Între 1935-1936 are loc Al Doilea Război Italo-Etiopian. Recent ajuns la putere, Benito Mussolini a vrut să concretizeze ambițiile cu care Italia a pornit la drum în 1896, atunci când a avut loc primul conflict încheiat cu victoria Etiopiei. Etiopia nu avea armele italienilor și nu dispunea de aviație, dar a avut ambiția de a-și proteja pământurile. Conflictul s-a încheiat cu aproximativ 500.000 de răniți și 280.000 de morți și un capitol șters din istoria Africii. În marea de oameni care și-au apărat țara, a existat o mână de femei curajoase, cărora nu le-a fost frică să iasă în față și să inspire prin metodele lor ingenioase. Într-o societate profund patriarhală, femeile au fost considerate ființe inferioare, uitate și ignorate de cele mai multe ori, lăsate pe dinafară. Meritele lor au fost recunoscute abia după ce istoria a fost luată la puricat și faptele recercetate. Nici astăzi nu cunoaștem toate faptele de vitejie sau contribuția femeilor de-a lungul secolelor. Umbra regelui este un roman despre curaj și determinare, despre ambiția de a te ridica atunci când ești câlcat în picioare în mod constant, despre puterea feminină de a (re)construi lumea. Hirut lucrează ca servitoare pentru Kidane, ofițer în armata împăratului Haile Selassie. Când armatele lui Mussolini se apropie, bărbații se mobilizează rapid, iar femeile rămân în urmă. Împăratul fuge, iar Etiopia pare pierdută pentru totdeauna. Dar Hirut refuză să se lase înfrântă atât de ușor. Deghizează un țăran pentru a lua locul împăratului, iar ea devine garda lui de corp, colindând împreună ținuturile și convingând tot mai multe femei să lupte pentru țară. În ciuda obstacolelor și a drumurilor denivelate, Hirut continuă să lupte și să atragă femeile din jur să facă la fel. Refuză să i se spună ce să facă și cum să fie, refuză să devină un simplu obiect de schimb sau o figură frumoasă care nu spune nimic. Își folosește vocea și puterea pentru un bine comun, o bază de la care să reconstruiască tot ce s-a pierdut. Umbra regelui face parte din colecția Babel, o colecție care adună laolaltă cele mai importante voci contemporane, cărți premiate și subiecte de actualitate. Maaza Mengiste s-a născut în Etiopia, dar a părăsit țara când avea doar 4 ani. Primele povești despre război le-a auzit de la bunicul ei, despre soldații etiopieni slab echipați, puși față în față cu o armată modernă. Însă povestea străbunicii sale, Getey, pe care a aflat-o mult mai târziu, spunea o altă istorie, una a femeilor pline de curaj, care au luptat cot la cot cu bărbații și au refuzat să se lase îngenuncheate. Acest roman este un omagiu adus acelor nume uitate prin documente îngălbenite, unul fiind al străbunicii autoarei.
Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Nigel și Winnie Crouch par familia perfectă. Au casa perfectă, viața perfectă, copilul perfect. În realitate însă, sunt fracturați în mii de cioburi, haituiți de secretele pe care le păstrează, apăsați de povara aparențelor afișate în fața lumii. În ochii majorității oamenilor care îi cunosc, sunt frumoși, bogați, împliniți și fără griji. Dar nu toată lumea îi cunoaște precum Juno, o terapeută care locuiește în casa lor. Cu un diagnostic sumbru și suferind de durere cronică, Juno vrea doar să-și trăiască în pace zilele care i-au mai rămas . Traiul alături de familia Crouch e liniștit până în ziua când Juno aude o ceartă tulburătoare între cei doi soți și află un secret teribil. Hotărâtă să-l protejeze pe Samuel, fiul soților Crouch, Juno ia o decizie care va schimba viața tuturor. Nereușind să privească situația obiectiv și măcinată de vina propriului secret păstrat de zeci de ani, Juno emite judecăți despre cei doi soți și vrea să îndrepte situația. Nu vrea decât să ajute un copil aflat într-o situație dificilă, un copil ignorat și lipsit de iubirea care i se cuvine. Trecutul începe să o bântuie tot mai des, iar Juno vede în această situație o oportunitate de a-și spăla păcatele. Nu mai poate schimba ceea ce s-a întâmplat, dar poate repara un prezent parțial distrus. Familia nepotrivită este un thriller pe care nu-l poți lăsa din mână. Pe măsură ce secretele ies la iveală și elementele comune din viața soților Crouch și a lui Juno încep să apară, întorsăturile de situație te lasă fără suflare de fiecare dată. Un roman despre secrete, aparențe și eternul mister al caracterului uman. Oamenii păstrează mereu ceea ce-i definește departe de ochii curioșilor, departe de cei pe care vor să-i impresioneze, în fața cărora vor să pară ceea ce nu sunt. Oamenii mint tot timpul pentru a-și ascunde adevăratele porniri. Oamenii se îmbracă în aparențe în fiecare dimineață pentru a obține tot ce-și doresc. Pe măsură ce dorințele devin realitate, sufletul lor este tot mai gol...
Cartea o găsiți aici. Ne aruncăm câte o privire și mergem mai departe. Poate schimbăm câte un zâmbet. Poate că ne mai gândim la ele uneori sau ne ies complet din minte. Femeile de lângă noi ne seamănă sau poate că sunt complet diferite ca personalitate. Dintre toate cele pe care le privim în trecere, le admirăm sau le prețuim, cui i-am aflat adevărata poveste? Stații prezintă 11 portrete ale femeilor de lângă noi, 11 povești despre iubire, greutăți și vină, vise și dezamăgiri - un întreg univers feminin plin de necunoscute și magie. Toate poveștile sunt construite în jurul unei stații de autobuz, tren sau tramvai, sugerând cumva o viață mereu în mișcare, o viață care gonește cu tot cu puținul timp pe care îl avem. O viață care îți permite să te bucuri prea puțin de oameni, de iubire, de prietenii, de conexiuni speciale. Fiecare femeie poartă cu ea povești nespuse, istorii intime care fac parte din caracterul ei, întâmplări și oameni care au șlefuit-o în forma de astăzi. Iar în spatele fiecărei povești se află întotdeauna o alta, una care nu a fost împărtășită prea des. Stații este o scriitură atemporală despre magia feminină, secretele și visele feminine, despre greutățile de zi cu zi și cele importante, despre gândurile care macină și nu pot fi scoase la suprafață. Nu e ușor să fii femeie în zilele noastre, așa cum n-a fost nici acum câteva secole, așa cum nu va fi poate nici peste alte două. Însă mereu vom fi magice în felul nostru, vom simți la fel de puternic totul în ciuda suferinței și a piedicilor, vom trăi cu intensitate și ne vom păstra mereu o aură de mister. Stații face parte din colecția n'autor a editurii Nemira, coordonată de Eli Bădică. Colecția conține unele dintre cele mai noi titluri din literatura română contemporană, prilej pentru a descoperi autori care scriu despre lume așa cum este ea, așa cum se simte astăzi.
Cartea o găsiți aici. Povestea pe care urmează s-o citiți este una despre iubire și speranță. "Oare nu despre asta e vorba în orice istorisire bună?" Despre iubire, prietenie, greutăți și toate forțele care împing un om să se transforme, să crească și să schimbe lumea din jurul lui. Totul începe în 1932 la Școala Lincoln din Minnesota. Un loc pentru copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor. Un loc cu reguli stricte, aspru și ostil, în care educația se face cu forța și cel mai adesea cu violență. Printre elevi se află Odie și Albert, singurii elevi albi din școală. Odie este extrem de inteligent, intuitiv și iubitor de pozne, care atrag des mânia directoarei. În urma unui încident, Odie și fratele său, împreună cu Mose, un băiat din tribul Sioux și Emmy, o fetiță orfană de mamă fug de la școală și pornesc cu canoea pe râul Gilead. Încep o călătorie marcată de întâlniri cu oameni distruși de Marea criză (The Great Depression) , oameni care și-au pierdut casele și tot ce au agonisit o viață întreagă, suflete pustiite de sărăcie și lipsite de speranță. Cei patru puști ieșiți în lume și confruntați pentru prima dată cu un peisaj la fel de dezolant ca viața lor de până atunci încearcă să-și caute o casă în care să poată locui. Nu știu ce vor mânca în ziua următoare sau dacă vor reuși să supraviețuiască, dar știu cu siguranță că nu vor să fie găsiți și duși înapoi la Școala Lincoln. Sunt obișnuiți cu greutățile, cu obstacolele vieții și cu lipsa ei de empatie. Viața pe râu este plină de necunoscute, dar măcar nu mai suferă abuzuri fizice și nu-i mai pune nimeni să muncească câmpurile fără pauză. La o vârstă fragedă, știu deja că nu se pot baza pe adulți, că aceștia sunt la fel de pierduți ca și ei, doar că au mai multă putere și o dorință imensă de a produce suferință. Tărâmul blândeții, prezent doar în sufletele celor patru copii, este un eufemism pentru lumea din jur care încearcă să-și revină după un accident major, o lovitură care a dat-o peste cap de câteva ori și a lăsat-o sângerând din plin. Este un roman cu o mare încărcătură emoțională, cu fraze care taie în carne vie și îți arată adevărata cruzime a caracterului uman încolțit și răpus la pământ. Fărâmele de copilărie pe care puștii le mai poartă cu ei sunt amenințate la fiecare pas al călătoriei, căci ceea ce văd în jurul lor nu seamănă cu nimic din ceea ce și-au imaginat. Omenirea se află într-un impas major, iar oamenii deplâng ceea ce au pierdut și vor răzbunare. Cartea o găsiți aici.
Al 18-lea volum din Saga familiei Courtney îi are ca protoganiști pe Theo și Connie, noua generație a familiei Courtney. Inseparabili de la naștere, sunt despărțiți la moartea tragică a părinților lor. Fiecare încearcă să-și îngroape sentimentul de vină cât mai adânc și să-și ascundă durerea pentru a putea merge mai departe. Theo se aruncă în lupte și bătălii alături de britanici împotriva armatelor Franței și Indiei. Războiul franco-indian s-a desfășurat între anii 1754-1763 și s-a dat între coloniile America Britanică și Noua Franță pentru controlul terenurilor din America de Nord. S-a terminat cu victoria britanicilor, Franța fiind nevoită să predea toate teritoriile nord-americane. În ciuda victoriei, Marea Britanie a ajuns aproape de buza prăpastiei din cauza sumelor imense care s-au cheltuit în timpul războiului și a multitudinii de vieți omenești pierdute. În timp ce Theo se concentrează pe luptele sângeroase, Connie își găsește locul în înalta societate a Franței. Este nevoită să se apere de tot soiul de avansuri, să fie amabilă în timp ce fierbe pe interior și să nu-și piardă zâmbetul de pe buze. Fiind femeie într-o lume atât de decimată, refuză să cadă pradă insistențelor masculine. Bărbații erau preocupați de iubire și de război, ambele consumate pe grabă și cât mai violent cu putință. Destinul o împinge pe Connie în prima linie a câmpurilor de bătălie ale francezilor în America de Nord. Era scris undeva că ea și Theo se vor regăsi, deși contextul nu e cel mai fericit. Însă bucuria reîntâlnirii nu durează mult, căci amândoi sunte însetați de răzbunare și vor să-și recapete libertatea... Wilbur Smith este un fenomen literar internațional - romanele sale s-au vândut în peste 130 de milioane de exemplare, de-a lungul a cincizeci și cinci de ani de carieră. Iar Tom Harper este cunoscut pentru cărțile sale pline de aventuri extraordinare, munca de cercetare purtându-l peste tot în lume, de la Cercul Arctic în inima junglei amazoniene. Spiritul focului este un thriller plin de pasiune și aventură, o poveste despre doi frați care se maturizează forțați de împrejurări și dau piept cu viața mult prea devreme. În mijlocul unui război, totul se trăiește la intensitate maximă - iubirea, dezamăgirea, pericolul - și totul se desfășoară cu viteza luminii, cu incertitudinea unei zile de mâine și un carpe diem spus din tot sufletul. Cartea o găsiți aici.
Cunoscută și iubită de cititori din întreaga lume, Care Santos scrie despre viață și despre iubire, despre relațiile dintre oameni și întâmplări care le schimbă viețile. În Tot binele și tot răul, Reina, personajul principal, primește un telefon care o anunță de tentativa de suicid a fiului său. Această veste o determină să înfrunte un viscol iscat în toată Europa pentru a ajunge cât mai repede la cel căruia i-a dat viață. De data aceasta, tot un telefon îi întoarce viața pe dos. Un istoric necunoscut o anunță că o scrisoare necitită, adresată mamei ei, conține dovezi că tatăl său, Josep Gene nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Cadavrul îi va fi dezgropat pentru a se afla cauza exactă a decesului. Astfel, cu două zile înainte de Anul Nou, Reina pornește spre micul sat din Pirinei unde se află rămășițele tatălui său, o călătorie care o va purta înapoi în timp până în ziua de 26 ianuarie 1939, când trupele lui Franco au cucerit Barcelona, punându-și definitiv amprenta pe destinul ei.
Pentru Reina începe o călătorie inițiatică plină de secrete și confruntări cu forțele care i-au marcat destinul fără ca ea să știe. Viața și moartea tatălui său, precum și viața părinților săi ascund taine care nu i-au fost la îndemână până la vârsta maturității. Oarecum independente de ea și totuși în strânsă legătură, aceste adevăruri care ies la iveală o fac să-și dea seama că nimeni nu deține vreun control asupra propriei vieți. Factorii externi, lucrurile care se întâmplă aparent inexplicabil au efecte asupra mai multor generații. Deși oamenii luptă să controleze aproape toate aspectele vieților lor, totul este doar o iluzie. Chiar dacă trăim diferit de generația părinților și a bunicilor noștri, traumele generaționale ne prind din urmă și ne influențează în moduri incontrolabile. Așa cum descoperă Reina pe parcursul călătoriei sale, suntem legați de oamenii datorită cărora am venit pe lume, indiferent dacă ei mai există fizic sau nu. Aceste legături nu pot fi rupte de moarte sau de distanță, ele continuând să execite asupra noastră o putere divină și să ne poarte în direcțiile potrivite. Voi merge pe urmele pașilor tăi este un roman despre moșteniri de familie, secrete și emoții ; despre oamenii care ne sunt scut indiferent de timp și spațiu, în ciuda defectelor și a secretelor pe care le păstrează. Cartea o găsiți aici. Bureți de fag rememorează o perioadă istorică despre care există în continuare păreri împărțite, din perspectiva unui om care s-a lăsat dus de val pe tot parcursul acestui regim. Născut și crescut în Teleorman , protagonistul reușește să își depășească condiția, ajungând la București și devenind inginer. Mândria părinților de a avea un absolvent de facultate în familie se manifestă în multe feluri, cel mai pregnant fiind nevoia de a arăta celorlalți că băiatul loc o duce bine cu banii - nevoia de validare. Această nevoie de a da bine, de a fi prilej de laudă printre toți locuitorii satului atârnă multă vreme asupra băiatului, în prezent deja căsătorit și părinte la rândul său. Pentru Ducu - Radu, Răducu - ascensiunea de la un copil crescut la țară la un bărbat cu o meserie bună în Capitală nu a fost extraordinar de grea sau marcată de vreo ambiție fără limite. S-a lăsat dus de val, în direcția potrivită, oarecum intuind că va termina facultatea, își va găsi un loc de muncă și o femeie potrivită și viața se va desfășura așa cum trebuie. E perspectiva unui om care a profitat de avantajele regimului comunist și nu și-a pus prea multe întrebări despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise și nu și-a dorit niciodată să schimbe ceva. A rămas indiferent la nedreptăți sau episoade mai puțin obișnuite, a tăcut din gură așa cum a fost învățat și a rămas recunoscător pentru ceea ce i s-a oferit. În mintea sa, regimul nu avea cum să fie atât de toxic din moment ce a școlit atâția tineri, i-a introdus în câmpul muncii și le-a oferit case. Mai presus de atât, pentru majoritatea celor veniți din sate, Bucureștiul sau oricare alt oraș era un vis devenit realitate - alți oameni, aparent o altă clasă, o altă atmosferă, alte cercuri în care să te învârți și să vânezi oportunități. Nu mă dau în vânt după cărțile ce au ca subiect comunismul, însă mi-a plăcut perspectiva din cartea lui Mihai Duțescu. Personajul lui nu judecă, nu își pune prea multe întrebări, se lasă dus de val din toate punctele de vedere și nu iese niciodată din cuvântul părinților săi. Ducu e o imagine a sintagmei ignorance is bliss și nu este se schimbă nici la vârsta maturității, pășind pe aceleași drumuri cunoscute de când era copil și păstrând în minte aceleași vorbe cu care a crescut. Comunismul i-a dat mai mult decât i-a luat, el probabil nebănuind lucrurile de care nu a avut parte și nici faptul că alți oameni au avut parte de lupte existențiale în timpul acestui regim. E o perspectivă neutră, lipsită de entuziasm sau furie și una interesantă dacă vă pasionează subiectul. Comunismul a fost și va rămâne o perioadă importantă din istoria țării noastre, una care ne-a marcat în multe moduri - sechele vedem și astăzi, în epoca preaplinului, atât în vorbe, cât și în fapte. Unii oameni continuă să poarte cu ei această perioadă prin felul în care gândesc și se manifestă, iar alții îi duc dorul în mod inexplicabil. Fiecare om are dreptatea lui, iar adevărul nu poate fi universal valabil. Cartea o găsiți aici.
Femei și sare este povestea a patru generații de femei, care se desfășoară din exotica Cuba până în însoritul Miami. O poveste despre iubire, familie și violență, despre adevăruri care trebuie spuse indiferent de obstacole, despre voci atât de puternice încât pot acoperi tot zgomotul lumii din jur. Cuba, 1866. Maria Isabel lucrează într-o fabrică de trabucuri și încearcă să-și depășească condiția învățând să citească. Era singură femeie din fabrică, plătită mult mai prost decât bărbații și visa la o viață în care să fie independentă. Era conștientă că timpurile și condiția socială ar fi fost aproape imposibil de învins și că singura modalitate de a avansa ar fi fost prin intermediul unui bărbat care să aibă grijă de ea. Era convinsă că va fi nevoită să se mulțumească cu foarte puțin pentru a scăpa de condiția sa,căci șansele erau infime pentru femei în acele timpuri. Duce lupte pe toate fronturile, încercând să aibă parte de zile ușoare și liniște binemeritată. Miami, în prezent. Jeanette, stră-străneapoata lui Maria Isabel, se luptă cu dependența de droguri. Este fiica unei imigrante cubaneze pe nume Carmen, dar mama ei nu vorbește niciodată despre țara natală sau familia sa. Jeanette se simte desrădăcinată din cauza problemelor sale și a tuturor lucrurilor care nu pot fi spuse. Lupta ei este cu totul diferită de cea a stră-străbunicii sale, dar are nevoie, acum mai mult ca niciodată, să-și cunoască rădăcinile, să găsească o bază de la care să-și reconstruiască viața. Are nevoie să știe pentru a supraviețui în această lume care vrea să o doboare. În ciuda protestelor mamei sale și a tuturor vocilor care îi spun că e o idee proastă, pleacă într-o călătorie spre Cuba, pentru a-și întâlni bunica și pentru a afla răspunsurile mult așteptate. Știe deja că va avea de înfruntat bătălii grele și secrete adânc îngropate, bănuiește valurile de durere care o vor traversa, dar nu mai are altă soluție. Condiția femeii a fost precară din cele mai vechi timpuri. Ca să ne câștigăm drepturi aproximativ egale cu ale bărbaților, a fost nevoie de secole sângeroase și câteva eroine care au luptat cu teama în fiecare zi. În ciuda aparentei evoluții, a lucrurilor care ne stau la îndemână în epoca modernă, a posibilităților pe care le avem, suntem văzute în continuare ca ființe inferioare, ducem lupte împotriva hărțuirii, a violenței și a prejudecăților. Poveștile celor patru generații de femei care și-au dus propriile lupte în timpuri diferite se aseamănă extrem de mult și ne regăsim în ele chiar dacă ne este greu să recunoaștem. Trăim vremuri mai prospere , dar bătăliile cele mai importante încă nu le-am câștigat. Se pare că de-a lungul secolelor am pierdut din vedere esențialul în pofida progresului.
Cartea o găsiți aici. Jas trăiește într-o lume rigidă și plină de reguli. Are zece ani, iar ferma la care locuiește împreună cu părinții și frații ei e singurul loc pe care îl știe de când s-a născut. Deși familia este profund religioasă,purtând pe umeri frica pedepsei divine și impunând o mulțime de reguli, Jas este un copil profund îndrăgostit de viață, de tot ceea ce o înconjoară. Viața este grea și plictisitoare, dar fetița reușește să găsească în fiecare zi o mică bucurie. Curiozitatea, sinceritatea și naturalețea ei o ajută să meargă mai departe, să viseze la zile în care va putea să facă exact ceea ce vrea, să mănânce ce și când vrea, fără să fie condiționată de adulți scorțoși. Viața la fermă se desfășoară la fel dintotdeauna, munca fiind extrem de importantă în special pentru capul familiei, care este dispus să mai rezolve câte ceva la orice oră din zi sau din noapte. Totul se rezumă la muncă, îndatoriri și necesitatea de a pune ceva pe masă. Dinamica familiei se schimbă subit când Matthies, unul dintre frații lui Jas, moare într-un accident stupid. Cu puțin timp înainte, Jas se rugase la Dumnezeu să îi salveze animalul de companie și dacă se poate să-l ia pe fratele ei în locul iepurelui pe care-l iubea nespus. Când acest lucru se întâmplă cu adevărat, când moarte își arată colții cu duritate, Jas începe să simtă vina de a fi gândit și cerut asemenea lucru celui de Sus. Golul lăsat de Matthies se resimte în viața de zi cu zi, în corpul tot mai slab al mamei, în încruntarea tot mai profundă a tatălui și pentru prima dată în viața ei, Jas începe să simtă moartea ca pe o eliberare. Rătăcită în fantezii sumbre, visează să fie absolvită de vină, să plece într-un loc unde gândurile să nu o mai poarte spre acea seară în care a păcătuit cu bună știință. Începe să vadă moartea ca pe o scăpare, o călătorie cu destinație necunoscută, la capătul căreia se află liniștea deplină. Copilăria amuțeste brusc, lăsând loc unei maturități macabre, o maturitate prost înțeleasă, dar oarecum necesară în lipsa unui sprijin real din partea celorlalți. Jas își poartă secretul din suflet tot mai greu, pe măsură ce își vede părinții cum se împuținează în fața ei zi după zi. Consecințele rugăciunii sale sunt multiple, iar ea e doar un copil care nu știe să repare ceea ce a stricat. Numit unul dintre cele mai bune debuturi și câștigător al International Booker Prize în 2020, romanul Neliniștea serii este profund tulburător, profund dominat de frumusețea și blestemele vieții. La cei zece ani ai săi, Jas este un personaj complex, cu o caracteristică esențială și aducătoare de necazuri - sinceritatea. M-a frapat felul în care gândea, atât de brut, atât de lipsit de poleieli, în ciuda educației pe care o primise și a învățăturilor pe care părinții ei le repetau zilnic. Sufletul său de copil, obișnuit deja cu neajunsurile, grijile și rutina de zi cu zi, este lăsat liber atunci când se roagă. Însă viziunea ei despre Dumnezeu este total diferită de a părinților, Jas văzându-L ca pe un spirit capabil să îndeplinească dorințe. Naivitatea ei, care iese la iveală atunci când cadavrul lui Matthies este adus acasă, este înlocuită rapid de o maturitate șocantă, de gânduri sumbre despre pedepse și locuri care să te izbăvească de păcate.
Mi-a plăcut extrem de tare romanul ăsta, oarecum total diferit de ceea ce citesc în mod normal, plin de emoție aproape pe fiecare rând, mi-a plăcut în special inocența personajului prin ochii căreia se vede lumea, sinceritatea ei și dârzenia de care dă dovadă în ciuda condițiilor vitrege. Cartea o găsiți aici. "Picioarele-mi zvâcnesc, pulsează, mă forțează să mă opresc, incapabilă să-mi potrivesc pașii cu vârtejul care e New Yorkul. Când mă odihnesc pe bâncile din parcuri, orașul îmi atacă toate simțurile cu opulența și energia lui : firmele uriașe mă orbesc cu lumina de neon, ecranele imense clipesc, magazinele universale strălucesc și zornăie din scările rulante, taxiurile, mașinile și autobuzele vâjâie pe bulevardele largi, garniturile de metrou huruie și zăngănesc pe sub picioarele care mă dor. Orașul emană o putere electrizantă, de par-ar fi conectat la un amplificator din cer. Și oamenii, în șiruri compacte, spintecă intersecțiile cu rolele-n picioare, cu mișcări clare, grațioase, trec grăbiți cu sacoșe de cumpărături, cheamă taxiuri cu gesturi hotărâte. Toată lumea pare să se îndrepte undeva. Toată lumea pare să aparțină locului, mult mai mult decât mine." Ayelet Tsabari provine dintr-o cultură plină de farmec și vorbește cu sinceritate despre statutul de emigrant și necesitatea de a te regăsi atunci când simți că nu aparții niciunui loc de pe lumea asta. Israeliană de origine yemenită, emigrată în Canada, Ayelet dezvoltă o fire rebelă de la o vârstă fragedă. La nouă ani își pierde tatăl, un stâlp al comunității dintr-un oraș de lângă Tel Aviv, de care era profund legată. Rămasă doar cu mama ei și cei cinci frați, devine alergică la orice lucru care îi îngrădește libertatea - trecutul strămoșilor săi, obligația impusă de religie, obligațiile maritale, autoritatea maternă. Fuge de tot ceea ce îi este cunoscut și familiar, călătorind cu ruscasul în spate prin India, Thailanda, America de Nord și Canada. Prin nenumărate experiențe, singură sau alături de alți oameni, încearcă să se regăsească, să-și descopere rolul și locul în această lume. După multe încercări și purtând cu sine greutățile vieții de outsider, se întoarce acasă și începe să cerceteze trecutul familiei sale. Descoperă un secret care a fost îngropat adânc timp de mulți ani și, pe măsură ce își află rădăcinile, simte tot mai puțin nevoia de a fugi. Începe să se împace cu ceea ce este, ceea ce a devenit, cu identitatea de evreică mizrahi și cu statutul de emigrant. Povestea lui Ayelet nu este doar o poveste despre regăsire, ci una despre cum să înveți să te întorci acasă. Indiferent de condiții, statut sau istorie, niciun om de pe lumea asta nu poate nega ceea ce e. Rădăcinile o să te cheme înapoi de oriunde ai fi, ascunse adânc într-un pământ de pe care ai fugit, pe care sperai să-l poți lăsa în urmă. Un pământ căruia îi vei recunoaște glasul, un pământ care poartă cu sine istoria vieții tale și a oamenilor fără de care nu poți trăi. Pământul pe care ai copilărit, care îți cunoaște pașii și sufletul, te va chema mereu înapoi, chiar dacă ai pus între voi distanță de o jumătate de lume. Titlul, unul foarte sugestiv pentru experiența autoarei, îndeamnă într-un fel la un trai lipsit de regrete sau amărăciune. Să înveți să trăiești fără a te atașa prea, să fii mereu pregătit să o iei de la capăt, într-un alt loc la fel de ostil ca cel pe care l-ai părăsit, să fii mereu dispus să îți iei rămas bun fără să privești în urmă. Poate că e și asta o artă, așa cum spune Ayelet, deși niciodată nu-ți vei putea lua rămas-bun de la oamenii pe care-i iubești. Chiar dacă sunt în viață sau nu, ei răman baza caracterului tău, stânca de care te poți sprijini când totul în jur se destramă. Cartea o găsiți aici.
|
Arhivă
September 2024
|