O tânără femeie este ucisă cu brutalitate, iar întreaga comunitate din care face parte este absolut șocată de acest acces de cruzime. Crima trimite o undă de șoc prin mințile oamenilor, reamintindu-le de o dispariție de acum cincisprezece ani, un caz rămas nerezolvat. Povestită din mai multe perspective, crima se conturează încetul cu încetul din mărturiile tatălui îndurerat, ale puținilor martori care o văzuseră pe fată chiar înainte să moară și a unor obiecte neînsuflețite, precum arma crimei sau masa de metal care a susținut cadavrul. Toți cei audiați par să ascundă secrete întunecate, singurele cuvinte sincere fiind rostite de vânt, ploaie, porumbelul care a vegheat-o pe victimă încă din copilărie sau câinele negru care s-a alimentat ani la rând cu cruzimea criminalului. Răul răzbate din toate colțurile, punând stăpânire pe ființele umane, care încep să se încurce în minciuni și strategii pentru a-și salva pielea. Moartea nu se mulțumește doar cu trupul fraged al fetei, lăsând în urma sa o dâră însângerată care duce în cele din urmă spre aflarea adevărului. 

Scriitura lui Radu Găvan nu este nici comodă, nici simplu de procesat. Romanul abundă în scene de violență, sex, cruzime pură, părțile cele mai întunecate ale caracterului uman. În comparație cu obiectele neînsuflețite care vorbesc despre crimă, oamenii par niște demoni scăpați din iad, mânați de propriile dorințe animalice, de putere și avuții. Oamenii par obsedați de ideea de a domina, iar dominația lor își aruncă tentaculele peste orice urmă de puritate, bunătate sau speranță. Lumea este un ciclu infinit al binelui și răului ; ambele se luptă mereu să încline balanța într-o parte sau alta, ajungând din când în când la un echilibru precar și greu de păstrat. Lumea este un loc sălbatic, plin de manipulatori și mincinoși. Nimic nu șochează mai tare decât expunerea adevărului despre lumea în care trăim, prezentarea lui în formă brută, necosmetizată. După o reflecție atentă asupra romanului, îți dai seama că știrile de la televizor sau de pe orice site nu fac decât să vorbească la nesfârșit despre violența caracteristică ființei umane. Violența născută din frustrare, abuz, nefericire adâncă și neconsolată de nimic, ne-iubire întipărită pentru totdeauna pe suflete.

Poate că răul pune stăpânire pe unii oameni fără ca aceștia să-și poată explica acțiunile sau sentimentele. Poate că purtăm cu toții în noi această sămânță și fiecare zi este o alegere conștientă dintre bine și rău. Poate că nici măcar nu suntem stăpânii propriilor acțiuni și purtăm în noi energii inexplicabile, invizibile cu ochiul liber, nediagnosticate, nebănuite. Poate că rasa umană va sfârși prin a se autodistruge, sfâșiată de propriii demoni și propriile ambiții bolnăvicioase. Indiferent de toate aceste concluzii, romanul lui Radu Găvan este un îndemn la reflecție, la autocunoaștere , la analiza minuțioasă a propriilor principii și acțiuni, la schimbare provenită din conștientizări dureroase despre propriul sine. 

Cartea o găsiți aici. 

Iubit de milioane de cititori din întreaga lume, Guillaume Musso scrie, în același stil care l-a consacrat, un thriller antrenant despre o crimă mascată în sinucidere și lupta contra-cronometru pentru aflarea adevărului. Acțiunea romanului Angelique se petrece la Paris, la câteva zile după Crăciun. Polițistul Mathias Taillefer își revine după un atac de cord într-un salon din Spitalul Pompidou. Se trezește buimac și cu nervii întinși la maxim din cauza unei muzici de violoncel. Notele îi aparțin unei tinere pe nume Louise Collange, o studentă venită să le cânte pacienților în cadrul unui program de voluntariat. Din vorbă în vorbă, fata îi cere o favoare mai ciudată - să redeschidă ancheta din cazul morții mamei sale. Mama sa, o balerină celebră pe nume Stella Petrenko, murise cu trei luni în urmă, însă circumstanțele morții rămăseseră parțial nedeslușite. Poliția considera că fusese un simplu accident, balerina căzând de la balconul apartamentului în care locuia în timp ce își uda florile. Polițistul este sceptic la început, însă la insistențele fetei, acceptă să dezgroape detaliile cazului și să investigheze o posibilă crimă. Nu după mult timp, cei doi ajung captivi într-un labirint mortal de secrete și minciuni. Guillaume Musso a rămas același maestru al suspansului de care îmi amintesc din cărțile precedente și apreciez că și-a păstrat obiceiul de a începe fiecare capitol al cărții cu un citat. Acest detaliu mi-a plăcut de la bun început și a devenit o semnătură ușor recognoscibilă. 

​Gheorghi Gospodinov este cel mai apreciat scriitor bulgar al momentului. După Fizica tristeții și Un roman natural, ambele apărute în colecția Anansi, urmează Refugiul timpului, un roman surprinzător atât ca subiect abordat, cât și ca scriitură. Gaustin, un personaj misterios, deschide o clinică pentru bolnavii de Alzheimer, un loc în care camerele pacienților sunt decorate cu detalii din trecut, obiecte care să le aducă aminte de vremuri fericite. Clinica devine un adăpost în fața primejdiilor vieții, un refugiu în fața tristeții și a dezamăgirilor, iar oamenii sănătoși încep să vină și ei la clinică, dornici să evadeze dintr-un cotidian apăsător. În spatele subiectului ales pentru a fi dezbătut, autorul critică regimurile opresive din întreaga Europă, mișcările politice și consecințele acestora asupra nivelului de trai, dar mai ales asupra nivelului de speranță. Gospodinov e un scriitor care te absoarbe cu totul prin cuvintele sale, prin lucrurile pe care nu le spune sau doar le remarcă în treacăt, prin felul absolut inedit de a scrie despre istoria Europei și despre viitorul ei. 

Bestiar este o colecție de povestiri despre marile descoperiri chirurgicale care au revoluționat acest domeniu. Tot ceea ce ni se pare oarecum firesc astăzi în legătură cu progresul științific a apărut datorită unor minți vizionare, a unor oameni cu un curaj aproape nebun de a schimba lumea. Multe dintre descoperirile prezentate în carte, precum chirurgia laparoscopică sau cateterismul cardiac, au fost însoțite de sacrificii umane, teorii greșite și malpraxis efectuat cu bună știință. Toți medicii au pornit la drum cu intenții bune, dorind să rezolve anumite probleme care păreau imposibil de gestionat acum 90-100 de ani, însă unii s-au pierdut de tot atunci când ideile le-au fost răstălmăcite, demontate sau ridiculizate. În medicină, la fel ca în oricare alt domeniu, vor exista mereu oameni corecți, demni și oameni mânați de propria ambiție distructivă. Printre faldurile istoriei, întâlnim medici care au crezut cu tărie în ideea lor, practicând-o pe propria persoană, nedorind să riște bunăstarea sau sănătatea altora. Dar mai întâlnim și medici care au fost atât de orbiți de teoria lor și de cursa contra-cronometru pentru a fi primii într-o anumită specialitate, încât și-au aplicat convingerile fără să țină seama de consecințe. Cătălin Vasilescu este chirurg la Institutul Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia robotică și chirurgia oncologică. Extrem de pasionat de istoria medicinei, a scris mai multe articole despre Dimitrie Gerota, Victor Gomoiu sau Toma Ionescu, nume importante ale chirurgiei românești și sper că acestui volum îi vor urma și altele. 

Vă povesteam în urmă cu ceva timp despre afinitatea cititorilor pentru romanele bazate pe miturile grecești, reinterpretări care aduc la lumină perspectiva personajelor feminine din acele vremuri. S-a spus aproape tot ce era de spus despre vitejia bărbaților, curajul lor de a lupta în războaie sângeroase și determinarea de a o lua de la capăt după terminarea acestora. Dar am aflat foarte puțin despre cele care i-au așteptat acasă pe acești bărbați curajoși, cele care au încercat să se readapteze unei lumi care nu mai semâna cu nimic din ceea ce cunoșteau. Casa numelor se bazează pe legenda lui Agamemnon, cel care și-a sacrificat fiica pentru a-și răscumpăra greșeala comisă față de Artemis. Romanul o are drept protagonistă pe Clitemnestra, soția lui Agamemnon, devenită o eroină modernă care a așteptat atât cât era nevoie pentru a-și îndeplini răzbunarea. Făcând abstracție de epoca în care se întâmplă acțiunea și credințele personajelor, autorul spune povestea unei familii disfuncționale, măcinată de suferință și trădare. Privit din această nouă perspectivă, fiecare personaj stârnește compasiune sau empatie la un moment dat, căci relatarea autorului este suficient de vie pentru ca cititorul să se poată imagina în locul Clitemnestrei, al lui Oreste sau chiar al lui Agamemnon. În fața unor încercări aproape imposibil de imaginat, orice om va avea o reacție și un chin sufletesc corespunzător acelei reacții.