Ilustratori - Adriana Gheorghe, Sebastian Oprița, Dana Mărieș, Emanuela Balint  

M-am îndrăgostit de această carte la prima răsfoire. Este un proiect finanțat de BCR, menit să-i introducă pe cei mici în lumea banilor. Cu ajutorul personajelor simpatice și al ilustrațiilor care îndeamnă la visare, sunt explicate noțiuni pe care adulții le cunosc într-o mai mare sau mai mică măsură - cont curent, depozit, card, rate, economii, dobândă etc. Cartea este structurată în povestiri, începe cu noțiuni generale despre bani și continuă cu explicații despre circulația acestora, cum îi putem folosi cât mai eficient, cum îi putem înmulți fără riscuri și importanța lor în realizarea visurilor. Mi s-a părut extrem de bine structurată, totul este explicat simplu și concret ; ca adult, am înțeles mai bine anumite noțiuni pe care credeam că le stăpânesc. 

Educația financiară timpurie este un instrument important în lumea modernă, mai ales că cei mici au un mod ingenios de a întreba despre bani, de unde vin ei. Cumva le cunosc importanța încă din copilărie, chiar dacă nu înțeleg noțiuni despre traseul lor și modul în care îi poți avea. Lumea în care cresc copiii noștri nu mai seamănă deloc cu cea în care am crescut noi, iar finanțele, politica, conflictele - toate sunt subiecte care le stârnesc interesul, ei fiind foarte receptivi și atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, la îngrijorările noastre ca adulți atunci când vorbim despre bani. Totodată, cartea oferă explicații amănunțite despre dorințe , prețul lor și lucrurile care ne sunt cu adevărat necesare sau cele de care ne putem lipsi pentru a economisi bani pentru alte plăceri mai mari.

Foarte interesant este faptul că prima povestire se numește La greu ​și descrie într-o manieră cât mai simplă perioada prin care trecem astăzi. Orașul este invadat de polenită, un praf otrăvitor și toți locuitorii sunt sfătuiți să stea în case și să se protejeze. Sunt închise magazinele, fabricile, parcurile, locurile de joacă. Toți cei care nu mai sunt nevoiți să muncească se refugiază în căminele lor - le-au fost tăiate finanțele de tot sau o jumătate și trebuie să găsească o soluție pentru a supraviețui. Ceea ce deschide prima discuție despre bani - cum economisim pentru zile negre astfel încât aceste crize pe care nu le putem anticipa să ne găsească cât de cât pregătiți. Singurii care mai merg la muncă sunt medicii, zi și noapte, pentru a-i salva pe cei bolnavi. Îi sfătuiesc cu căldură pe toți să stea în casă, pentru binele tuturor. Această poveste ingenioasă descrie, într-un limbaj pe înțelesul celor mici, problemele cu care ne confruntăm astăzi și necesitatea de a fi responsabili. Ne poate fi mai bine doar împreună. Toate furtunile trec în cele din urmă, soarele răsare din nou și totul se schimbă constant. 

Cartea o găsiți aici. 

Ca orice alt copil, Franklin are o păturică fără de care nu poate dormi noaptea. Ea există încă de pe vremea când era bebeluș, iar de-a lungul timpului i-a devenit indispensabilă Avea deja semne de uzură, de la atâta spălat și folosit, dar Franklin o iubea în continuare. Într-o seară ca oricare alta, după ce și-a îmbrățișat părinții, le-a spus noapte bună și a mers în camera lui, nu a găsit nicăieri pătura albastră. S-a întors neliniștit la părinții săi, care i-au spus că mâine e nouă zi și o vor căuta cu toții. Însă Franklin nu se dă bătut cu una, cu două, așa că toată familia începe să caute prin casă. Într-un final, tatăl îi oferă propria pătură (galbenă) care datează din copilăria lui, susținând că e la fel de bună ca oricare alta. 

A doua zi, Franklin se gândește intens la locul în care și-ar fi putut lăsa pătura. Nu e acasă la Ursache, nici la Vulpișor, nici la Castoraș. Întors acasă și așezat la masă alături de părinții săi, în casă se simte un miros ciudat. Și, ce să vezi? Cu ocazia asta, este descoperită și pătura albastră, care adăpostea câteva verze de Bruxelles, pe care Franklin le ura de-a dreptul, așa că le ascunsese de mama lui. 

Pozna lui Franklin poate fi o lecție interesantă pentru cei mici - niciodată nu iese ceva bun atunci când încerci să ascunzi ceva. Aversiunea lui Franklin față de varza de Bruxelles, pe care mama lui i-o dădea pentru a se menține sănătos, îi aduce doar necazuri. Un mesaj despre picioarele scurte ale minciunii și despre cât este de important să ai grijă de lucrurile tale. Să le păstrezi tot timpul la locul lor, ca să știi unde le găsești, să păstrezi ordinea și curățenia - abilități importante pentru viitor. 

Vă vorbesc de ceva timp despre cărțile cu Franklin și de fiecare dată mă minunez citindu-le - mi se pare că fiecare situație din viața reală (în ceea ce-i privește pe copii) are o rezolvare în aceste povești, un mesaj pe care să-l țină minte și când vor crește mari și nu vor mai avea nevoie de îndrumare. Seria aceasta le arată celor mici cum trebuie să procedeze în anumite situații , pentru a se dezvolta frumos și sănătos. Cred cu tărie că lectura crește oameni buni, oameni care știu să relaționeze și să empatizeze cu cei din jurul lor, care știu să se descurce în orice situație și care nu se sperie atât de ușor de necunoscut. 

Cartea o găsiți aici. 

Știți ce se întâmplă de fiecare dată când vrei să pregătești o surpriză? Cineva îți dă toate planurile peste cap. În special când e vorba despre zile de naștere. La fel i s-a întâmplat și doamnei veverițe, care a cules un coș de alune în speranța că va face cel mai bun tort de alune pentru ziua fiului său. Însă imediat ce a plecat de acasă, veverițelul și prietenul său, puiul de corb, s-au hotărât să mănânce câte o alună. Doar că din una s-au făcut două, din două trei și tot așa până când pe fundul coșului a mai rămas una singură. Cu burțile pline și plini de remușcări (în special puiul de corb), cei doi leneveau la soare atunci când s-au întors doamna veveriță. Din teamă sau mare grabă, veverițelul a dat vina pe vulpe pentru dispariția alunelor și uite așa a început nebunia. 

​Mama veveriță a plecat în căutarea vulpii, iar cei doi prieteni au crezut că s-a terminat, au mințit și au scăpat. Dar vulpea parcă disparuse de pe fața pământului, iar veverița s-a întors acasă. Invitații urmau să sosească în scurt timp și totul trebuia să fie pregătit pentru seara cea mare. Petrecerea s-a desfășurat normal până când veverițelul a întrebat de tort, iar mama lui i-a spus că nu există tort de data aceasta. Vestea a început să se răspândească printre invitați, unii dintre ei au plecat, iar surpriza cea mai mare de-abia acum urmează. Vulpea apare la petrecere și cu ocazia asta veverițelul este nevoit să-și recunoască minciuna. Dar până la urmă va exista și tort - asta e cel mai important! 

Pe marginea acestei povesti, puteți porni o discuție cu cei mici despre sinceritate, minciună și consecințele ei. Orice minciună este descoperită până la urmă și cei mici trebuie să înțeleagă (din astfel de povești și discuții) că minciuna nu îi va salva pentru mult timp. Orice situație stânjenitoare sau necunoscută ne îndeamnă oarecum să ascundem adevărul, primul instinct e să mințim ori pentru a ne proteja, ori pentru a-i proteja pe ceilalți. Dar consecințele ei pot fi multe ori devastatoare - o minciună duce la alte și alte minciuni, până când le pierzi șirul și nu mai știi ce înseamnă adevărul..  Minciuna e omenească, e o pornire de care nu scăpăm nici măcar la maturitate, chiar dacă deja îi cunoaștem consecințele. Și e cu atât mai greu de explicat celor mici de ce minciuna nu e benefică, având în vedere cum arată lumea azi și ce exemplu negativ sunt cei care ne conduc. Într-o lume care și-a pierdut moralitatea și respectul pentru valori, ne punem speranța în viitoarele generații. Îi învățăm diferența dintre bine și rău pentru a le da o șansă să schimbe ceva. 
​
Cartea o găsiți aici. 

Franklin se află pentru prima dată într-o situație necunoscută - are nevoie de o operație și va trebui să petreacă o noapte în spital, departe de camera lui și confortul acesteia. Doctorul, prietenii și părinții îl încurajează, dar Franklin simte o teamă pe care îi este greu s-o exprime. Toată lumea crede că este foarte curajos și îl laudă pentru tăria lui, dar în realitate Franklin este foarte speriat și nu știe ce se va întâmpla. 

​Ajuns la spital alături de părinții săi, totul pare o joacă, până când un asistent îl conduce către sala de operație, iar mama și tata rămân în urmă, asigurându-l pe Franklin că vor fi acolo când se va trezi. Doctorul îi prezintă personalul din sală, îl informează despre ce se va întâmpla acolo, iar Franklin este mai puțin speriat decât era înainte. Este rugat să numere descrescător de la zece, dar nu apucă să ajungă la cifra opt că deja anestezia și-a făcut efectul. Când se trezește, Franklin îl anunță pe doctor că nu a terminat de numărat și este surprins să afle că operația s-a încheiat cu bine. Totul a trecut ca un vis. Franklin este nerăbdător să joace fotbal din nou împreună cu prietenii săi și să meargă acasă cât mai repede. Nici nu știe de ce i-a fost atât de frică! 

Aventura lui Franklin la spital este o poveste menită a-i familiariza pe cei mici cu controalele medicale, cu prezența personalului medical sau în caz că au nevoie de o intervenție pentru a explica cât mai pe înțelesul lor ce urmează să se întâmple. Este scrisă cu atât de multă înțelegere pentru fricile celor mici, cu empatie și calm vizavi de toate întrebările pe care le-ar putea pune un pacient. Frica de necunoscut e cea care-i îndeamnă pe cei mici să refuze sau să renunțe la anumite experiențe, iar aceea de a fi într-un spital sau de a suferi o intervenție este înspăimântătoare tocmai din pricina nenumăratelor mistere -ce se va întâmpla, ce înseamnă anumite proceduri, cât de tare va durea etc. Mulți copii au teamă de halatul alb​, dar cred că poate fi combătută cu multe explicații și răbdare. Copilul trebuie să înțeleagă că durerea e ceva normal - un semnal de alarmă pe care corpul îl transmite când ceva nu e în regulă, un semn că suntem vii. 

​Evident că primul instinct atunci când auzim de spitale este fuga sau plânsul (chiar și adulții simt aceste lucruri) , dar dacă am respecta niște reguli clare și ne-am ține de controalele periodice, spitalul ar deveni un loc ca oricare altul, un loc în care verificăm ce avem mai de preț- sănătatea. 

Cartea o găsiți aici. 

Anotimpul preferat al lui Franklin e primăvara. Iar anul acesta , primăvara va fi diferită de toate celelalte de până acum datorită unui eveniment foarte important care se va petrece în familia lui - va avea o surioară. Franklin este extrem de încântat și întreabă în fiecare zi când va deveni frate mai mare. Răbdarea nu este punctul lui forte, iar zilele parcă se scurg cu încetinitorul și Franklin simte că mai poate aștepta atât de mult pentru a-și cunoaște surioara. La școală se gândește tot la marele eveniment, nereușind să se concentreze, iar acasă pune o mie de întrebări despre sora lui, sperând că va grăbi procesul. Și într-un final, se întâmplă. Sora lui, Harriet , este aici și e minunată. Franklin este peste măsură de încântat și se întreabă ce fel de aventuri vor trăi împreună. 

​Dar lucrurile nu se întâmplă exact așa cum s-a așteptat. Harriet este plină de nevoi, are nevoie de atenție în fiecare clipă și pare să pună stăpânire pe toate lucrurile lui Franklin. Primul lor conflict se întâmplă din cauza unei jucării pe care Harriet a pus ochii. Dar Franklin refuză să i-o dea și lucrurile se precipită foarte mult. S-a săturat de rolul de frate mai mare, s-a săturat să fie responsabil pentru altcineva și să renunțe la tot ceea ce îi place doar pentru că Harriet e mai micășinu conștientizează multe lucruri. Acum ar da orice ca să fie din nou singur și liber că pasărea cerului... Oare cum va ieși din acest impas?

Cele două cărți ilustrează urcușurile și coborâșurile relației dintre frați. Am ales să vorbesc despre amândouă pentru că una arată așteptările unui copil înaintea apariției unui nou membru al familiei, iar a doua realitatea pură din momentul în care acesta începe să își ceară drepturile. Inevitabil, toate speranțele și așteptările se destramă, apare gelozia și lupta pentru teritoriu, pentru atenția părinților, practic pentru orice. Două ființe diferite, cu nevoi diferite, care trebuie împăcate mereu, liniștite și ocrotite, de preferat în același timp. Când cineva îți fură (inconștient) toate privilegiile de care te-ai bucurat de la începutul vieții, simți nevoia să îi răspunzi cu aceeași monedă. Conflictele se nasc ușor, nu e nevoie de un motiv grav pentru ca acestea să izbucnească, orice scânteie e de ajuns pentru că lucrurile să degenereze din rău în mai rău. 

Aventurile lui Franklin pot fi un exemplu bun pentru viitorii frați mai mari, realitatea nouă în care vor păși și responsabilitățile care vin odată cu ea. Nu e simplu deloc să împaci doi copii, nici să îți împărți atenția astfel încât niciunul să nu se simtă nedreptățit. Jonglatul cu nevoile unor ființe care depind în totalitate de tine e epuizant, te stoarce de energie și de puteri. Dar și pentru copilul mai mare este o experiență cu totul nouă, una care nu se va termina prea curând, care va interfera mereu cu viața și libertățile lui, cu lucrurile pe care vrea să le facă și cele pe care le poate face. Tocmai de aceea, singura soluție la îndemână pentru această perioadă rămâne răbdarea. Totul va fi bine. Timpul va trece, iar copiii care se certau din orice vor deveni adulți responsabili, capabili să înțeleagă ce înseamnă să ai un frate, o persoană care e mereu acolo când ai nevoie, care nu te judecă orice ai face și care știe că vei face la fel atunci când îți va veni rândul. 

Cărțile cu Franklin le găsiți aici. 

A fost odată un castor foarte neglijent. Era atât de plin de energie încât rodea copaci la întâmplare prin toată pădurea, lăsând doar dezastre în urma lui. Odată doborî un copac în capul unui urs, altădată începuse să roadă piciorul unui elan, confundându-l cu un copac. Nu exista nicio îndoială că, mai devreme sau mai târziu, ceva rău avea să se întâmple. Și chiar s-a întâmplat. Într-o zi castorul a ros un copac, neobservând că acesta urma să cadă în direcția lui. S-a trezit la spital, plin de julituri, vânătăi, oase rupte și o mulțime de mușchi dureroși. 

​Reflectând la cele întâmplate, castorul realizează că niciodată nu a stat locului, nefăcând nimic. Dar acum are suficient timp să se odihnească, să se gândească și să își îndrepte greșelile. Vindecarea lui se petrecea încet, dar a început să își recapete puterile și a încercat pentru prima dată o pereche de cârje. A început să facă sport și să se vindece complet. Întors în pădure, a observat că toate animalele îl evitau, fiind convinse că se va întâmpla un nou dezastru. Dar timpul petrecut în spital i-a oferit castorului nenumărate momente de reflecție și idei pentru a-și îndrepta greșelile. A început cu prietenii lui, a continuat cu stricăciunile din pădure și și-a cerut iertare pentru neglijențele sale. Acum se gândea ce să facă în continuare. Posibilitățile erau infinite....

Domnul castor plin de energie învață pe propria piele ce înseamnă să fii atât de absorbit de a  face ceva în fiecare clipă încât să uiți de propria siguranță. Nu că înainte s-ar fi gândit la consecințele faptelor sale sau ce părere au ceilalți locuitori ai pădurii despre fuga lui permanentă. Asta până când consecințele se întorc asupra lui și realizează cât de mult a greșit. Ce e important în povestea castorului? Faptul că fiecare dintre noi putem greși, de cele mai multe ori o vom face și vom realiza că am greșit. Asumarea greșelilor e primul pas spre vindecare. Repararea lor însă e o altă poveste, căci s-ar putea să nu existe timp să mai reparăm ce am stricat sau să avem la dispoziție atâtea momente de reflecție precum castorul. Fiecare decizie pe care o luăm, fiecare acțiune au o consecință și ele se reflectă mereu și în jurul nostru, asupra oamenilor care ne stau alături. De aceea e foarte important să ne gândim de două ori înainte de a face ceva, să ne întrebăm dacă cineva va fi rănit sau dezamăgit în tot procesul. 

Cartea o găsiți aici. 

Franklin se află într-o mare încurcătură. Toți prietenii săi s-au lăudat cu talentele lor, iar Franklin nu s-a putut abține și le-a spus că poate să mănânce șaptezeci și șase de muște dintr-o singură înghițitură. Doar că el nu poate face asta și acum îi este rușine să recunoască adevărul. El nu are puteri speciale ca și prietenii săi- nu se poate cățăra în cel mai înalt copac, nu poate zbura și nici nu poate dărâma un copac din câteva mișcări. I-a fost teamă să spună că nu se pricepe la nimic, că e doar o simplă broască țestoasă fără talente speciale. 

​Le cere sfatul părinților săi, care sunt uimiți de minciună și îi spun că nici măcar ei nu ar putea să înghită atâtea muște. Cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă e să recunoască exagerarea și să se întoarcă la joacă alături de prietenii săi. Dar Franklin este atât de convins că toată lumea va râde de el încât se gândește serios să se joace singur de acum înainte. Adevărul iese în cele din urmă la iveală, dar Franklin găsește o metodă genială de a le demonstra contrariul. 

Minciuna are picioare scurte și te pune în situații ciudate față de cei dragi. La fel ca în cazul lui Franklin, o minciună duce de obicei la alta și tot așa, până când nu mai știi care este adevărul și cum să ieși din încurcătură. Minciuna nu face bine niciunei relații, în special prieteniei, care se bazează pe respect și încredere. Odată ce ai înșelat încrederea celor care îți sunt aproape, e destul de greu s-o recâștigi, iar eticheta de mincinos rămâne mult timp lipită de vorbele pe care le spui. Noroc că Franklin își dă seama că a comis o greșeală și încearcă s-o repare cât de bine poate. Iar a doua oară când e pus în aceeași situație, se abține cu succes din a mai spune altă minciună. A învățat o lecție importantă și nu mai are de gând să facă asemenea greșeli. 

Minciuna nu duce de obicei la nimic bun, ci doar la un ghem de minciuni care se întinde și se tot întinde, până când ți-e imposibil să mai ieși din el. Chiar dacă suntem tentați de multe ori să mințim, atunci când am făcut ceva rău sau vrem să bravăm în fața cuiva, nu culegem niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Minciuna e un instinct firesc, instinctul de a te proteja și a ieși dintr-o situație nevătămat, dar nu este unul de urmat. 

Cartea o găsiți aici. 

Ariciul Didi Mentolici și Alfred Gargară, directorul grădinii zoologice iau micul dejun într-o frumoasă dimineață de duminică. Dintr-o dată se aude o hărmălaie îngrozitoare, iar cei doi merg rapid să vadă ce se întâmplă. Grădina zoologică este plină de animale fantastice, care mai de care mai neobișnuite. Animalele au organizat un carnaval și fiecare dintre ele are ocazia să se deghizeze în ceea ce și-a dorit dintotdeauna să fie. Girafa poartă o trompă de elefant, rinocerul poartă picioroange și un cioc mare, iar pinguinul o creastă și niște pene colorate. Fiecare animal are un nume nou, iar ariciul și directorul Gargară trebuie să ghicească fiecare costumație. 

​Ajunși la țarcul maimuțelor, cei doi sunt invitați să se alăture carnavalului și să se lase atrași de distracția generală. La un moment dat, ariciul observă că a rămas singur și se întreabă unde o fi dispărut directorul. El continuă să se plimbe prin zoo, ghicind fel și fel de animale, care mai de care mai interesante. Ajuns la țarcul lui, ariciul dădu  nas  în nas cu Alfred. Nu veți ghici niciodată în ce s-a costumat simpaticul director. 

În spatele fiecărei deghizări, se ascundea dorința unui animal de a fi altcineva pentru o zi - elefantul deghizat în albină își dorea să fie mic ca să poată zbura, furnicarul își dorea să fie clovn și să îi distreze pe ceilalți, iar suricata își dorea să fie leu, cel mai puternic animal al junglei. Pentru o zi visul lor devenea realitate și fiecare dintre ei avea ocazia să fie admirat de ceilalți în noul rol. Carnaval la zoo ​este o poveste încântătoare pentru cei mici, un prilej de distracție înainte de culcare. Plină de personaje simpatice și întâmplări amuzante, cu o atmosferă distractivă și plină de bucurie, este perfectă atât ca poveste de noapte bună, cât și ca sursă de inspirație. La finalul poveștii, cei mici vor găsi instrucțiuni pentru confecționarea unei măști cu care se pot deghiza la următoarea petrecere. 

C​artea o găsiți aici. 

A fost odată un urs care iubea îmbrățișările. Îmbrățișa orice creatură, fie ea mică sau mare, prietenoasă sau distantă, urât mirositoare sau periculoasă. Nicio creatură nu era scutită de acest tratament, chiar dacă unele intrau în categoria meselor preferate ale ursului. Dar cel mai mult și mai mult , ursului îi plăcea să îmbrățișeze copaci. Orice copac era bun de îmbrățișat pentru domnul urs. Era plin de iubire și afecțiune și îi plăcea să le manifeste față de toată lumea. 

​Într-o zi, ursul zări prin pădure un om cu un topor în mână. Se luă încet pe urmele lui, neștiind care sunt intențiile acestuia. Omul se opri în fața unui copac, unul dintre cei mai bătrâni și mai frumoși din toată pădurea. Brusc, omul se apucă să lovească în el cu toporul și pentru prima dată ursul nu mai avea chef de îmbrățișări. Își dorea să îl muște pe om și să-l facă conștient de gravitatea faptelor sale. Dar nu putea să facă asta. Nu îi stătea în fire să mănânce oameni. Se afla pentru prima dată în fața unei dileme enorme pentru un simplu urs : pe cine să salveze? Omul sau copacul? 

O îmbrățișare cât un urs de mare face parte din colecția Viața în sălbăticie ​scrisă și ilustrată de Nicholas Oldland, care și-a dorit să creeze o serie de povești numai bune de citit înainte de culcare. Colecția le este destinată copiilor cu vârste între 4 și 8 ani și conține povești scurte, pline de fapte amuzante, dar și de învățături bune de luat în seamă. Ursul cel afectuos își dă seama că nu întotdeauna e bine să îți asculți instinctul. Dacă în cazul îmbrățișărilor instinctul său era absolut inofensiv, în situația cu omul primul instinct l-ar fi adus într-o situație umilitoare și fără ieșire. Pentru prima dată, ursul decide să asculte vocea rațiunii și să fie el personajul pozitiv care se descurcă admirabil. 

Cartea o găsiți aici. 

Prima zi de școală este începutul unui nou capitol, întotdeauna încărcată de emoția începuturilor și speranță. Franklin este extrem de entuziasmat că va merge la școală pentru prima oară. Știe deja să numere din doi în doi și să-și lege șireturile ; de-abia așteaptă să învețe lucruri noi și să se întâlnească cu colegii lui. Își pregătește ghiozdanul, își trezește părinții cu noaptea-n cap și îi grăbește spre stația de autobuz. Acolo așteaptă deja toți prietenii lui. Însă discuțiile lor îi provoacă o teamă neașteptată, un fel de forfotă în stomac. 

Castoraș știe deja să citească, Iepurilă cunoaște numerele, iar Franklin se simte din ce în ce mai neajutorat. Ajunși în sala de clasă, fac cunoștință cu învățătorul lor, domnul Bufniță. În timp ce colegii lui și-au găsit tot felul de activități, Franklin rămâne în bancă, gândindu-se ce ar putea să facă. Domnul Bufniță observă că este foarte talentat la desen și îl încurajează să continue. Ziua trece foarte repede, iar Franklin învață o mulțime de lucruri noi cu ajutorul domnului învățător. De-abia așteaptă să ajungă acasă și să le povestească totul părinților săi! 

​În ciuda îndoielilor sale, Franklin reușește să descopere la ce se pricepe cel mai bine și să facă abstracție de ceea ce știu ceilalți și el încă nu știe. Școala este un spațiu destinat cunoașterii în general și ar trebui să fie mai dedicat cunoașterii de sine pentru fiecare învățăcel care îi calcă pragul. Din păcate, sunt prea puțini cei norocoși să-și găsească adevărata vocație în timpul școlii și cred că tocmai lucrul acesta este subliniat în povestea lui Franklin. Un învățător are o misiune mult mai grea decât aceea de a-și educa elevii și anume să-i îndrume pe fiecare pe drumul potrivit pentru ei. E dificil să înoți în această mare de informație și să ajungi la liman cunoscându-te cu adevărat și cu setea de învățare intactă. Cred că cel mai important lucru pe care școala ni-l poate dărui e curiozitatea, una care să nu dispară după încetarea studiilor, ci una cu prelungire de o viață. 

​Cartea o găsiți aici.