Peter Wohlleben, cunoscut în lumea întreagă datorită cărții Viața secretă a copacilor, revine cu o nouă poveste despre păduri și magia lor. Chiar avem nevoie de instrucțiuni de folosire pentru pădure? vă veți întreba, poate. Conform autorului, avem MARE nevoie. Căci am încetat să vedem pădurile că pe o sursă de relaxare și comuniune perfectă cu natura- le vedem doar ca surse de exploatare pentru industria lemnului, locuri periculoase în care nu e înțelept să ne aventurăm, uitând în tot acest timp că nu ne străduim destul să le înțelegem dinamica și rolul în viața noastră. Pentru a face acest lucru, trabuie doar să ne plimbăm pe cărările lor, fără să le facem rău, fără să privim în spate la fiecare pas, fără să le amenințăm încontinuu. 

În toată fuga nebună care caracterizează secolul XXI, am ajuns să privim natura și bogățiile ei ca pe ceva ce ne aparține în totalitate, uitând să o respectăm și să o protejăm. Am uitat ce înseamnă respectul în general, iar cel pentru planeta pe care trăim e aproape inexistent - multe specii de animale au supraviețuit multor secole de încercări, dar au dispărut acum, în era puterii supreme a rasei umane ; pădurile se exploatează din ce în ce mai mult (la noi în țară situația e de-a dreptul dramatică) ; încălzirea globală deja face ravagii, iar consecințele ei le suportăm cu toții, din cauza ambiției nemăsurate care nu ne dă pace. 

Peter Wohlleben este un ecologist convins și un scriitor proaspăt în lumea non-ficțiunii. Dragostea lui pentru natură și în special pentru pădure se observă cu ușurință din ceea ce scrie. Experiența sa, dar și afacerea pe care a pus-o pe picioare pentru a proteja natura conferă credibilitate frazelor sale. Plimbările prin pădure, întâlnirile cu animalele sălbatice, lumea plantelor, metodele de supraviețuire a copacilor în vremuri tulburi - nu există temă pe care autorul să nu o dezvolte în această carte, povestind cu drag despre secretele pădurilor, lucrurile pe care nu le vedem, dar le putem intui cu ușurință, metodele prin care ne putem bucura de ele fără a le dăuna în vreun fel. Concluzia acestor instrucțiuni este faptul că trebuie să ne lăsăm în voia simțurilor atunci când ne plimbăm într-o pădure. Trebuie să înțelegem faptul că facem parte din natură, ea nu este împotriva noastră, atâta timp cât o lăsăm așa cum am găsit-o. 

​Cartea o găsiți aici. 

Despre dragostea pentru cărți aș putea vorbi la nesfârșit cu toți cei dispuși să mă asculte și nu numai. Iubesc cărțile într-un fel pe care doar cititorii îl pot înțelege cu adevărat - în cărți mă pierd de realitate, evadez din societatea în care trăiesc, sper mai mult și pentru mai bine în toate privințele. Cărțile nu îmi rezolvă problemele, dar le atenuează. Cuvintele pe care le citesc sunt asemenea unor balsamuri pentru suflet, mă îndeamnă să merg mai departe, căci neliniștile și îngrijorările mele sunt mai mici decât ale altora. Viața nu e perfectă în cărțile pe care le citesc, viața e doar viață, cu bune și cu rele, cu probleme și soluții, cu vindecarea adusă de trecerea timpului. 

Cartea lui Cath Crowley va cuceri orice cititor înrăit - acțiunea se petrece într-un anticariat și totul se învârte în jurul cărților. Toate poveștile de dragoste se formează cu ajutorul lecturii, în special în Biblioteca Scrisorilor , acolo unde oamenii au libertatea de a scrie scrisori altor oameni pe care nu îi cunosc, de a sublinia pasajele care le-au ajuns la suflet și de a comunica prin intermediul personajelor. Toată acțiunea se reduce la regăsirea lui Rachel și a lui Henry, doi oameni care iubesc cărțile mai mult decât orice pe lume. Cei mai buni prieteni, potriviți din toate punctele de vedere, prea încăpățânați că să vadă ce fel de relație pot avea. Rachel îi mărturisește lui Henry dragostea ei, însă soarta are alte planuri. Plecarea lui Rachel din oraș lasă un gol în sufletul lui Henry, iar revenirea ei după trei ani nu e una încununată de bucurii. Relația lor pare să fi ajuns într-un punct mort - de fapt Rachel revine în oraș pentru a uita de tragedia care i-a marcat ultimul an din viață: moartea fratelui său. Pe măsură ce se redescoperă, Henry își dă seama de nenumăratele greșeli pe care le-a făcut în viața lui, de persoanele toxice pe care le-a ținut lângă el și de ceea ce înseamnă prezența lui Rachel. Cei doi ajung să lupte pentru aceleași idealuri, dovedind că lumea cărților e o lume perfectă, în care dragostea și bunătatea pot transforma totul cu ușurință. 

​Mi-a plăcut extrem de mult concepul Bibliotecii Scrisorilor - o secțiune de cărți care nu puteau fi împrumutate, dar în care oamenii puteau scrie scrisori altor cititori sau persoanelor dragi, puteau sublinia pasajele favorite sau scrie orice gând le trece prin cap legat de cartea respectivă și sentimentele pe care le-a trezit în ei. Cu ajutorul acestor scrisori, anticariatul rămânea nemuritor, adunând zi de zi povești de viață, decepții și iubiri apuse, lecții și experiențe, unind cititorii din lumea întreagă. Cuvintele pot să vindece, după cum spunea tatăl lui Henry. Cuvintele pot schimba destine într-o fracțiune de secundă. Trebuie doar citite de persoana potrivită. Din aura de fascinație exercitată de această poveste asupra mea face parte și Frederick, un client fidel al anticariatului. Frederick căuta fără încetare o anumită ediție dintr-un volum de poezii, motivele lui nefiind dezvăluite decât la sfârșit. Frederick reprezintă exemplul ideal de devotare fără margini, dragoste și bunătate oferită celor din jur, în ciuda propriilor experiențe triste. 

​E genul de carte perfectă pentru toți îndrăgostiții iremediabili de lectură și magia ei - în cuvinte simple, autoarea explică (fără a oferi prea multe explicații de fapt, căci cititorii adevărați vor înțelege) ce înseamnă această dragoste imensă pentru cărți, ce înseamnă dorința de a le deține pe toate, de a le mirosi, a le privi mereu, a te pierde printre pagini ca și cum te-ai pierde printr-o mulțime de lumi inaccesibile altora, a savura fiecare cuvânt al unui om pe care nu îl cunoști, dar cu care sufletul tău rezonează într-un fel de neimaginat. 

​Cartea o găsiți aici. 

Schimbarea și moartea sunt singurele certitudini ale vieții omenești. Dacă a doua este ignorată și nerostită de cele mai multe ori, prima este îndelung analizată și întoarsă pe toate părțile. Lumea se schimbă constant, de la secundă la secundă. Experiențele sau situațiile se pot schimba oricând, de multe ori în bine, de cele mai multe ori în rău. Cu toate acestea, suntem speriați de schimbări, le privim asemenea furtunilor pe timp de vară - complet neașteptate, cu o durată scurtă și o senzație de revigorare la sfârșit. Suntem mereu în căutarea unei constante, a unor situații sau persoane care să ne ofere siguranță pe termen lung, însă schimbările apar mereu, în ciuda dorințelor noastre. 

Despre schimbări importante, neșansă și principii e și povestea lui Eitan, un tânăr neurochirurg exilat recent într-un oraș din sudul Israelului, după ce profesase alături de un renumit profesor în Tel Aviv. Admirația față de mentorul său se transformă în furie pură atunci când își dă seama că acesta se folosea de resursele spitalului pentru propriile interese, acestea traducându-se în plicuri groase cu bani. Eitan nu doar îl amenință că va ieși în presă, ci vorbește cu șeful spitalului, luând de bună mirarea acestuia. Nu durează mai mult de două săptămâni până când Eitan își dă seama că singura măsură luată de șeful spitalului este transferul lui la un spital de rang inferior. Exilat împreună cu familia sa, Eitan își face nenumărate procese de conștiință, ajungând la concluzia că a doua oară ar proceda la el și că și-a dezamăgit copiii, nerenunțând la principiile sale. Acest tumult interior nu face decât să îi accentueze epuizarea acumulată din munca la spital și orele de gardă, iar ceea ce părea a fi o noapte obișnuită se transformă curând într-un coșmar. Eitan lovește cu mașina un african și fuge de la locul accidentului... Iar consecințele faptelor sale nu întârzie să apară.

Ayelet Gundar-Goshen scrie despre o societate imorală, aflată sub influența banului, în care oamenii cu principii solide sunt îndepărtați fără drept la replică. Aroganța, trufia și încălcarea tuturor regulilor pentru a obține putere devin calități de admirat într-o societate coruptă, care calcă pe cadavre fără a se uita înapoi. Pentru cei ca Eitan, viața devine un șir de războaie pentru apărarea moralității, a demnității și a empatiei. Iar când cei corupți devin mentorii celor lipsiți de putere, se realizează legături care vor influența pentru totdeauna mersul lucrurilor, pătând conștiințele celor curați și alimentând setea de mai mult, din ce în ce mai mult. La fel ca în primul roman al autoarei, O noapte, Marcovici, am regăsit aceeași dedicație de a scrie despre lumea care ne înconjoară, aceeași ironie fină strecurată printre propoziții, aparent inexistentă și totuși mai prezentă decât oricând. Ayelet scrie despre oameni și faptele lor fără să depună prea mult efort, reușind să cucerească cititorul printr-un amestec de simplitate, mister și suspans atent dozat. 

Satira la adresa societății nu reprezintă un concept nou în literatură, însă evidențiază tot ceea ce s-a schimbat pe parcursul secolelor, cât de mult ne-am transformat ca ființe umane, câte principii am încălcat pentru a ajunge în locurile în care ne-am dorit și cum ne raportăm la ceilalți atunci când ei stau în calea dorințelor noastre. La fel ca în cazul lui Eitan, puterea stă în mâinile celor lipsiți de principii, iar cei mai des pedepsiți în lumea de azi nu sunt cei păcătoși, ci cei care luptă pentru dreptate și normalitate. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Timpul... Avem senzația că îl deținem, dar ne scapă printre degete. 
E cel mai bun profesor al nostru, ne predă lecții greu de uitat, ne reamintește când și cum am greșit, fără să ne învețe însă cum să nu mai greșim. 
Timpul vindecă orice, așa se spune... 
Timpul ne cadorisește cu oameni, experiențe și clipe de neuitat, reamintindu-ne constant că totul poate dispărea într-o fracțiune de secundă... 
Timpul curge lin sau repede, depinde de care parte a acțiunii ne aflăm... 
Timpul nu poate fi oprit (sau cel puțin nimeni nu știe încă cum să facă acest lucru) , iar trecerea lui este una dintre certitudinile cu care plecăm în viață. 
Timpul înseamnă fericire și tristețe, viață și moarte, lecții și eșecuri, surprize greu de imaginat. 
Cu toții ne dorim mai mult timp, dar îl irosim de cele mai multe ori prin ură, ranchiună sau îngrijorări nejustificate. 
Timpul nu iartă pe nimeni... 

Romanul lui Matt Haig spune povestea lui Tom Hazard, un bărbat în vârstă de 400 și ceva de ani, incapabil să îmbătrânească la fel ca ceilalți și persecutat permanent de trecerea timpului. Ca o primă concluzie asupra vieții lui, ne-am putea întreba ce e în neregulă cu veșnicia - iar Tom ne va dezvălui destul de repede că durerea cea mai mare a fost să-i vadă dispărând pe toți cei pe care-i iubește, în timp ce el a rămas în urmă, prizonier al curgerii inevitabile a timpului. Tom a trăit nenumărate vieți și o singură iubire. Nu are prieteni, nu are stabilitate, nu mai are identitate, căci oamenii devin bănuitori când vâd același chip o perioadă lungă de timp. Un chip pe care nu apar riduri, iar timpul nu pare să lase urme vizibile. Adevărul e că Tom îmbătrânea, doar că nu în ritmul obișnuit - cam o dată la câțiva zeci de ani îi apărea câte un rid, era imun la majoritatea bolilor contactate de cei din jurul său și singurele lucruri care îl puteau răni erau gloanțele. Tom și-a pierdut singura iubire, nu știe unde se află fiica sa (care e exact ca el), iar singurul om cu care poate vorbi este Hendrich, fondatorul societății Albatros. Societatea fusese înființată pentru ca oamenii ca ei să fie protejați de suspiciunile și întrebările musculițelor efemere (așa sunt numiți oamenii obișnuiți în roman) , iar Hendrich,deși manipulator și mereu lucrând în propriul interes, era un bun ascultător și singurul om cu care Tom putea vorbi nestingherit, fără să se afle în pericol. La începutul romanului, Tom începe o viață nouă (a câta?) ca profesor de istorie la un liceu din Londra. Londra înseamnă pentru el un amalgam de amintiri, multe migrene intense și noi aventuri, în ciuda convingerii sale că a trăit deja totul... 

După ce am citit Umanii, mi-am dat seama că Matt Haig mi-a intrat ușor în suflet și nu va ieși prea curând de acolo. Referitor la Cum să oprești timpul, Haig spune că a vrut să scrie și despre perspectiva timpului, perspectiva spațiului fiind deja abordată în romanul mai sus amintit. Viața lui Tom, personajul romanului poate fi privită dintr-o altă perspectivă dacă lăsăm la o parte vârsta lui considerabilă. Lecția este următoarea - viața are ciudatul obicei de a se repeta prin experiențe, cercuri vicioase, oameni buni sau oameni răi, relații și vise. Pe măsură ce Tom își aduce aminte de tinerețea sa, de începuturile vieții, traumele trăite și găsirea marii iubiri, ajunge la concluzia că oamenii condamnă mereu fericirea celorlalți, judecă după aparențe și nu își ascultă instinctul. Trăind de atâta timp, Tom își pierde încrederea în oameni, se pierde pe sine în multitudinea de întâmplări care îi schimbă viața și reacționează ca orice musculiță efemeră la surprizele destinului. Aflându-se mereu în alertă, Tom nu mai poate să se bucure de ceea ce i se oferă, căci așteaptă următoarea bombă care stă să cadă peste aparenta liniște. Pe măsură ce își amintește toate momentele importante ale lungii sale vieți, cititorul este purtat într-o călătorie plină de emoție, dezamăgire și speranță. Nu are importanță câți ani au trecut peste Tom sau cât de mult îl doare dispariția ființelor pe care le iubește, căci se dovedește a fi un om extrem de pasionat, de fascinant și plin de bunătate, o lecție pentru toți cei pe care-i cunoaște. 

Matt Haig a scris un roman-labirint, în care m-am pierdut destul de ușor, dorindu-mi ca aventurile și înțelepciunea lui Tom să dăinuie mult mai mult decât cele aproape 400 de pagini. Suntem cu toții captivi în capsula timpului, care ne influențează viața, deciziile și relațiile, ne manipulează abil zi după zi după zi. Timpul este singurul aspect al vieții pe care nu îl putem ignora, nu îl putem prelungi, nu putem obține o cantitate mai mare din el atunci când avem nevoie și pe care, cel mai adesea, îl irosim cu lucruri mărunte, caracteristice unei musculițe efemere, așa cum am fost caracterizați de Hendrich. Nu sunt convinsă încă dacă balanța înclină mai mult către veșnicia adesea visată sau către timpul cu dată de expirare, însă știu sigur că majoritatea ne-am dori mai multe clipe cu cei pe care-i iubim. Iar dacă ei nu ar fi veșnici, ce rost ar avea să trăim la nesfârșit? 

Cartea o găsiți aici. 

Care sunt limitele prieteniei? Cât continuă o relație între patru femei pe care le leagă niște amintiri profunde? Cât de departe poți să mergi pentru un om cu care ai împărțit la un moment dat toate clipele? Cât de mult te poți dedica trecutului din moment ce prezentul tău arată cu totul altfel? Câte dintre secretele unei prietenii rămân secrete și câte ies la iveală, rănindu-i pe cei neimplicați? 

Jocul minciunii este povestea unei prietenii latente în momentul începerii acțiunii, care se dezvăluie tot mai mult pe măsură ce începe călătoria spre trecut. Cele patru femei, foste adolescente, trăiesc acum un prezent marcat de lucruri obișnuite - soți, copii, treburi casnice și rutină, însă trecutul tumultuos stă să iasă la iveală în cele mai neașteptate clipe. Deși viețile lor merg mai departe, separate una de cealaltă, secretele care le leagă nu dispar atât de ușor. Acum mulți ani, erau doar patru fete puse pe șotii, capabile să convingă pe oricine de cele mai scandaloase povești, maestre absolute ale vorbelor și convinse că toată lumea e la picioarele lor. Azi, în prezentul aparent calm, fiecare își amintește de trecut cu duioșie, fără să bănuiască descoperirea unui secret pe care îl credeau îngropat de multă vreme... 

Ruth Ware a scris un thriller fascinant despre puterea prieteniei, loialitate și secrete, îmbinarea dintre trecut-prezent și simpla explicație a tuturor acțiunilor umane - trecutul nu ne părăsește niciodată, el trăiește cu noi în prezent și ne urmează credincios în viitor, îl purtăm cu noi ca pe o aducere-aminte a ceea ce am fost și ceea ce am devenit datorită lui. Loialitatea, dar și determinarea celor patru prietene implicate ies la iveală atunci când se reîntâlnesc, după mulți, mulți ani - fiecare dintre ele a rămas fidelă amintirilor împărtășite și niciuna nu-și dorește ca profunzimea relației dintre ele să fie văzută de cei din exterior ; prietenia lor înseamnă o lume paralelă cu realitatea, pe care ceilalți nu pot s-o înțeleagă. Iar această fragmentare a vieților lor e minunată. Și înspăimântătoare în același timp. E un sentiment minunat să ai încredere deplină într-o persoană și să știi cu certitudine că ți-ai deschis sufletul fără să riști nimic. E terifiantă inabilitatea de a mai găsi pe cineva la fel în viața reală - un corespondent măcar pe jumătate asemănător, care să înțeleagă toate angoasele, toate trezirile din miez de noapte, toate coșmarurile care bântuie în prezent. Poate de aceea e atât de fină linia dintre bine și rău și atât de mare spaima noastră în legătură cu viața de adult, viața adevărată, cu responsabilități și primejdii la tot pasul. Căci sunt convinsă că există iubiri și prietenii inegalabile, pe care nu le poate înlocui nimeni și că astfel de experiențe ridică standardele mult mai mult decât ar trebui. Mult prea mult pentru o viață de om. 

​Cartea o găsiți aici. 

Considerat cel mai amuzant scriitor din America, David Sedaris reușește (fără prea multe eforturi) să transforme orice situație jenantă sau ciudată într-o întâmplare demnă de tot râsul. Nu există subiect pe baza căruia să nu presare puțin umor, două lingurițe de ironie și o porție de satiră bine dozată în fiecare frază. De la începuturile sale (când era nevoit să-și ia multe sluje part-time) și până astăzi, când a reușit să devină cunoscut publicului larg, David Sedaris redă cu umor și nonșalanță toate momente ciudate din viața sa , clipe de cumpănă sau de mare deznădejde, clipe amuzante și situații în care ne aflăm cu toții la un moment dat, fără să știm prea bine cum să le gestionăm. 

Pasiunea mea pentru citit se traduce de cele mai multe ori în cărți cu subiecte sensibile, cărți care trezesc multe în mine și mă lasă fără suflare după ultima pagină. Le găsesc rar, le savurez din tot sufletul, le povestesc tuturor despre ele dacă îmi este permis și le învinuiesc pentru inabilitatea de a începe o nouă lectură într-un timp scurt. Tocmai din cauza asta, uneori simt nevoia să citesc ceva și să râd. Să râd din tot sufletul, să simt că nu sunt singura care se confruntă cu anumite probleme, să mă destind prin intermediul frazelor scrise de un om pe care nu-l cunosc. Exact asta face cartea lui Sedaris - te transportă într-un univers paralel, plin de glume bune și fraze relaxante, îți arată o altă versiune a evenimentelor și te destinde încetul cu încetul, până când nu mai simți nevoia să pleci din noua lume. Cu toții avem nevoie de momente care să ne destindă, întâmplări în care să ne putem identifica ușor cu personajul principal, să-i înțelegem uimirea și neputința de a reacționa, dar și gândurile sau frazele apărute în minte la puțin timp după ce situația s-a terminat. 

David Sedaris a mai scris În pielea goală și Eu o să vorbește drăguț cândva, ambele apărute în colecția Narator a editurii Publica. Înafară de umorul care răzbate din scrierile sale, Sedaris scrie despre luptele eterne pe care le ducem cu toții, minciunile pe care ni le spunem pentru a merge mai departe și cum ne raportăm la ceilalți atunci când societatea ne arată cu degetul. 

Cartea o găsiți aici. 

M-a fascinat dintotdeauna personajul negativ dintr-o poveste. Poate din cauza faptului că am înțeles la un moment dat că nimeni nu e doar bun sau rău, poate din pricina motivațiilor care se ascund în spatele fiecărei fapte sau poate prin prisma propriei laturi rebele, care mi-a dat multe bătăi de cap prin adolescență (Ar trebui să menționez și eterna fascinație pentru băieții răi? Poate că nu.) Cartea lui Julian îi dă ocazia băiatului rău din Minunea să își spună propria versiune, povestea care se întrevede slab atunci când părinții lui sunt chemați la școală. De acolo încep motivele lui Julian, precum și propriile vise și temeri legate de viață, prietenie și oameni. 

Modelul parental nu influențează sută la sută comportamentul unui copil, însă de cele mai multe ori își pune amprenta încet și sigur pe caracterul acestuia - asemănările și deosebirile se vor vedea mult mai târziu sau poate mult prea devreme, totul depinde doar de copil. În cazul lui Julian, obișnuit să aibă în jur doi oameni care consideră că banii pot cumpăra totul, comportamentul agresiv se naște din propriile frustrări. Mult prea ocupați să producă bani, neatenți la copilul lor și la nevoile sale, părinții lui Julian nu conștientizează sentimentele acestuia, nevoia de a le exprima sau incapacitatea lui de a empatiza cu ceilalți. Obișnuiți să facă totul din complezență și doar de ochii lumii, aceștia își ignoră copilul cu bună știință, neînțelegând gravitatea faptelor sale sau motivele din spatele acestora. Dacă privim mai atent, Julian e doar un copil cu o mare nevoie de atenție și afecțiune, un viitor adult cu probleme de comportament, pentru care lumea este doar un loc de joacă ușor de cumpărat. 

O poveste are întotdeauna mai multe variante, depinde cine o povestește - de aceea, perspectiva lui Julian oferă o nouă viziune asupra relației dintre el și Auggie, motivele care l-au împins să hărțuiască și să-și verse frustrările pe cineva lipsit de apărare și complexat din cauza imaginii corporale. Faptul că Julian îl alege tocmai pe Auggie din mulțimea de copii de la școală spune multe despre caracterul său - Julian se vede pe sine un caracter slab, care are nevoie de diverse tertipuri pentru a atrage atenția celor din jurul său, tocmai pentru a-și masca defectele și lipsurile. 

Mi-au plăcut extrem de tare romanele lui R. J. Palacio, prin abordarea lor, empatia cu care conturează lumea emoțiilor copilărești, extrem de sincere și derivând (aproape) exclusiv din conexiunile cu adulții din jurul lor. Se spune mereu că părintele reprezintă modelul suprem, însă aceste povești ne demonstrează că cei mici disting nuanțele de gri mult mai bine decât noi și încearcă să jongleze cu ele, indiferent de exemplul parental. Ei au puține lucruri de învățat când vin pe această lume, în timp ce noi avem multe de învățat de la ei în materie de emoții și relațiile cu cei din jur. 

Cartea o găsiți aici. 

O scrisoare care nu ajunge niciodată la destinatara sa marchează peste ani destinele a doi oameni aparent fără nicio legătură, în esență având aceeași dorință de a trăi frumos și liber, fără bariere fizice sau mentale. Scrisoarea rătăcită de-a lungul vremii este scrisă în ziua izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial și traversează zeci de ani până să ajungă la cea căreia îi este destinată. Cartea lui Kathryn Hughes este o poveste despre dragoste, iertare și speranță, care cucerește cititorii de la primele rânduri și le dezvăluie o lume apusă acum, în care puterea și prejudecățile erau mai presus de lege. Să ne întoarcem puțin în epoca în care cuplurile se formau în timpul unor dansuri, sexul și dragostea erau subiecte tabu, iar soarta femeilor era decisă de forțe exterioare. 

În perioada premergătoare celui de-al doilea război care a schimbat istoria, Billy și Chrissie trăiesc o poveste de dragoste interzisă, căci tatăl lui Chrissie, respectabilul doctor Skinner nu este de acord ca fiica lui să se mărite cu primul venit. Reputația și imaginea construită în rândul comunității cântăresc mai greu pentru bunul doctor decât fericirea fiicei sale. Amenințați de venirea războiului, îngrijorați din cauza piedicilor puse la cale de tatăl lui Chrissie, cei doi îndrăgostiți sunt separați inevitabil de capcanele destinului. Treizeci și ceva de ani mai târziu, scrisoarea lui Billy devine o adevărată comoară, care îi șlefuiește calea fiului pe care nu l-a cunoscut niciodată. Pentru Chrissie și Billy nu va mai exista regăsire sau posibilitatea unei a doua șanse, dar pentru fiul lor, William, scrisoarea va schimba totul, în modalități la care nu s-ar fi așteptat. Personajul care face posibilă această reîntregire a familiei este Tina, o tânără bântuită de propriul trecut. Prinsă într-o căsnicie abuzivă și lipsită de dragoste, Tina își petrece zilele sperând în zadar la o schimbare. În ziua în care găsește scrisoarea lui Billy într-un costum vechi, toate visele ei prind din nou viață, căci căile răsucite ale destinului îl aduc în viața ei pe William și o fericire mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată... 

Alternanța trecut-prezent poartă cititorii într-o călătorie emoționantă, iar pe măsură ce misterul primei povești începe să se dezvăluie, cea de-a doua își găsește finalitatea prin intermediul celei dintâi. Mi-a plăcut extrem de tare trecerea de la trecut la prezent și invers, autoarea intuind exact momentele în care să se oprească pentru a-și ține cititorii în suspans. Soarta fiecărui personaj marcant este dezvăluită până la sfârșitul poveștii, intuiția Tinei dovedindu-se una bună în cazul doctorului Skinner. După mulți ani, acesta se întoarce în micul magazin care colecta haine vechi, privind cu surprindere costumul pe care îl donase. Surprinderea Tinei se transformă rapid în furie, în timp ce-i dezvăluie bătrânului tot răul pe care l-a făcut. Tina este un personaj surprinzător - sub aparenta fragilitate și nehotărâre se ascund cantități uriașe de curaj și determinare atunci când situația o cere. Parcursul personajelor este emoționant și surprinzător - fiecare se luptă cu destinul în propriul fel, reușind să înțeleagă abia mult mai târziu că nu prea există modalități de a-l învinge. 

​Cartea o găsiți aici.