Karl Ove Knausgard - Toamna

După ce a cunoscut un succes fulminant cu autobiografia Lupta mea, compusă din 6 volume, Knausgard revine cu seria Anotimpurile, o scrisoare de dragoste pentru fiica lui nenăscută. Lupta mea , biografia sa de peste 3600 de pagini, s-a dovedit a fi un proiect care i-a adus atât notorietatea, cât și critici negative. Din cele 6 volume, eu am citit doar 4, pentru că undeva pe la jumătatea volumului 4 mi-am pierdut brusc entuziasmul. Primul volum evocă relația cu tatăl său, iar al doilea viziunea sa asupra relațiilor de iubire, căsniciei și paternității (volum pe care l-am devorat la propriu, într-atât de mult mi-a plăcut). Din Lupta mea știm deja că are un stil dur, brutal, incisiv, nu se ferește să spună lucrurilor pe nume sau să-și exprime sentimentele liber, atribute care nu l-au ajutat întotdeauna. Sinceritatea lui debordantă, fără perdea, i-a adus prejudicii atât în carieră, cât și în viața personală, i-a îngreunat drumul maturizării, pe cel al căsniciei și al paternității. Însă nu a renunțat la ea nici măcar în fața celor mai sensibile și incomode subiecte și recunosc că am fost șocată când i-am citit dezvăluirile din viața de părinte și de soț. 

Toamna, primul volum din cvartetul Anotimpurile, îi dezvăluie o latură mai sensibilă, pe care până acum nu a scos-o atât de des la iveală. Prin intermediul scrisorilor, îi dezvăluie fiicei sale nenăscute tot ceea ce ar trebui să știe despre lume, un ghid de supraviețuire pentru ceea ce o așteaptă. În fraze blânde și scurte, îi dezvăluie tot ceea ce cunoaște despre lumea înconjurătoare, despre natură, despre oameni și relațiile cu cei din jurul său. Istoria familiei în care se va naște începe se dezvoltă de-a lungul paginilor, precum și locurile pe care tatăl ei le cunoaște atât de bine și pe care poate le va îndrăgi și ea într-o bună zi. Din tot ceea ce îi povestește fiicei sale, răzbate nu doar o tandrețe de nedescris pentru ființa care va sosi în viața lui, ci și o îngrijorare crescândă în legătură cu ceea ce va avea de înfruntat în această lume. Lumea pe care el o cunoaște e plină de paradoxuri, de frumusețe și urât, binele încercând mereu să contrabalanseze răul, minciunile stând alături de adevărurile crude. Ca orice părinte, este fericit și trist în același timp la gândul că și copiii săi vor avea de trecut peste obstacole, prin încercări și prin diferite experiențe pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă viața și care e scopul lor. În timp ce îi povestește fiicei sale despre cele mai mici detalii din lumea care îl înconjoară, se gândește cu tristețe la toate lucrurile pe care va fi nevoit să i le spună fără să-i frângă aripile, la toate dezamăgirile care o așteaptă, la toate bucuriile pentru care va trebui să lupte cu dinții odată ce va crește. Inocența cu care ne naștem, lumina aceea pură din privirea oricărui bebeluș se pierde undeva pe drumul vieții, dar un părinte nu o uită niciodată. E un proces dificil să-ți privești copilul cum crește, cum se transformă într-o ființă cu totul și cu totul nouă, cum nevoile lui se schimbă de la o zi la alta, iar tu ești nevoit să te adaptezi din mers, căci nu există niciun manual de instrucțiuni. Nu există reguli clare , limite sau granițe bine stabilite atunci când crești un copil. Tot ceea ce condamnai la cei din jurul tău, toate lucrurile pe care îți spui cu convingere că nu le vei face cu propriul copil, se vor întoarce la tine ca un bumerang rătăcit, demonstrându-ți că imprevizibilul și normalitatea pot trăi destul de bine împreună. 

"Bunicul spunea lucruri de felul ăsta, credea în semne și prevestiri, dar, cu toate că mi-a făcut plăcere să-l aud, n-am crezut nicio clipă că ar putea fi adevărat. Acum cred. Căci ce știm noi, de fapt, despre felul cum sunt împărțite norocul și ghinionul? Dacă ele iau naștere în sfera umanului, așa cum par să creadă cei mai mulți în era noastră rațională - că noi înșine ne creăm fericirea sau nefericirea - , întrebarea e atunci ce altceva poate însemna "noi înșine" într-un timp ca al nostru dacă nu o colecție de celule care au actualizat niște trăsături moștenite și au fost modificate de experiență și care sunt activate și dezactivate prin intermediul unor microscopice furtuni electrochimice, făcându-ne să simțim, să gândim, să spunem și să facem ceva anume."

"Nu cred că suntem lipsiți de apărare în fața neajutorării copilului, nu asta ne merge drept la inimă, ci inocența lui. Căci știm câtă durere îi va provoca lumea, știm cât de complicată și de dificilă va deveni viața și cum copilul își va construi o serie întreagă de mecanisme defensive, de strategii de evitare și metode de autoconservare în complexa interacțiune cu mediul social pe care o presupune o viață plină, indiferent că asta e bine sau rău. Nimic din toate acestea nu există la bebeluș, bucuria care îi strălucește în ochi e absolut pură, și corpul adult de care își sprijină capul e încă locul cel mai sigur pe care îl cunoaște. "

Cartea o găsiți aici.