Joan Didion - Anul gândirii magice

Romanul lui Joan Didion e ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat sub apă o bună perioadă de timp și te-ai lăsat purtat de curenți fără să acționezi în niciun fel. E un moment în care îți dai seama că lupta e eternă, iar clipele de cumpănă nu se deosebesc cu nimic de cele obișnuite, în care lucrurile merg bine ; ele doar apar, fără să pună întrebări, fără intenția de a surprinde. "Acum îmi dau seama că nu era nimic neobișnuit : confruntați cu o nenorocire neașteptată, ne concentrăm pe cât de comune au fost împrejurările în care s-a produs dezastrul, cerul albastru senin din care s-a prăbușit avionul, treburile de rutină încheiate cu o mașină în flăcări, leagănul în care copiii se jucau ca de obicei când un șarpe cu clopoței a atacat din senin."

Povestea lui Joan începe cu moartea soțului și suferința fiicei, aflată pe un pat de spital la terapie intensivă. Sosiți acasă de la spital, așezați la masă ca de obicei - nimic anormal până în momentul în care John se oprește din vorbit, cade jos, iar viața i se scurge printre degete în urma unui incident coronarian masiv. În stare de șoc și total debusolată, Joan încearcă să se descurce singură, refuzând orice ajutor din partea familiei. Conștientă că viața ei s-a schimbat ireversibil și totuși sperând că John, soțul ei, se va întoarce, Joan pornește pe drumul vindecării (dacă putem să îi spunem așa) luptând pentru fiica ei și trecând prin diverse etape, datorită amintirilor cu John, ai anilor fericiți pe care i-au trăit împreună, fără sentimentul sfârșitului, într-un univers etern, doar al lor. 

Ceea ce șochează în romanul lui Joan nu sunt faptele sau vorbele din timpul doliului, ci consternarea omului în fața surprizelor vieții. "Nu suntem sălbăticiuni idealizate. Suntem ființe muritoare imperfecte, conștiente de mortalitate chiar și cînd o respingem, învinși de propriile complicații, atât de conectați încât atunci când ne jelim pierderile, ne jelim, la bine și la greu, pe noi înșine. Așa cum eram. Așa cum nu mai suntem." Moartea e singura constantă în viață. Efemeritatea clipelor, a trăirilor sau a relațiilor interumane își face simțită prezența de fiecare dată când începem să visăm la eternitate. Însă indiferent de adevărurile ascunse adânc în subconștient, continuăm să ne spunem povești cu zâne și să sperăm din tot sufletul că vom avea parte de alt final. Suntem surprinși în fața pierderii ființelor iubite, căci dragostea pe care le-o purtăm ne orbește și ne apare ca un scut împotriva morții. Din păcate, dragostea nu îi face imuni la accidente sau destin. 

Anul gândirii magice este o carte-terapie, o poveste despre lucrurile pe care uităm să le prețuim, convinși fiind că toată lumea are parte de ele și despre puterea de a lupta în fiecare zi, mereu în spatele unui zâmbet liniștitor. 

​Cartea o găsiți aici. 

---