Radu Găvan - Diavoli fragili

"Uneori chiar cred că puterea scrisului și dragostea pentru literatură vor îndepărta furia asta uriașă, atroce, dorința de a face rău, o dorință oarbă, fără sens. Alteori mă gândesc că scrisul, în fapt, nu are vreo putere, ci e doar o iluzie, vanitatea unui om mic care crede că poate fi mare și că literatura nu poate salva vieți sau suflete, nu poate salva de fapt nimic, pentru că sub chipul de mântuitor al literaturii nu se ascunde altceva decât obrazul zdrențuit al unei târfe consumate de viață și de răul dinăuntru, iar răul este singurul element de a cărui existență nu ne putem îndoi. Răul sufocă tot."

Radu Găvan a fost de la început un autor incomod, capabil să scoată la iveală cele mai mari temeri , neîmpliniri și să-și pună cititorul față în față cu propriul destin. Capabil să abordeze subiecte delicate, să exploreze fragilitatea și mizeria caracterului uman, să încingă o horă cu toți demonii, Radu scrie și de această dată o poveste cu tâlc, despre durere, luptă interioară și condiția scriitorului în peisajul contemporan. 

"Căutam o evadare din singurătatea care se strângea din ce în ce mai mult în jurul meu, iar cărțile, lecturile, cititorii, scriitorii, toate acestea erau cuțite care tăiau fâșii din viața mea anostă și le aruncau la gunoi."

Construit pe mai multe planuri, care ar putea cu ușurință să se contopească într-unul singur, Diavoli fragili este povestea scriitorului contemporan, aflat mereu între ciocan și nicovală, orbit de dorința de a scrie cât mai mult, stupefiat în fața succesului și a mulțimilor de oameni, incapabil să se retragă în cochilia caldă care îl apăra cândva... Nu există personaje principale sau acțiune propriu-zisă, ci doar scriitorul ca entitate superioară, înconjurat de proprii demoni, călătorind în Infern și dincolo de el pentru a-și duce la bun sfârșit frazele care îi dansează în minte, nelăsându-i nicio clipă de liniște. Dincolo de coperta frumoasă a unei cărți există mereu aceeași luptă a autorului cu timpul, cu propria minte, cu neglijarea voită a celorlalte activități, inclusiv a propriei familii, speranța firavă a unei aprecieri, a unei singure persoane care să îi înțeleagă cu adevărat vorbele.

Este adus în discuție rolul literaturii - citim doar pentru a ne relaxa sau citim pentru a ne salva într-un anumit fel? Răspunsul e undeva la mijloc, în timp ce societatea strigă în gura mare că literatura are o datorie morală de a îndrepta / îndepărta răul din lume. Puterea cuvintelor este în continuă creștere, însă niciodată nu va salva un om menit să se distrugă până la capăt. Această analogie (fata care s-a sinucis-cartea unui scriitor celebru găsită lângă cadavru) mi-a adus aminte de serialul 13 reasons why. O adolescentă extrem de fragilă se sinucide la fel ca și cea din carte, lăsând în urmă mai multe casete, în care își explică decizia. Cei considerați responsabili încep să-și pună întrebări, se simt vinovați într-o mai mică sau mai mare măsură, însă nu reușesc să se pună în locul celei dispărute. Sunt plini de răspunsuri și soluții, tardive însă. Poate că s-ar fi putut face mai mult, poate că nu... Lupta este discutabilă până la un anumit punct. Atunci intervine liberul-arbitru, decizia de a merge mai departe sau a încheia totul, indiferent de șoaptele din jur. 

"Pe de o parte înțeleg de ce se întâmplă asta, înțeleg dorința oamenilor de a naviga pe ape liniștite, indiferența sau poate frica lor față de orice val mai neobișnuit care le-ar putea răsturna bărcuța, dar care în același timp i-ar putea duce într-o altă lume, înțeleg atracția lor față de tot ce e banal, de orice e facil, spectaculos într-un mod ieftin și ușor de înțeles și acceptat, dar pe de altă parte nu vreau să înțeleg așa ceva, nu pot. Nu vreau. Nu poate fi doar atât."

Sunt analizate și preferințele cititorilor, în raport cu dorința scriitorului de a dobândi faima. Scriitorul trece printr-o gamă largă de emoții, dorind să fie înțeles și apreciat, conștientizând în același timp afinitatea cititorului pentru lecturi ușoare, care nu îl solicită prea mult din punct de vedere psihic. Paradoxul scriitorului se naște întotdeauna după ce a terminat de scris și înainte ca noul roman să îi dea coșmaruri în timpul nopții, chinuindu-l neîncetat. 

Diavoli fragili poate fi considerat un roman dus la un nivel superior, un fel de artă sadică, în care autorul își pune sufletul pe tavă, asteptând să fie sfâșiat în mii de bucăți, prins între chin și plăcere. 

​Cartea o găsiți aici. 

---