Paolo Giordano - Devorarea cerului

​Suntem cu toții fragili. Atât de fragili și de speriați încât un singur pas greșit ne poate arunca de pe linia de plutire. Atât de fideli prejudecăților cu care am crescut, impuse de oameni sau de societate, încât ne e frică să ne urmăm instinctele. Ni se spune de când suntem mici să fim într-un anumit mod, să pășim pe același drumuri pe care au pășit părinții și bunicii noștri, să ne considerăm norocoși dacă ni se vor întâmpla aceleași lucruri ca și lor. Să mulțumim unei zeități sau unei puteri superioare pentru toate lucrurile pe care nu ni le dorim cu adevărat. Dar le avem în timp ce alții se roagă pentru ele. Suntem atât de indeciși, împărțiți mereu între ceea ce ne dorim și ceea ce ne spun alții că ar trebui să ne dorim, mereu între ciocan și nicovală, între cuvintele sufletului și cele ale minții. Ni se pare dificil să ne trăim propria realitate, judecați din toate părțile și chinuiți de întrebări în miez de noapte. Dar până la urmă destinul are propriile sale căi prin care ne ademenește pe drumurile la care cândva doar visam. 

Devorarea cerului este un roman ca o poezie. O poveste atât de teatrală, de exagerată și de frumoasă, încât ți-e și frică să respiri pe parcursul lecturii. O poveste despre dragoste și credință, despre disperare și speranță, despre viață în toate formele ei. Un roman despre oameni curajoși, care știu de la bun început ce înseamnă suferința și totuși continuă să aleagă calea cea mai grea, să se impună în fața celorlalți cu propriile idei, sfidând societatea și educația care le-a fost oferită, sfidând toate regulile și urmând cuvintele unei inimi mult prea greu încercate. E despre oameni care aleg să își urmeze destinul în ciuda tuturor avertizărilor și să-l trăiască la intensitate maximă chiar și în momentele în care știu cu certitudine că sfârșitul e aproape ; despre oameni care iubesc în același mod în care trăiesc - cu o disperare de a opri cumva timpul, cu o foame care crește de la zi la zi și care îi condamnă să trăiască o singură iubire - unică, irepetabilă și imposibil de uitat, complicată și tumultoasă. 

Mi-au plăcut atât de mult personajele și acțiunea (deși uneori dusă la extrem), mi-a plăcut direcția în care autorul le-a dus și felul în care s-au maturizat rând pe rând, trecând prin experiențe total diferite și oarecum ajungând la aceleași concluzii de final. Am iubit romanul încă de la primele rânduri și i-am intuit surprizele de pe parcurs - poate tocmai de aceea mi-e și greu să pun în cuvinte tot ceea ce am simțit citindu-l. La fel mi se întâmplă cu toate cărțile pe care ajung să le iubesc și pe care le recomand apoi cu o obsesie aparte oricui mă întreabă ce am mai citit. Mi se pare că vorbele mele sunt prea sărace pentru a descrie cu adevărat această poveste, imensitatea și frumusețea ei, lumea fără margini în care am navigat și m-am regăsit, viețile care mi-au trecut prin fața ochilor și s-au schimbat furtunos de-a lungul anilor. 

​Cartea o găsiți aici.