Despre Ove am vorbit și am tot vorbit, am recomandat cartea oricui stătea să mă asculte - cred că am exasperat pe toată lumea cu revelația mea literară de anul trecut. Ove a fost prezent în blogosfera românească și nu numai, pe Youtube și alte rețele sociale. Ne-a cucerit rând pe rând și s-a asigurat că nu-l vom uita prea repede. Vă dați seama probabil ce așteptări (imense) am avut de la celelalte romane scrise de Fredrik Backman - am citit Britt-Marie was here la puțin timp după ce m-am despărțit (cu lacrimi în ochi) de Ove ; am îndrăgit-o la fel de tare, deși la început părea doar o femeie obsesiv-compulsivă, s-a dovedit a fi un personaj extrem de curajos, iar romanul s-a transformat ușor într-o pledoarie pentru egalitate și importanța vocii feminine în societatea de azi. Pe Britt-Marie am întâlnit-o și în prezentul roman, dar cred că Fredrik a rămas puțin contrariat de atitudinea ei și s-a decis să-i ofere un roman separat, pentru a mai îndulci sentimentele cititorilor. Surprinzător (sau mai degrabă nu), m-am îndrăgostit de Elsa. Căci bunica nu e personajul-cheie aici, chiar dacă titlul sugerează asta. Bunica e doar liantul care ține toată povestea pe linia de plutire, însă Elsa e adevăratul magician, adevăratul deschizător de drumuri și erou modern pe care oricine l-ar dori prin preajmă. Spoiler alert : bunica moare. Cred că aveam o bănuială de la început, dar am preferat să mă mint până când am ajuns la momentul culminant. Și oricât de nebunească și amuzantă și ieșită din comun ar fi fost relația bunică-nepoată, cea dintâi este hotărâtă să își dezvăluie secretele în fața celei mai importante ființe care a existat vreodată pentru ea. Bunica îi lasă Elsei o moștenire de nedescris, un puzzle enigmatic, reprezentat cu succes de blocul în care trăiesc. Piesele de puzzle sunt vecinii Elsei, toți având o legătură mai mult sau mai puțin directă cu bunica, iar aceste relații reprezintă îmbinările corecte de care Elsa are nevoie pentru a-și îndeplini misiunea. E imposibil să nu le iubești pe cele două - amazoane moderne, lipsite de tact, cu un simț al umorului foarte bine dezvoltat, o ironie fină, capabilă să țâșnească în cele mai nepotrivite momente și cu suflete mai mari decât un tărâm de basm, care să compenseze pentru toate celelalte. E greu să nu-ți placă de Alf, veșnicul morocănos, care se dă peste cap ca s-o ajute pe Elsa, oricât de tare l-ar enerva că trebuie să iasă din căldura apartamentului său. Am îndrăgit-o până și pe Britt-Marie - destinul ei se conturează deja spre sfârșitul acestui roman și dacă sunteți curioși să aflați prin ce aventuri total neobișnuite a mai trecut, vă sfătuiesc să-i citiți povestea. E greu să nu empatizezi cu fiecare personaj - căci lecția pe care Elsa trebuie să o învețe după moartea bunicii e să nu judece pe nimeni după aparențe ; fiecare om are o poveste și o explicație pentru atitudinea sa. Așa cum bine spunea Alf, dacă nu ne-am spune poveștile, ne-am sufoca cu toții. Obsesia Elsei pentru Harry Potter e unul dintre motivele pentru care iubesc această carte. Referiri la poveste există la tot pasul, până și bunica împrumută anumite scene sau citate din lumea vrăjitorului pentru a da credibilitate basmelor. Indignarea Elsei față de persoanele care nu au citit cărțile devine una de proporții atunci când discută cu propriul tată. Iar anxietatea lui (deja prezentă) crește și mai mult când află că va fi nevoit să se uite nu la unul, ci la opt filme cu Harry Potter și să citească șapte cărți. E o scenă extrem de amuzantă, omul habar nu are ce l-a lovit. Cartea asta are de toate - vină, dragoste, ură, frustrare, suferință, măști, indiferență ; tot ce e uman și greu de explicat în cuvinte, tot ce e firesc și imposibil de împărtășit cu ceilalți. Vă spuneam mai sus de obsesia mea pentru Ove, însă Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău adăpostește între pagini o forță de neegalat. Ove e mult mai cuminte și mai imun la riscuri, în timp ce pentru bunica Elsei nu există altceva decât risc. Viața ei, formată din lupte în războaiele altora, sacrificiul relației cu propria fiică în pofida salvării unor străini, încălcarea tuturor regulilor existente și inexistente este un exemplu grăitor de independență și ambiție. Bunica Elsei este o voce universală feminină, care te îndeamnă (de fapt, te împinge de la spate, căci subtilitatea nu se regăsește prin calitățile ei) să crezi mai mult, să faci tot ceea ce oamenii spun că nu poți să faci, să nu apleci urechea la cei neștiutori, sclavi ai prejudecăților. Se pune mare accent pe aceste mesaje inspiraționale și pe feminism, însă pentru Fredrik Backman ele nu sunt niște clișee pe care le folosește doar pentru că funcționează în cazul majorității. Limbajul simplu folosit de Backman în romanele sale, care le face atât de ușor de citit și de îndrăgit, reprezintă încă o dovadă a geniului său. Să scrii despre lucruri simple, stârnind emoție la fiecare pas e foarte greu de realizat. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
"Vreau să spun oare cele mai urâte fapte ale noastre ne definesc atunci când suntem în viață? Sau crezi că ființele umane sunt mai bune decât cele mai urâte lucruri pe care le-au făcut vreodată ca specie? "
Autoarea romanului Mincinoșii revine cu o poveste aproape psihedelică despre feminitate, puterea de a te reinventa într-o lume care te calcă în picioare constant și modalitățile prin care poți să trăiești după regulile proprii. "Orice relație intensă între oameni e plină de capcane și, dacă vrei să dureze, e nevoie să înveți să le ocolești. Am făcut la fel și atunci și, în cele din urmă, mi s-a părut că am găsit o altă dovadă , cine mai știe a câta, a splendorii și beznei prieteniei noastre, a duratei și dificultății suferinței Lilei, cea prezentă și viitoare."
Ultimul volum al Tetralogiei napolitane m-a chinuit aproape rând cu rând. Destinele personajelor par să meargă doar pe drumuri descendente, în timp ce cititorului i se arată același Napoli măcinat de violență și corupție, fără șanse mari de schimbare. Încheierea acestei minunate povești nu va oferi prea multe răspunsuri, misterele din relația celor două prietene adâncindu-se tot mai mult, pe măsură ce cartea se apropie de final. Fundalul pe care s-a petrecut întreaga acțiune rămâne același și totuși altul, păstrând în fiecare colț mărturii ale personajelor care ne-au încântat mai bine de 1000 de pagini... Am știut mereu că în spatele unui priviri tăioase sau a unei atitudini categorisită de ceilalți drept ciudată, se ascund povești care de-abia așteaptă să fie spuse, împărtășite, înțelese. Nu m-am îndoit că în spatele măștilor care ne sunt etalate de către ceilalți s-ar putea ascunde experiențe asemănătoare cu ale noastre sau chiar mai dureroase, că straturile de protecție pe care le purtăm devin uneori excesiv de grele, împingându-ne în jos pe zi ce trece. Cu toții am simțit nevoia acută de a împărtăși cuiva o experiență care ne-a marcat și am constatat cu surprindere că nu e nimeni în jur. Cu toții simțim lipsa cuiva în fiecare zi, chiar dacă nu știe nimeni lucrul ăsta. Cu toții avem regrete și greșeli pe care nu ni le putem ierta, lupte interioare mai devastatoare decât războaiele din lumea reală și laturi pe care nu dorim să le arătăm nimănui... Cartea asta e despre umanitate și despre oameni, iar cuvintele mele nu au puterea de a-i transmite adevărata valoare. Tot ce pot să fac e să vă îndemn să n-o mai lăsați din mână...
A fi duplicitar nu înseamnă neapărat a fi un om rău. A te juca din când în când cu sentimentele celorlalți sau a provoca puțin destinul nu înseamnă a fi un om lipsit de scrupule. Duplicitatea e o monedă pe care o învârtim între degete, veșnic indeciși între datoria de a face bine și dorința nebunească de a risca. Există în fiecare om o parte bună și una mai puțin bună, iar lupta dintre ele nu se încheie niciodată, așa cum o demonstrează și eroina romanului scris de Sophie Hannah.
Romanul lui Joan Didion e ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat sub apă o bună perioadă de timp și te-ai lăsat purtat de curenți fără să acționezi în niciun fel. E un moment în care îți dai seama că lupta e eternă, iar clipele de cumpănă nu se deosebesc cu nimic de cele obișnuite, în care lucrurile merg bine ; ele doar apar, fără să pună întrebări, fără intenția de a surprinde. "Acum îmi dau seama că nu era nimic neobișnuit : confruntați cu o nenorocire neașteptată, ne concentrăm pe cât de comune au fost împrejurările în care s-a produs dezastrul, cerul albastru senin din care s-a prăbușit avionul, treburile de rutină încheiate cu o mașină în flăcări, leagănul în care copiii se jucau ca de obicei când un șarpe cu clopoței a atacat din senin."
"Uneori chiar cred că puterea scrisului și dragostea pentru literatură vor îndepărta furia asta uriașă, atroce, dorința de a face rău, o dorință oarbă, fără sens. Alteori mă gândesc că scrisul, în fapt, nu are vreo putere, ci e doar o iluzie, vanitatea unui om mic care crede că poate fi mare și că literatura nu poate salva vieți sau suflete, nu poate salva de fapt nimic, pentru că sub chipul de mântuitor al literaturii nu se ascunde altceva decât obrazul zdrențuit al unei târfe consumate de viață și de răul dinăuntru, iar răul este singurul element de a cărui existență nu ne putem îndoi. Răul sufocă tot."
Radu Găvan a fost de la început un autor incomod, capabil să scoată la iveală cele mai mari temeri , neîmpliniri și să-și pună cititorul față în față cu propriul destin. Capabil să abordeze subiecte delicate, să exploreze fragilitatea și mizeria caracterului uman, să încingă o horă cu toți demonii, Radu scrie și de această dată o poveste cu tâlc, despre durere, luptă interioară și condiția scriitorului în peisajul contemporan. "Viața ridică multe bariere în calea celor care sunt altfel. Orice instrument care ne ajută să-i descoperim pe acești oameni - indiferent cine sunt ei, indiferent cum se deosebesc de noi - este un lucru valoros." (Keith Stuart)
Keith Stuart a reușit să scrie o poveste cu un puternic impact emoțional analizând una dintre cele mai problematice tulburări ale lumii moderne - autismul. Folosind cuvinte simple și situații banale din viața cotidiană, autorul reușește să facă din Băiatul care voia să-și construiască lumea un roman în care normalitatea, așa cum o știm noi, își pierde granițele, se dilată și își face loc printre prejudecăți adânc înrădăcinate în conștiințe... O poveste a plăcerilor ascunse a unei societăți nobile - la prima vedere, doar asta dezvăluie romanul lui Jose C. Vales, devenind apoi o satiră la adresa persoanelor sus-puse, obișnuite să calce pe cadavre pentru a obține ceea ce visează.
Dragostea îmbracă o varietate infinită de forme. Dragostea poate fi blândă sau distrugătoare, puternică sau o slăbiciune marcată - depinde de filtrul persoanei care o oferă și asupra cui se abate. Sentimentul care te face vulnerabil până în vârful degetelor are o intensitate de zeci de ori mai mare atunci când se revarsă asupra unui copil. Dragostea de mamă poate muta munți, dărâma granițe și lupta până la moarte împotriva lumii întregi, chiar dacă ADN-ul copilului este diferit față de al mamei. Acolo unde femeile sunt regi ne pune față în față cu adopția, dificultățile și temerile care izvorăsc din această decizie, dar și frumusețea unei lumi exotice, pline de mister și miraculos : Nigeria.
|
Arhivă
April 2024
|