​Dragă Laura,
 
Dacă te-aș întâlni acum, după ce am terminat de citit minunăția de carte pe care ai scris-o, te-aș îmbrățișa strâns vreo 10 minute legate. E atâta emoție în povestea ta, în locurile copilăriei pe care le-ai revizitat, în amintirile prețioase și povețele pe care mama ta le-a tot repetat până când ți-au rămas adânc întipărite în minte. Deși ai scris o odă dedicată femeii care te-a purtat în pântece timp de 9 luni, te-a iubit și te-a construit aproape o viață, în imaginea ei ai reușit să le cuprinzi pe toate mamele din lume. ​Fiecare chip de femeie dedicată propriilor copii, fiecare caracter de leoaică dispusă să lupte până la moarte se regăsește în povestea mamei tale. Ai spus în repetate rânduri că nu și-ar fi dorit să scrii despre ea, dar îți mulțumesc că ai făcut-o. Îți mulțumesc pentru toate cuvintele care m-au purtat înapoi în copilărie, îți mulțumesc pentru toate emoțiile pe care le-am trăit pe parcursul lecturii, îți mulțumesc pentru că ai scris atât de sincer despre tot ceea ce contează cu adevărat. Despre esența unui om și rădăcinile care îl cheamă (în cele din urmă) înapoi. ​Despre vorba aia veche și atât de adevărată – sângele apă nu se face - și înțelesul ei în viața de zi cu zi. Despre oamenii pe care îi iubim până la capăt și fără de care nu am exista, deși am încercat să îi alungăm în repetate rânduri. Despre cea mai frumoasă relație din lume, cu bune și cu rele – aceea dintre mamă și copil. Despre adâncimea și puterea acestei iubiri necondiționate, plasa de siguranță care e mereu acolo să ne prindă ca să nu ne zdruncinăm căzând la pământ. 

„Odată cu trecerea timpului, locurile pe care nu crezi că vrei să le mai vezi devin cele la care abia aștepți să te întorci.” În acest stadiu al vieții mele, mă regăsesc în propoziția asta mai mult decât aș fi crezut vreodată. Toate lucrurile de care am fugit în adolescență și pre-maturitate, toate imaginile cu care am crescut și pe care am vrut să le înlocuiesc cu altele mult mai spectaculoase (cel puțin în mintea mea) s-au dovedit acelea care m-au construit ca persoană și pe care mi-ar plăcea să le văd până la capătul vieții mele. Simt o nevoie acută de a fi acasă, locul în care anii treceau fără griji și lumea părea desprinsă dintr-un basm. Am impresia că mi-a luat mult timp ca să înțeleg cine sunt cu adevărat și unde trebuie să fiu, dar acum știu cu certitudine cum trebuie să arate viitorul meu. 

Cartea ta a mai scos la iveală un lucru pe care noi, oamenii, îl îngropăm adânc în timp ce ne afundăm în rutina de zi cu zi - timpul e prețios și trece în devafoarea noastră. Și aici intervin toate clișeele acelea care își spun să trăiești clipa, să le arăți celorlalți cât de mult înseamnă pentru tine, să faci toate lucrurile pe care nu mai poți să le faci după ce aceștia dispar. Doar că suntem atât de convinși că timpul e nelimitat, că tragediile ne vor ocoli și că avem o viață întreagă pentru tot ce ne-am propus. Și, de cele mai multe ori, viața ne lovește din plin, ne îngenunchează cu ușurință, dându-ne lecții dure. Cartea ta e o scrisoare de dragoste, un adio întins pe câteva sute de pagini și un memento pentru toți cei care mai pot să-și vadă mamele. Pe mama ta au iubit-o mulți oameni, iar acum numărul acestora va crește exponențial, pe măsură ce vor descoperi cartea ta. Oricât de multe cuvinte aș scrie aici, mi se pare că nu vor exprima ceea ce am simțit pe parcursul lecturii și nici nu vor reuși să redea frumusețea acestei povești. Dar le voi recomanda tuturor celor care mă citesc să îți citească romanul și să se lase vrăjiți. 

„Copilul care voia să plece mai repede din Băneasa eram eu. A trecut suficient de mult timp de-atunci încât să știu că ce-am lăsat din mine acolo a încolțit și mă cheamă înapoi. ”
 
„Odată cu trecerea timpului, locurile pe care nu crezi că vrei să le mai vezi devin cele la care abia aștepți să te întorci.”
 
„O văd pe mama, cu nimbul  ei făcut din fum de țigară și cu paharul de șpriț cu multă apă, și înțeleg că Dumnezeu suntem și noi, de fiecare dată când putem fi răi și alegem să nu fim. De fiecare dată când știm că am putea face rău și nu facem, de fiecare dată când salvăm un câine de pe stradă, de fiecare dată când nu aruncăm cu hate pe internet,de fiecare dată când îi construim pe ceilalți în loc să-i demolăm. Mama știa ce vorbea. De când am învățat să număr, număr anii care trec fără ea și parcă mai bine n-aș fi învățat nimic.” 

Cartea o găsiți aici. 

Pe cât de mult mi-a plăcut Fata din tren , pe atât de puțin am savurat În ape adânci. Am început Focul mocnit cu emoții amestecate și am rămas surprinsă pe măsură ce povestea începea să se închege. Este un roman foarte bine construit, bazat în principal pe traumele care ne marchează viața, pe pierderile după care nu mai suntem aceiași oameni , dar și pe consecințele acestor evenimente majore. Povestea se axează pe mărturiile celor 3 femei implicate în crima de la începutul romanului : Laura - presupusa criminală, Miriam - cea care găsește cadavrul și Carla - mătușa victimei. Cadavrul aparținea unui tănăr de 23 de ani, care avusese o viață extraordinar de complicată, povestea lui fiind încă o mărturie a modului în care reacționăm după o traumă. 

Poveștile celor trei femei implicate în caz au un element comun - trauma. În cazul fiecăreia, trauma a schimbat ceva definitiv, a deschis uși pe care înainte nu le-ar fi văzut și a conturat un alt model de existență - unul sălbatic, lipsit de control. Căci la bun să fii obsedat de control când nu poți controla aproape nimic din ceea ce se întâmplă cu tine și cu oamenii pe care îi iubești? Este o poveste care cere empatie și care ne reamintește că fiecare om își duce propria luptă și, în același timp, o radiografie a traumei și consecințelor aferente.  Toate aceste femei au avut parte de câte un eveniment major, suficient de puternic ca să le destabilizeze pentru o bună perioadă de timp, să le oblige să privească lumea și oamenii cu alți ochi. Lipsa controlului nu se întrevede de la început decât în cazul Laurei, care era incapabilă să își stăpânească emoțiile de orice fel, care simțea prea mult și prea dintr-odată și care ținea ca oamenii din jurul ei să știe ceea ce simte. În cazul celorlalte două, există un aparent control și emoții înăbușite, un foc mocnit așa cum spune și titlul. Un foc capabil să se extindă tot mai tare, cu consecințe devastatoare. Aparentul control pe care trauma îl impune în unele cazuri este doar o fațădă atent construită pentru ca ceilalți să nu mai poată pătrunde dincolo de înveliș, să nu mai calce cu bocancii peste trăirile autentice și emoțiile pure, să nu mai poată judeca orice manifestare a inimii drept sursă de glume. 

Se simte o maturitate în scrisul lui Hawkins, o tendință de a explora cât mai adânc psihologia umană și ceea ce ne transformă ca oameni. Focul mocnit mi se pare cel mai bun roman al ei și sunt extrem de curioasă de direcția pe care o va urma și ce subiecte va alege să exploreze în următoarele romane. Cartea o găsiți aici. 

A devenit cunoscut datorită romanului Crazy Rich Asians, care urcat pe primul loc în topul bestsellerurilor The New York Times și a fost ecranizat, fiind una dintre cele mai apreciate comedii romantice ale ultimului deceniu. În Sex și vanitate, autorul ne poartă într-o călătorie fantastică pornind din insula Capri până în New York, pe urmele unei fete frumoase și bogate. Lucie Chang Churchill provine dintr-o mamă chinezoiacă născută în SUA și un tată newyorkez din înalta societate. Trăind într-un oraș atât de deschis posibilităților și fiind educată la școli de top, Lucie și-a negat mereu moștenirea asiatică.
​
Atunci când este invitată la nunta unei bune prietene în superba insulă Capri, Lucie nu își imaginează că în mijlocul luxului și al decadenței își va găsi sufletul pereche. Prietena ei urma să se căsătorească cu un conte italian, astfel că invitații erau de top, iar surprizele dinaintea nunții care mai de care mai spectaculoase. Când îl întâlnește pentru prima dată pe George Zao, se află într-o situație cel puțin ciudată – o mică dispută legată de camera de hotel pe care o primise, verișoara ei, Charlotte (și însoțitoarea ei la nuntă) fiind mult mai înverșunată decât Lucie. George îi este antipatic din prima, deși i se pare extrem de atrăgător. Un tip ciudat, retras, care pare să judece pe toată lumea din priviri și să își dea ochii peste cap de fiecare dată când ceva nu îi convine.  Cu toate acestea, George este un tip complex, cu multe laturi ascunse, la fel ca orice alt om. Aventura dinainte și din timpul nunții se încheie cu un sărut furat de George lângă ruinele unei vile romane. Drumul din Capri spre New York este suficient pentru ca Lucie să uite toate întâmplările și să revină la viața ei de dinainte. Dar câțiva ani mai târziu, George reapare în viața lui Lucie, iar aceasta se simte extrem de atrasă de el, deși este logodită cu altcineva. Viața ei devine un amalgam de minciuni pe care le spune familiei sale, logodnicului său și propriei persoane. Când iubirea începe să cânte, decizia e mai mult decât evidentă. 

Sex și vanitate este o poveste de iubire într-o lume haute couture, o lume a privilegiaților cu aceleași probleme ca oamenii normali. Iubirea nu ține cont de moșteniri culturale, așteptări parentale sau averi care trebuie să se unească. Iubirea vine în cele mai neașteptate momente ca să îți arate cine ești cu adevărat. Iubirea te poartă pe drumul pe care îți era menit să mergi de la bun început în ciuda tuturor opreliștilor.  Cartea o găsiți aici. 

Cu o gingășie aparte și cu trauma depresiei încă proaspătă în minte și corp, Matt Haig a adunat în acest volum toate învățăturile care l-au ajutat să aprecieze din nou viața, toate cărțile și filmele care i-au făcut inima să tresalte, toate vorbele oamenilor pe care îi apreciază și care descriu cu exactitate ceea ce trăim cu toții. Lupta lui cu depresia l-a împiedicat să mai scrie, să iasă din casă, să funcționeze în parametri normali timp de câțiva ani. După ce razele firave ale speranței i-au inundat creierul, și-a dat seama că experiența sa îi poate ajuta și pe alți oameni. A explorat intens acest subiect, scoțând în evidență cât este de important să ceri ajutor celor din jur și să îți accepți boala ca pe oricare alta. Din păcate stigmatul asupra bolilor psihice există în continuare și de aceea mulți oameni refuză să recunoască existența problemei, considerând-o o simplă stare de tristețe, încurajându-se că vor reuși să treacă peste așa cum fac și alți oameni. Însă depresia este o boală perfidă, o boală care îți oferă momente de respiro și care revine apoi de două ori mai nemiloasă decât înainte. Tocmai de aceea este atât de importantă diagnosticarea și apoi tratarea ei. 

Trăim într-o societate cu mulți bolnavi de depresie, majoritatea nediagnosticați. Realitatea ultimului an și jumătate, contextul pandemic și restricțiile din întreaga lume au condus la cifre alarmante în privința depresiei, inclusiv în rândul copiilor. Poate că experiența lui Matt Haig va deschide mai multe minți asupra acestui subiect, va face o diferență pentru câteva persoane. Poate că mesajul cel mai important care răzbate din cărțile sale este ai grijă de tine în orice context, sub nenumărate forme. Ai grijă de corpul tău, dar și de mintea ta. Ai grijă de tine cu totul ca să poți să te bucuri de viață, să poți să iubești, să respiri, să admiri frumusețea care te înconjoară. Ai grijă de tine ca să poți avea grijă și de alții. Ai grijă de tine ca să poți da un exemplu. 

Cartea alinării vine într-un context deloc optimist al lumii moderne, o perioadă marcată de îngrijorări și nenumărate probleme care vizează viitorul omenirii. Schimbarea atât de necesară de care avem nevoie, reîntoarcerea la lucrurile simple și la empatia față de tot ce ne înconjoară nu se pot produce decât cu pași mici. Se pot propaga de la un singur om care decide să abordeze și alte perspective. Matt Haig ne reamintește de importanța lucrurilor simple, de frumusețea de a fi om și de a trăi, de necesitatea unei pauze și a momentelor în care ne putem relaxa, fără să mai fugim, fără să ne grăbim. Recomandările sale în materie de lectură și filme ne îndeamnă să descoperim lumi nebănuite, experiențe ale altor oameni și ceea ce au învățat din ele ; ne transportă în lumi care îndeamnă la visare, ne fac cunoștință cu personaje din toate categoriile, ne reamintesc de frumusețea și puterea cuvintelor. Luați Cartea alinării ca pe o odă dedicată vieții și ființei umane, un imn pentru frumusețea vieții și a momentelor de bucurie. O puteți citi de la sfârșit spre început sau chiar de la mijloc, o puteți păstra pentru zilele mai puțin bune, în care aveți nevoie de o încurajare sau mângâiere, o puteți dărui după ce ați citit-o sau o puteți păstra în bibliotecă pentru când veți avea nevoie. Găsiți-i un sens și transmiteți mesajul ei mai departe.  

Cartea o găsiți aici. 

Dintre toate invențiile omului, orașul reprezintă cea mai interesantă și rapidă formă de progres din istorie. Nicio altă invenție nu ne-a modelat mai profund caracterul, modul în care interacționăm și societatea în care trăim astăzi. Primul oraș din lume, descris în Epopeea lui Ghilgameș a fost Uruk, undeva în sudul Mesopotamiei. De la această primă așezare urbană până la marile metropole de azi am străbătut o cale lungă, plină de obstacole, pandemii și două războaie mondiale. Un oraș nu reprezintă doar o aglomerare de clădiri înalte, ci o adunare de oameni care își pun ideile la un loc, se străduiesc să creeze condiții mai bune pentru traiul comun, își stabilesc propriile reguli și se apără de dușmani exteriori. Orașele au creat nenumărate oportunități, începând cu locurile de muncă, profesiile nou create și plățile acestora și implicit comerțul, deschiderea spre artă, credință și progres. Orașul a devenit prilej de dezvoltare în toate sensurile, dar și sursă de necazuri, în special în privința răspândirii bolilor. O aglomerare mare de oameni pe o suprafață relativ mică înseamnă multă ingeniozitate pentru un trai sănătos, o așezare curată și lipsită de pericole. Și astfel, omul a devenit din ce în ce mai inventiv, reușind să rezolve aproape toate problemele traiului de zi cu zi. Evident, provocările nu s-au terminat niciodată. Ne confruntăm cu ele în continuare. 

​Pornind într-o călătorie care începe acum 7.000 de ani, Ben Wilson spune povestea traiului la oraș și de ce reprezintă acesta nașterea civilizației și implicit a evoluției ființei umane. Trăind în comunități mai mari, omul a început să-și dorească să progreseze, a învățat de la ceilalți ce înseamnă mai bine sau mai mult. Descoperirile făcute în domeniile științei, tehnologiei, arhitecturii, dorința de a crea și vizualiza arta în toate formele ei au condus la metropolele pe care le cunoaștem astăzi, la o dorință acerbă de a părăsi zona de confort pentru o alta care pare plină de posibilități, care te poate duce pe drumuri nebănuite. Oamenii au început să-și dorească din ce în ce mai mult, au descoperit noi forme de distracție, au interacționat cu alte culturi și civilizații prin intermediul călătoriilor, au încercat gusturi și arome noi, aduse din țări cu nume greu de pronunțat. Orașul le-a oferit iluzia infinitului, a libertății totale și fără consecințe, a unei lumi cu brațele deschise, așteptând să fie descoperită și explorată. Această ambiție de a deține tot ceea ce se află pe lume, de a controla aparent viața însăși s-a dovedit a fi atât binecuvântare, cât și blestem. Consecințele nu au întârziat să apară și, după cum arată lucrurile, chiar și viitoarele generații vor suferi de pe urma unor decizii proaste, luate cu secole în urmă, de pe urma dorinței nemăsurate de a avea putere. Paradoxal cu timpurile în care orașul abia se dezvolta, omul modern trăiește un fel de renaștere spirituală, un îndemn interior de a trăi mai simplu, fugind de aglomerația și zgomotul marilor orașe în locuri mai liniștite. 

Cartea o găsiți aici. 

Ce încredințăm vântului este o poveste inspirată dintr-un loc real, aflat în nord-estul Japoniei, în Prefectura Iwate. Acolo se află o cabină telefonică, instalată în grădina unei case de la poalele Muntelui Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre cele mai afectate de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul cabinei se află un telefon negru, care nu este însă conectat și care poartă glasurile în vâzduh. Cabina a devenit loc de pelerinaj și consolare pentru toate persoanele care au pierdut oameni dragi din cauza tsunami-ului. Cartea este un omagiu adus acestor victime, dar și celor care au rămas în urmă, un prilej pentru ca vorbele nerostite, disperare și tristețea să se manifeste într-un spațiu sigur. Este un roman despre iubire și pierdere, despre vindecarea sufletului după o experiență traumatizantă și conectarea cu alți oameni care trăiesc ceva similar. 

Yui, personajul principal, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de 3 ani pe data de 11 martie 2011. Viața ei se răstoarnă într-o prăpastie adâncă, totul în jur dispare, iar disperarea pune stăpânire pe Yui, care nu mai găsește niciun motiv suficient de bun pentru a trăi. În timpul unei emisiuni de radio, aude din întâmplare despre Telefonul Vântului, locul unde cei îndurerați le transmit celor dragi ceea ce nu au mai apucat să le spună în timpul vieții. Toți cei ajunși acolo împărtășesc aceeași durere fără limite și încearcă să se ajute unul pe celălalt, împărtășindu-și poveștile despre cei pe care i-au pierdut. Yui decide să facă și ea această călătorie, să urle în bătaia vântului tot ceea ce simte, tot ceea ce o doare, tot ceea ce ar vrea să îi spună în fiecare zi fiicei și mamei sale. Ajunsă acolo, îl cunoaște pe Takeshi, un văduv a cărei fiică refuza să vorbească și această întâlnire îi schimbă viața din nou. Pe acest tărâm neobișnuit, oamenii găsesc un nou sens de a-și continua viețile, de a regăsi speranța și poate, iubirea. 

Ce încredințăm vântului este un roman emoționant, o călătorie dificilă printre traume și pierderi, dar și un omagiu adus vieții și speranței. Sufletul uman are nenumărate resurse de a supraviețui, însă uneori are nevoie de ajutor și de cele mai multe ori de prezența altor suflete care bat în același ritm. Avem nevoie unii de ceilalți atât în bucurie, cât și în deznădejde, iar această poveste este doar un exemplu al beneficiului de a face parte dintr-un grup, de a împărtăși ceea ce simți cu alți oameni, de a-ți spune povestea, de a te regăsi în preajma celorlalți. Cartea o găsiți aici. 

Marsilia, 1940. Regimul nazist începe să aibă din ce în ce mai multă putere în timp ce francezii sunt convinși că nu va exista niciun război și că toate zvonurile sunt exagerate. În mijlocul unei lumi pe cale să explodeze, Varian Fry, un jurnalist american, preia conducerea Emergency Rescue Committee, asumându-și o misiune imposibilă. Scopul său e să scoată din Franța 200 de pictori, scriitori și intelectuali care fuseseră trecuți de Gestapo pe lista neagră. Elita culturală a Franței era urmărită îndeaproape, fiind în pericol de moarte și având nevoie urgentă de a fi salvată. Max Ernst, Marc Chagall, Golo Mann, Hannah Arendt sunt doar câteva dintre numele de pe această listă - personalități puternice, independente, cu o importantă contribuție pe scena culturală a lumii. Fry știe de la început că misiunea va fi grea și plină de obstacole - presiuni din partea consulului american, susținere finaciară insuficientă, o listă prea săracă în comparație cu numărul celor care au nevoie să fie salvați - dar nu își imaginează nicio clipă că va avea de înfruntat orgolii personale, licărul speranței că lumea va reveni la normal, mândria sau înfumurarea. Cât de naiv a pornit pe acest drum, gândindu-se că toți oamenii de pe listă sunt conștienți de pericolul care îi pândește... 

În mijlocul acestui tumult interior și exterior, în viața sa apare o persoană care i-a marcat existența și care dispăruse de mai bine de doisprezece ani - Elliott Grant. Fosta sa mare iubire, fostul său partener de distracție și nopți nedormite, îi încredințează o misiune periculoasă care le întrece pe toate celelalte - căutarea unui tânăr excepțional, un geniu al tehnologiei pe care naziștii vor să-l recruteze pentru propriile scopuri malefice. Nimeni nu l-a mai văzut de ceva timp, iar informațiile despre dispariția lui sunt contradictorii. Riscul pe care și-l asumă Varian este unul imens, dar apariția lui Elliott îl întoarce înapoi în vremuri mai fericite, iar inima lui bate din nou cu putere. Nu îi poate refuza nimic lui Elliott în ciuda comportamentului său, a felului în care a perceput relația lor și în ciuda faptului că iubește din nou... 

Portofoliul fugii este un thriller și o poveste de iubire, un roman despre spionaj și misiuni periculoase la fel de mult ca unul care pune întrebări serioase despre umanitate. Al Doilea Război Mondial, acest cadru sumbru în care omenirea și-a dat jos toate măștile, reprezintă fundalul în care unii încearcă să își trăiască viața aproape la fel ca înainte, în timp ce curajoșii fără nume au sesizat deja pericolul și contribuie la salvarea celor năpăstuiți. O poveste despre egoism și dăruire, despre iubirea care nu cunoaște limite și nici defecte, despre refugii pe timp de furtună și mai ales, despre acceptare. Despre asumarea faptului că unii oameni sunt lecții dure pe care le parcurgem cu inima strânsă de prea multă fericire. Despre acei oameni la apariția cărora lumea se oprește în loc, zgomotele dispar și bătăile inimii sunt singurele dovezi ale vieții. 

Cartea o găsiți aici. 

În stilu-i caracteristic, cu un umor nebun și o afinitate imensă pentru povești de dragoste, Moriarty scrie de data aceasta despre o eroină foarte pricepută în a rezolva problemele altora, dar total lipsită de control asupra propriei vieți. Ellen O'Farrell își tratează pacienții prin hipnoză într-un cabinet amenajat în casa bunicilor săi. O locuință superbă, aflată la malul mării, constituie cadrul perfect pentru ca pacienții ei să își verse necazurile și să le rezolve rând pe rând. Deși este extrem de pricepută în ceea ce face, Ellen are mari probleme în viața sentimentală. Nenumărate relații eșuate, persoane nepotrivite sau pur și simplu mâna destinului. Ellen speră în continuare la o relație de lungă durată, una care să o împlinească, o sursă de fericire constantă. 

Rugăciunile ei iau forma unui văduv extrem de atrăgător, un bărbat (aproape) perfect, tatăl unui băiețel și aparent foarte interesat de Ellen. Atracția dintre ei doi este vizibilă, par să se completeze reciproc în toate privințele, dar Patrick are un secret. Saskia, fosta lui prietenă, îl hărțuiește de ceva timp, fără a fi periculoasă sau violentă. Patrick refuză să meargă la poliție, iar Ellen devine din ce în ce mai interesată de această femeie și tot mai dornică de a avea o relație cu un bărbat atât de dorit. De o viață întreagă ascultă problemele oamenilor, îi încurajeazî și îi sfătuiește în legătură cu dependențele lor, dar cea mai interesantă parte a muncii sale o constituie motivațiile pacienților săi de a face anumite lucruri sau de a acționa în anumite situații. Saskia este un caz interesant, o enigmă greu de descifrat, cu atât mai atrăgătoare pentru actuala iubită a lui Patrick. Ellen nu bănuiește unde o va duce drumul acesta, dar este dispusă să afle. Indiferent de consecințe. 

Idila hipnotizatoarei ​este un roman centrat pe emoția umană , pe gândirea și acțiunile oamenilor atunci când iubesc cu patimă, pe obsesii și dezamăgiri. Este o poveste de iubire și o poveste despre obsesie în aceeași măsură, o suită de întâmplări care ne arată transformările pe care le suferim atunci când iubim, linia subțire dintre ficțiune și realitate, punctul terminus în care încetăm să mai fim oamenii care eram înainte. Cartea o găsiți aici. 

David Winkler e un bărbat obișnuit și totuși diferit de ceilalți oameni. Visele lui, viziuni despre evenimente reale care urmează să se petreacă, sunt cele care îl diferențiază de ceilalți. Acest lucru îl înspăimântă și îl atrage în aceeași măsură, deși nu bănuiește nicio clipă ce întorsătură va lua viața lui din cauza unui vis. Hidrolog îndrăgostit de peisajele sălbatice ale Alaskăi, soț și tată devotat, Winkler este, în prezent, o umbră a celui ce a fost. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, David a avut un vis groaznic, o scenă din teribila moarte a fiicei sale și a decis să părăsească tot ceea ce știa pentru ca fiica lui să trăiască. Spera că, nefiind alături de ea, scenele îngrozitoare din vis nu aveau cum să se întâmple, salvând-o astfel și sacrificând totul fără ca ea să știe vreodată. Fuga lui a însemnat renunțare și o durere imensă legată de tot ceea ce a pierdut. 

Cuprins de teamă și regretând decizia luată într-un moment de disperare, David se întoarce acasă, sperând să își poată răscumpăra greșeala și să-și recapete familia. Totul e deosebit de dificil, amintirile îl asaltează din toate părțile și drumul pe care a pornit se arată sinuos, greu de străbătut. Pus față în față cu tot ceea ce a pierdut, dar ambiționat în planul său de a păcăli destinul, David se lasă purtat de dragostea pe care nu a încetat nicicând să o simtă. Trecutul e un însoțitor de drum viclean, iar capriciile creierului uman de a distila amintirile frumoase dintre toate celelalte nu fac decât să-i arate constant cât de naiv a fost, cât de sigur că viața poate fi simplă, că oamenii pe care îi iubești pot fi în siguranță. 

Câștigător al premiului Pulitzer și autor al celebrului roman Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr scrie acum o poveste cu totul diferită despre iubire, regrete și iluzia viitorului. La limita dintre vis și realitate, povestea lui David Winkler se recompune din amintiri îngropate adânc și momente de cumpănă ale prezentului. Oamenii se cred atotputernici uneori, se simt îndreptățiți să fie salvatorii universului, uitând pentru o clipă efemeritatea și schimbările la care sunt condamnați. Despre Grace este un roman emoționant despre iubire și pierdere, despre modurile în care ființa umană gestionează emoțiile puternice și schimbările pe care iubirea le aduce în viața sa. 

Cartea o găsiți aici.