la iveală, cât de adânc explorează umanitatea, dar și întunericul din oameni, cât de tare m-a zguduit pe tot parcursul lecturii, ce concluzii am tras după ce am lăsat-o din mână. Ne cunoaștem atât de puțin unul pe celălalt - interacționăm cu o mulțime de oameni fără să îi cunoaștem cu adevărat vreodată, fără să ne pese de motivele sau fricile lor. Și, în aproape 99% dintre cazuri, toți luăm decizii bazate pe dorințele celor pe care-i iubim cel mai mult pe lume, chiar dacă aceste decizii îi afectează pe ceilalți. Motivul loialității apare constant în acest roman, atât între locuitorii micului oraș, atunci când e vorba despre competiția (legată de orice) cu orașul aflat puțin mai la sud, Hed ; cât și în fiecare familie, atunci când e vorba despre propriul copil. Și iarăși apare o întrebare pe care orice părinte și-o pune la un moment dat în viața asta - oare loialitatea față de propriul copil stă chiar și deasupra greșelilor sale? (Apropo de această întrebare - am găsit un răspuns în continuarea acestui roman, Us against you, în care mama lui Kevin îi spune acestuia că nu l-a iertat pentru fapta sa, dar nu îl va abandona niciodată.) 

Backman e un explorator ambițios al caracterului uman, dezvăluindu-i toate cotloanele ascunse și încercând mereu să afle motivațiile din spatele faptelor. Toate personajele sale emană un anumit mister, o dorință de a se masca în fața celorlalți, fiind prea puțin conștienți de calitățile sau posibilitățile lor. Fiecare roman al său mi-a arătat cât de vulnerabili suntem de fapt, cât de multă nevoie avem de ceilalți și cât de preocupați suntem de ceea ce spun alții despre noi. Cât de frică ne este de judecata oamenilor, de prejudecăți și păreri deja formate. Și mai există în fiecare roman un mic moment asemănător unui miracol, în care personajele se dezvăluie așa cum sunt, pentru ca toată lumea să vadă atât lumina, cât și întunericul care răzbate din ei. 

Scandalul nu e doar povestea unui mic orășel situat în inima pădurii, în care hocheiul e rege. E despre umanitate. Despre întuneric. Despre umilință. Despre frică. Despre prietenie. Despre dragoste. Despre loialitate dusă la extrem. Despre oameni și vulnerabilitățile lor. Despre părinți, despre copii și despre demonii care stau între ei. Despre încredere zdruncinată și curajul de a merge mai departe. Despre cât de mici suntem de fapt atunci când trebuie să distingem între bine și rău. Despre cum, de cele mai multe ori, ceea ce e corect și ceea ce nu e arată aproape la fel. Despre lașitate. Despre puterea banului. O poveste universală, care se aplică fiecărui oraș din lumea asta, fiecărei comunități care se crede invincibilă, fiecărui om care susține că dreptatea e de partea lui. 

"Dragostea părintească e ciudată. Iubirea față de toți ceilalți oameni are un început, dar cea pentru copii nu. Pe ei îi iubim brusc, înainte să existe. Indiferent cât de mult se pregătesc viitorii părinți, cu toții trăiesc o primă clipă de șoc când avalanșa sentimentelor îi izbește din plin, făcându-i să-și piardă echilibrul. E de înțeles pentru că nu se poate compara cu nimic. E ca și cum ai încerca să descrii senzația de nisip între degete sau de fulgi de nea pe limbă cuiva care a trăit toată viața într-o cameră întunecată. E o senzație de zbor."

"În sporturile de echipă, puține cuvinte sunt mai greu de explicat decât ""loialitate". E considerată o trăsătură de caracter pozitivă, pentru că mulți ar zice că lucrurile cele mai bune pe care oamenii le fac unii pentru alții, le fac din loialitate. Problema e că și pe cele mai rele, tot din loialitate le fac." 

Cartea o găsiți aici. 

Internetul ne ocupă o mare parte din viață, în aceeași măsură în care ne simplifică anumite îndatoriri sau ne reamintește lucruri pe care le uităm în tumultul preocupărilor zilnice. Cu cât tehnologia evoluează mai mult și mai repede, avem senzația că deținem controlul asupra timpului nostru, când de fapt e tocmai invers. Lumea virtuală reprezintă o portiță de scăpare pentru mulți dintre noi, căci avem impresia că acolo nimeni nu ne cunoaște cu adevărat și nimeni nu poate vedea cât suntem de speriați, de anxioși sau de conduși de propriile frici. Reprezintă un spațiu al evadării, contactul vizual nefiind obligatoriu, iar identitățile false ușor de creat. Practic, poți să fii oricine fără ca ceilalți să bănuiască cine se află în spatele unui profil. Și, la un moment dat, ajungi să te identifici atât de tare cu identitatea virtuală încât cea reală pare aproape invizibilă. Nu mai știi cum să reacționezi față de ceilalți decât din spatele unui ecran, nu mai vrei să construiești relații fără să stai în spatele unui scut format din email-uri și mesaje în miez de noapte. Curajul e pretutindeni în sfera internetului, dar în viața de zi cu zi lipsește cu desăvârșire. Și ce faci atunci când cele două lumi în care exiști se întâlnesc pentru prima dată, riscând să-ți năruie existența? 

Francesca Zappia spune povestea Elizei, o adolescentă timidă și introvetită, fără prieteni, fără speranțe de a se descurca vreodată în viața reală. În sfera virtuală, e LadyConstellation, creatoarea unor benzi desenate , cu milioane de fani în întreaga lume. Atunci când unul dintre colaboratorii ei din spațiul virtual se mută la aceeași școală, cei doi încep să dezvolte o relație , Eliza ieșind încet, încet din carapacea ei. Dar secretul ei este dezvăluit din greșeală și cele două lumi în care există se contopesc, amenintând să-i distrugă orice șansă de a deveni un adult normal. 

Povestea Elizei e aproape universală în era tehnologiei - milioane de adolescenți se regăsesc doar în spațiul virtual, fiind incapabili să interacționeze cu ceilalți în viața reală. Internetul le oferă un plan de evadare, un loc unde pot să se regăsească pe sine așa cum vor și când vor, reușind să-i îndepărteze de realitate puțin câte puțin. Există niște limite imprecis delimitate între cele două lumi, iar faptul că nu le putem identifica reprezintă practic problema de bază a evoluției tehnologiei. Atunci când cineva devine incapabil să mai poarte o conversație privindu-și în ochi interlocutorul intervine adevărata problemă. Ascunși în spatele ecranelor, suntem cu toții curajoși și dornici de a face bine. În realitate însă, tăcem de cele mai multe ori. Asistăm pasivi la evenimente care nu au nicio legătură cu noi, dar care ar trebui să ne miște. Distribuim cauze nobile pe rețelele sociale, știri de interes mondial sau ironii create în spațiul virtual, dar suntem incapabili să spunem ce ne doare, ce ne macină, ce ne deranjează la cei din jur. Nu putem să deschidem gura atunci când trebuie, căci adevărul riscă să ne rănească mai tare decât ghemul de minciuni care ne taie respirația. Și poate că e de înțeles de ce totul pare mai simplu într-o lume virtuală, în special pentru adolescenți. Poate că e scuzabilă această evadare atunci când lumea din jur nu ne mai acceptă așa cum suntem, nu ne mai suportă vorbele și adevărurile, căci pe internet putem fi cine vrem să fim și există puține consecințe care să ne demonstreze contrariul. Dreptul la liberă exprimare domnește pe toate rețelele sociale, împreună cu știrile false și limbajul trivial. Nu există nimeni care să facă diferența între ele. Dar nu vom putea niciodată să pretindem altcuiva să vină și să traseze anumite limite. Limitele le trasăm chiar noi, cu ceea ce spunem, ce dezvăluim, cât la sută ne arătăm așa cum suntem și mai ales, cine poate să vadă lucrurile astea. 

Eliza și monștrii ei e un roman care merită citit - poate veți privi lumea altfel. Și pe cei din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

Trăim într-o epocă a discriminării universale - bazată pe culoarea pielii, statutul social sau politic, orientarea sexuală, dreptul la liberă exprimare etc. Practic e de ajuns un mic detaliu pentru ca oamenii să pună etichete altor oameni, să îi judece din prima clipă sau să îi încadreze într-o anumită categorie. Odată ce ai lipită de tine o etichetă, nu mai ai cum să scapi de ea. Discriminarea persoanelor de culoare nu este un subiect nou, dar rămâne controversat chiar și în evoluatul secol XXI. Supremația rasei albe reprezintă o cutie a Pandorei pe care nimeni nu vrea să o deschidă, dar care funcționează în continuare cu literă de lege. Despre războiul dintre rasa albă și minorități, puterea adevărului, arme verbale și educație scrie Angie Thomas în romanul ei de debut. Dar mai presus de toate, Ura cu care lovești rămâne un manifest al mișcării Black Lives Matters, un omagiu adus toleranței și non-discriminării, precum și un apel la combaterea prejudecăților pe care le purtăm pe umeri de atâta timp. 

Starr este o adolescentă de culoare, în vârstă de șaisprezece ani, iar lumea ei se împarte între cartierul Garden Heights, unde locuiește cu familia sa și școala privată la care învață. Deși încearcă să țină în frâu cele două lumi, Starr își pierde cumpătul atunci când cel mai bun prieten al ei, Khalil, este împușcat de către un polițist. Chiar dacă își simte sufletul sfărâmat în mii de bucățele, Starr înțelege că singura armă cu care poate lupta împotriva nedreptăților este vocea ei. Cuvintele sale și adevărul pe care îl deține, fiind singurul martor al incidentului, trebuie să conteze pentru lumea oamenilor de culoare, dar și pentru instituțiile menite să-i protejeze pe toți cetățenii, indiferent de culoare. 

Am spus mai sus că romanul este un omagiu adus toleranței și non-discriminării, dar de fapt documentează extrem de atent toate lucrurile pe care oamenii de culoare sunt obligați să le facă pentru a reuși, toate compromisurile necesare care îi ajută să supraviețuiască într-o lume care îi privește chiorâș. Spiritul cartierului Garden Heights - o pată de culoare a romanului, o comunitate bine sudată, dar în același timp un loc nesigur, în care împușcăturile se aud în fiecare seară , este total diferit de cartierul în care locuiește unchiul lui Starr, Carlos. O zonă rezidențială, bine împrejmuită, în care copiilor nu le este frică să iasă să se joace în stradă alături de prietenii lor, în care poliția nu își face apariția zi de zi pentru a monitoriza activitățile localnicilor. Liceul de elită la care învață Starr o obligă constant să-și înfrâneze pornirile sau sentimentele, pentru a nu fi privită drept fata de culoare care se înfurie prea repede. Dar moartea lui Khalil rupe ceva în interiorul ei, ceva se frânge, impulsionând-o pe adolescentă să vorbească și să țină capul sus în tot acest timp. Colegii ei, pentru care Khalil e doar un potențial traficant de droguri, potențial pericol public, nu consideră că fapta polițistului a fost greșită, ba dimpotrivă, îl transformă pe acesta în victimă. Protestele comunității de culoare și strigătele înfuriate nu fac decât să atragă și mai mult atenția opiniei publice, astfel că dosarul ajunge la Curtea Supremă. Iar Starr este nevoită să își strige propriul adevăr, suficient de tare pentru ca toată lumea să îl audă. 

Cred că Angie Thomas a scris unul dintre cele mai bune romane ale secolului XXI, o poveste care descrie atent luptele zilnice cu care se confruntă minoritățile într-o lume a prejudecăților și a supremației rasei albe. Știu că există multe contra-argumente, însă dacă privim mai atent (și nu mă refer doar la comunitatea oamenilor de culoare), nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri. Au apărut alte prejudecăți, au apărut noi opinii legate de cine ar trebui să fim și cum ar trebui să fim, ce să gândim și când să spunem cu voce tare ceea ce gândim, iar lucrurile astea sunt tot o formă de sclavie, doar că mai bine ascunsă. Și cred cu tărie că viața umană ar trebui să primeze în fața prejudecăților și a intereselor financiare. 

Cartea o găsiți aici. 

Anual, în întreaga lume, dispar aproape un milion de copii. Unii apar după ceva timp, cei din jur fiind deja obișnuiți cu plecările dese și întoarcerile subite. Ceilalți, sutele de mii despre soarta cărora nu se mai știe nimic, rămân doar o statistică cu parfum de tragedie. Cei mai mulți sunt răpiți, vânduți sau puși să își câștige traiul prin mijloace imorale, iar pe măsură ce timpul trece și ei se afundă tot mai mult în noua viață, șansele de a-și regăsi familiile scad de la o zi la alta. Poliția este de cele mai multe ori neputincioasă, din lipsă de personal, de fonduri sau de empatie. Presa este în căutare de senzațional în primele clipe, smulgând declarații și publicând semnalmentele cazurilor pentru publicul larg. Dar și ei își pierd curând interesul, căci noi subiecte le captează atenția. Acești copii rămân pierduți pentru totdeauna, uitați într-un trecut sumbru, în timp ce toată lumea își vede de viață. Despre aceste dispariții, dar și despre disfuncționalitățile unor sisteme care ar trebui să ne protejeze scrie Camelia, cu aceeași blândețe și empatie cu care ne-a obișnuit.  

Scrisă din perspectiva mai multor personaje, povestea din Purgatoriul îngerilor e o înlânțuire de mărturii, gânduri și modalități de a te confrunta cu anumite situații. Avem un copil dispărut, pe nume Teodor, ajuns într-o bandă de cerșetori, supus la umilințe fizice și psihice, dar rămânând totodată o forță greu de învins. Teodor este simbolul speranței și al curajului, sentimente pe care familia lui le-a pierdut demult - doi părinți care s-au pierdut pe ei înșiși și unul pe celălalt, un frate care își simte sufletul geamân aproape, deși acesta nu e de găsit și o mulțime de ipoteze și ce-ar fi fost dacă încununându-le suferința fără margini. Îi avem apoi pe tovarășii lui Teodor - pentru unii viața nu a arătat niciodată altfel, alții încearcă să se acomodeze ; în realitate sunt o gașcă de suflete chinuite, cărora viața le-a demonstrat mult prea devreme că are câștig de cauză. Și mai sunt și perspectivele unor oameni din sisteme menite să ne protejeze - poliție și presă. Propriile lor experiențe nu fac decât să confirme fisurile acestor sisteme, în care oameni cu o putere nestăvilită conduc din umbră, călcând (la propriu) pe cadavre. Iar partea asta - despre sistemele nefuncționale de la noi din țară - mi s-a părut cumva cu atât mai importantă, cu cât citim în fiecare zi câte o știre despre dezastrele pe care le lasă în urmă corupția și cât de mare nevoie avem de oameni capabili să lucreze în folosul comunității și nu doar pentru propriile interese. Cred că ar trebui să se scrie mai mult despre lucrurile acestea și mă bucur să văd că un scriitor de talia Cameliei vorbește deschis despre ele, ironizând atât disfuncționalitatea lor, cât și enoma noastră nepăsare. 

Romanul ăsta mi-a smuls o bucată de suflet, căci subiectul copiilor dispăruți ne reamintește cât suntem de vulnerabili, de sălbatici și lipsiți de putere ; cât de mult propagăm ura și nimicurile cotidiene în pofida lucrurilor cu adevărat importante. Apoi vin prejudecățile legate de aceste cazuri - poate că o parte din vină o au și părinții, nu au avut suficientă sau grijă sau atenție ; poate că sistemele nu sunt făcute să ne protejeze cu adevărat, e doar o iluzie, căci sunt conduse tot de oameni, iar oamenii sunt limitați din mai multe puncte de vedere. Cartea asta scoate la iveală ce e mai pur și ce e mai întunecat din ființa umană - pe de o parte, datorită sufletelor nevinovate aflate în situații pe care nu le pot controla, iar pe de altă parte din perspectiva instituțiilor care au mâinile legate în majoritatea cazurilor și empatia aflată aproape de limita inferioară. 

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea asta - subiectul ales e unul extrem de delicat și, pe măsură ce lectura mi-a dezvăluit tot mai multe detalii și fapte din viața lui Teodor, am fost cuprinsă de o anxietate ce nu m-a mai lăsat decât aproape de final. Dar Camelia a crescut mult o dată cu această carte - atât ca scriitor, cât și ca om căruia nu-i e frică să spună lucrurilor pe nume. Iar felul în care a scris-o, acordând importanță tuturor personajelor, subliniind motivele și justificările acestora, ne arată că o poveste are întotdeauna mai multe perspective - depinde de partea cui o privești. Dar fiecare părere contează, fiecare gând sau emoție contează. căci suntem diferiți și vedem lumea în moduri diferite - normalul nu mai are o definiție clară ; ceea ce e normal pentru noi, pentru alții seamănă destul de mult cu anormalul. 

Camelia, îți mulțumesc din suflet pentru încă o rundă de emoții intense, plâns înăbușit și zâmbete firave! 

​Cartea o găsiți aici. 

Am avut atât de multe prejudecăți legate de cartea asta și, în același timp, o curiozitate enormă. O poveste pentru adolescenți scrisă de una dintre cele mai cunoscute modele ale epocii actuale, influencer și actriță, până nu demult o adolescentă timidă în căutarea propriei identități. Ceea ce nu știam e cât de repede îmi va spulbera toate temerile, ce urme adânci va lăsa această poveste în mine și cât de autentică, frumoasă și emoționantă e legătura dintre personaje. Știu că e doar un roman cu adolescenți - un roman al secolului XXI, din care nu lipsesc rețelele sociale și influența lor, afirmarea sexualității, tragi-comediile trăite în fiecare zi pe proprietatea școlii - dar, cumva, e mai mult decât atât. E un omagiu adus prieteniei autentice, reale, care nu se sperie de primul obstacol, ci crește tot mai puternică pe măsură ce piedicile devin tot mai mari.

Mirror, mirror e povestea lui Naomi, Rose, Red și Leo, dar și numele trupei din care aceștia fac parte. Separat, sunt diferiți și aproape fără nicio caracteristică comună ; împreună sunt o forță de neegalat, o putere vindecătoare imprimată fiecărui ascultător pe ritmuri de rock'n'roll. Trupa se formează fără voia lor, dar ceea ce construiesc împreună se răspândește încet, încet și în viețile lor dezorganizate, dându-le puterea de a trece peste disfuncționalitatea propriilor familii, problemele de la școală, incapacitatea de a se adapta undeva, oriunde. Totul pare bine, până în ziua în care Naomi dispare. Pentru toată lumea, e doar un capriciu - nu e ca și când Naomi n-ar mai fi fugit de acasă. Dar pentru prietenii ei e un semnal de alarmă - de când s-a înființat trupa, Naomi și-a depășit unele probleme, se află pe drumul cel bun și nu ar fi abandonat niciodată trupa și prietenia lor. Găsirea ei nu aduce nicio lumină, ci complică lucrurile și mai tare - Naomi este găsită sub un pod, mai mult moartă decât vie, iar medicii decid să o sedeze pentru a-i oferi timpul necesar de vindecare. Dar prietenii ei sunt convinși că Naomi nu ar fi încercat să se sinucidă, nu acum. Pentru poliție e doar o adolescentă instabilă, care a fugit de acasă a mia oară. Dar Red decide să afle adevărul și împreună cu Ashira, sora lui Naomi, investighează toate pistele posibile, nebănuind nicio secundă durerosul adevăr care le așteaptă la capăt de drum. 

Romanul are două părți, imprecis delimitate - dezvăluirea sexualității lui Red și dezlegarea misterului legat de dispariția lui Naomi. Tema sexualității este prezentă tocmai din cauza faptului că este atât de discutată și întoarsă pe toate părțile, peste tot în lume. Asumarea propriei sexualități este o provocare mare pentru un adolescent, care nu știe sigur cine este, încotro se îndreaptă și ce își dorește de la cei din jurul său. Partea întunecată a sexualității este explorată în povestea lui Naomi și scoate la ivealî un fenomen tot mai des întâlnit - exploatarea adolescenților prin intermediul rețelelor sociale. Ceea ce Cara a vrut să scoată în evidență e partea negativă a dezvoltării tehnologiei și ura care circulă pe rețelele sociale, când ar putea fi folosite în scopuri nobile sau întru ajutorarea celor care au cu adevărat nevoie.

Temele romanului nu sunt noi sau nemaiauzite, dar modul în care cele două autoare le-au exploatat este unul care îți provoacă emoții intense, fiori pe șira spinării sau fericire nemărginită. Simbolul oglinzii apare destul de des - fiecare personaj are mai multe oglinzi în care se observă din diferite unghiuri. Prima oglindă e familia - aici fiecare personaj încearcă să evite imaginea conturată, căci toți știu că nu vor să ajungă asemenea membrilor familiei din care fac parte ; aici există un moment iluminator în care părinții se transformă din super-eroii copilăriei în simpli oameni, predispuși greșelii. A doua oglindă e prietenia celor patru, oglinda în care se privesc cel mai des și datorită căreia speră că într-o zi își vor depăși problemele și temerile și vor putea să se adapteze în lumea în care trăiesc. 

Mirror, mirror e un must-read , dar și o poveste emoționantă despre puterea dragostei , a prieteniei și a loialității într-o lume care și-a pierdut reperele. 

Cartea o găsiți aici.