Daniel Mason - Soldatul iernii

1914. Primul Război Mondial cuprinde Europa. Lucius are 22 de ani și e student la medicină. Provine dintr-o familie bogată din Viena, dar părinții săi nu sunt mulțumiți de cariera pe care și-a ales-o. Dintr-o dorință de a le demonstra de ce e în stare și un curaj nebun, Lucius se înrolează în armată și ajunge într-un spital improvizat undeva prin Ungaria. Nefiind conștient de ceea ce înseamnă războiul și de situația în care se află, Lucius îi cere asistentei Margarete să vorbească cu medicul care conduce spitalul. Însă acolo nu e nimeni. Lucius e singurul medic de acolo, Margarete singura asistentă, și brusc devine persoana care trebuie să ia toate deciziile, sub privirea aspră a asistentei. Discrepanța dintre cursurile de la facultate și meseria pusă în practică în beciul devenit spital îi schimbă pentru totdeauna viața lui Lucius. Din tănârul cu vise mari devine bărbatul responsabil de viețile soldaților care ajung acolo, cei mai mulți dintre ei în stare gravă, aproape imposibil de salvat. 

Lucius este nevoit să învețe meserie în cele mai crunte condiții, neavând la îndemână materiale, medicamente sau soluții mai bune decât amputările. Margarete este o personalitate dură, care nu se teme să-l corecteze atunci când consideră că deciziile lui nu sunt bune, dar cu toate acestea, e singura persoană pe care o are în momentul de față. E singurul om care îl poate îndruma pe calea medicinei și trebuie să facă tot ce îi stă în puteri pentru a salva cât mai multe vieți. Însă decizia pe care o va lua în cazul unui pacient adus mai mult mort decât viu, cu buzunarele pline de desene stranii, le va schimba viața tuturor... 

Fiind prezentă în nenumărate topuri literare de anul trecut, Soldatul iernii e o poveste despre muncă, dragoste și speranță, despre maturizarea unui tănăr medic în cele mai impropii condiții. Fundalul acțiunii, conflictul din Primul Război Mondial, este o lume în continuă schimbare, iar oamenii sunt nevoiți să se adapteze zi de zi pentru a supraviețui. Nimic nu e așa cum și-a imaginat Lucius - viața, meseria sau pacienții. Pregătirea lui nu e suficientă pentru soldații răniți, care reprezintă cazuri complexe, care ar necesita o echipă de specialiști, materiale suficiente și condiții salubre în care aceștia să își revină. Însă nu e nimeni care să îl ajute, să îi dea un sfat, o părere sau să-i spună dacă ceea ce face e bine. Trebuie să se maturizeze și să învețe din mers ceea ce are de făcut. De acum nimic nu mai poate fi luat în glumă, căci de mâinile și priceperea lui atârnă vieți omenești. Vieți pe care le poate schimba sau le poate curma într-o fracțiune de secundă. 

La început m-am gândit că e încă o carte a cărei acțiune se petrece în timpul războiului și că am citit deja destule, dar m-a emoționat până la lacrimi călătoria lui Lucius prin viață, tăria, determinarea și demnitatea de care a dat dovadă. Am asistat la maturizarea sa, trecerea de la cuibul părintesc cald și comod la viața reală, plină de necunoscut. Poate că dintr-o dorință nebună de a le demonstra părinților săi că e capabil să se descurce se înrolează în război. Poate că avea mijloacele necesare pentru a scăpa de serviciul militar și o șansă de a practica medicina pentru prima oară într-un spital curat, cu oameni care să-l supravegheze și să-l îndrume, oameni care să-i corecteze greșelile și să-l asigure că e pe drumul cel bun. Dar averea și demnitatea nu te scutesc mereu de experiențele care te transformă. Și poate că așa trebuie să fie... 

"Închise ușa în urma lui și începu să se plimbe încolo și încoace. Nu-i venea să creadă cât de tulburat se simțea, cât de tare îi bătea inima când îl privea Margarete sau când umărul ei îi atingea brațul în treacăt, cât de jalnic se uitase după ea când traversase biserica. Parcă era un cățel amărât, așteptând un semn cât de mic de bunăvoință din partea stăpânului, iar în tot acest timp ea se purtase de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare încerca să-i trasmită ceva?"

"Câteodată Lucius încerca să-i distreze făcând umbre pe pereți, așa cum învățase de la tatăl său, sau lăsându-i să-și asculte inimioarele cu stetoscopul. Ochii lor mari se făceau atunci și mai mari de uimire, chiar dacă nu păreau că ar înțelege ce anume aud. Lucius declara că se poartă astfel din bunătate și pentru că încerca să strângă relațiile cu sătenii, când, de fapt, voia doar să se bucure pentru că avea ocazia să atingă țesuturi necangrenate, trupuri fără febră și fără răni."

​Cartea o găsiți aici.