O femeie însărcinată în 37 de săptămâni se urcă la bordul unui avion privat. În avion se mai află pilotul și fiul său de 9 ani. Dintr-o mare neatenție combinată cu condiții meteo nefavorabile, avionul se prăbușește, lovind în căderea lui un siloz. Singura supraviețuitoare a acestui accident e fetița nou-născută în condiții absolut înspăimântătoare. Din fericire (sau poate că e prea devreme să ne pronunțăm) nu rămâne singură pe lume. Tatăl ei este un om extrem de bogat, care va face tot posibilul să-i ofere o viață bună. La început, în stare de șoc și răpus de durere, bărbatul habar nu are ce să facă cu un nou-născut atât de fragil. Ar da orice ca în locul fetiței să se afle soția lui mult iubită. 

Însă timpul reușește să-i vindece rănile într-o mai mică sau mai mare măsură, iar bărbatul începe să-și observe fiica cu atenție, să petreacă timp împreună cu ea, să o cunoască. Încetul cu încetul începe să se îndepărteze tot mai mult de lume, lăsându-și afacerile în grija angajaților și mutându-se într-o casă izolată din mijlocul Angliei pentru ca viața lor să nu fie perturbată de nimic. Pe măsură ce copilul lui crește, gândurile sale ajung în direcții nepotrivite, iar relația lor se transformă într-una sexuală. Fetița, evident, nu are habar că ceea ce face tatăl ei se numește abuz, în timp ce bărbatul se gândește că lucrurile pe care le face nu au cum să fie greșite, pentru că ființa aceea s-a născut cu ajutorul lui, nu există limite de nepătruns în relația lor. Unii dintre angajați își dau seama că ceva nu este în regulă și rând pe rând dispar, fiind înlocuiți de alții. Atunci când încep să apară suspiciunile, tatăl fetei se asigură că persoana respectivă nu va mai fi prin preajmă. Dar lucrurile se complică odată cu apariția unui tănăr fermecător, de care fata este absolut fascinată. Acesta are bănuielile sale la început și după ce înțelege ce se întâmplă între cei doi, decide să o salveze pe fată din ghearele tatălui posesiv. 

Marsuinul se bazează pe legenda lui Apollonius, iar autorul o reinterpretează cu ajutorul unei scriituri întunecate, pline de umbre care așteaptă să atace. Limbajul este unul deosebit de exagerat, cu diverse trimiteri la personalități, evenimente din alte secole sau poezii aproape uitate, iar subiectul ales unul care te îngrețoșează și îți stârnește curiozitatea în același timp. E primul roman de Haddon pe care îl citesc și pot să spun doar că nu este la îndemâna oricui. M-am chinuit destul de mult cu lectura, am trecut prin multe stări contradictorii și am abandonat-o la anumite intervale cu gândul să o închid pentru totdeauna. Marsuinul e o carte care te bântuie, am ajuns să mă întreb dacă e rodul unei minți bolnave sau a uneia geniale și nu am ajuns la nicio concluzie. E cu siguranță o poveste inedită, care nu seamănă cu aproape nimic din ceea ce am citit și cred că fiecare cititor o va trece prin propriul filtru, o va urî sau o va iubi în funcție de stările pe care le va avea pe parcursul lecturii. 

​Cartea o găsiți aici. 

Savelie se naște în curtea unui vechi imobil din Moscova și deschide ochii din prima clipă a vieții sale. Își vede mama pentru prima dată și constată că este special față de frații lui, care au cu toții ochii închiși. În plus, Savelie simte că a văzut lumea încă din pântecul mamei, a privit cu claritate în jurul lui și a înțeles totul. Înzestrat cu o curiozitate aparte pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Savelie hoinărește încontinuu și își bagă nasul prin toate colțurile, atent la plante, oameni sau alte forme de viață. Este atras de locuri necunoscute, neexplorate și vrea să descopere totul dintr-odată. Dacă s-ar putea într-o singură zi. Pe măsură ce crește, intuiția lui se dezvoltă din ce în ce mai mult și știe, instinctiv, atunci când oamenii sunt supărați sau foarte, foarte fericiți. Îi place să-i observe în tăcere, să le observe gesturile și reacțiile, să le anticipeze următoarea mișcare cu precizia unui șahist. Înțelege mai multe despre ei decât ar putea crede aceștia și observațiile sale sunt de cele mai multe ori corecte. Are un simț fin în ceea ce privește sentimentele neîmpărtășite, dorințele ascunse, frustrările și durerile fiecăruia. 

Scris din perspectiva unui motan extrem de interesat de lumea din jurul său, Zilele lui Savelie ​explorează lumea oamenilor cu o bogăție infinită de detalii. Savelie este un observator tăcut al fericirii, al durerilor și al nenorocirilor, are un dar aparte de a se infiltra în viețile oamenilor și a simți pericolul, de a pleca la timp dintr-o situație neplăcută sau de a oferi mângâiere atunci când are ocazia. Pentru el, nu există nimic mai fascinant decât modul de viață al ființelor bipede, felul în care acționează acestea și mai apoi regretă ceea ce au făcut, felul în care iubesc și suferă, caracterele imprevizibile sau cruzimea apărută subit. Multitudinea de lucruri care îi diferențiază pe oameni unii de alții sunt un adevărat spectacol pentru Savelie, care descoperă în fiecare zi lucruri noi. 

Pisicile au devenit personaje aproape permanente în operele de ficțiune, oamenii fiind extrem de curioși în legătură cu comportamentul lor și modul în care percep și înțeleg lumea umană. Deși par niște creaturi total indiferente la altceva decât propriile nevoie și imediata satisfacție, pisicile înțeleg mult mai mult despre oameni decât lasă să se înțeleagă. Simt tristețea și deznădejdea, simt bucuria, grijile, știu să ofere alinare atunci când e nevoie, dar și să ofere intimitate. Savelie este un personaj extrem de curios, dar care știe să-și dozeze această curiozitate atunci când e cazul, absolut fascinat de lumea oamenilor și tot ceea ce presupune ea. Prin intermediul lui, observăm nenumărate detalii pe care în mod obișnuit le-am ignora, dar care pentru simpaticul motan sunt neprețuite. Lumea arată altfel prin ochii unei pisici - este mai plină de culoare, mai vie și mai animată, plină de miracole la tot pasul, de oameni grăbiți și total neatenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Acest roman poate fi un exercițiu bun de imaginație, care să ne oprească puțin din fuga noastră continuă și să ne arate toate lucrurile pe care le pierdem, pe care le ignorăm atunci când suntem prea absorbiți de grijile cotidiene. 

Cartea o găsiți aici. 

"Deși în strâmtoarea laboratorului nici unul nu era pe deplin conștient, acolo, în clipa aceea, tocmai se născuse noul miros al unui întreg secol." 

Unul dintre cele mai faimoase parfumuri din lume s-a născut în 1921, într-un laborator din Provence în mâinile celebrului parfumier Ernest Beaux. Coco își dorea o aromă originală, care să combine eleganța, feminitatea și simplitatea, un miros imposibil de uitat, care să îi asigure nemurirea. Dorința ei s-a îndeplinit, căci parfumul este și astăzi o emblemă a luxului, a eleganței născută din simplitate, a frumuseții care nu are nevoie de artificii. Coco a devenit nemuritoare chiar atunci, iar aroma continuă să vorbească despre moștenirea pe care a lăsat-o în urmă, atât în domeniul modei, cât și în cel al parfumeriei. Chanel No. 5 nu este singura esență a acestui minunat roman, dar cu siguranță este actorul principal al poveștii care se întinde de la sfârșitul Marelui Război și după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial. Pablo de Soto este un ucenic în plină ascensiune atunci când Ernest Beaux, maestrul său, creează celebra esență Chanel. Marcat de o copilărie plină de griji, de moartea prea timpurie a părinților săi, Pablo ajunge în grija mătușii sale din Franța. O nouă viață i se deschide în față, o prietenie și o dragoste care vor sfida timpul ani la rând. Pablo ajunge din întâmplare în laboratul lui Beaux, atras de știința parfumurilor și îndrăgostit pe viață de mirosuri. Pasiunea lui se transformă într-un talent neobișnuit, o capacitate incredibilă de a transforma plantele în esențe care să dăinuie. Evoluția lui este rapidă, astfel că maestrul său îi găsește un loc de muncă la Paris, în fabrica celebrului Guerlain, o altă legendă a modei și a parfumurilor. Doar că această plecare îl va îndepărta pentru mulți ani de marea lui iubire, Claudine și de toți oamenii pe care îi iubește la nebunie. Înainte de plecare, îi dăruiește fetei o mostră din celebrul No. 5, care încă nu ajunsese pe pielea tuturor. Acest miros le va defini iubirea imposibilă, relația tumultoasă și sufletele rănite prea devreme. 

Ajuns la Paris, Pablo pășește pe drumul ascensiunii sale. Devine un parfumier celebru, dar viața îi este marcată de tragedii la tot pasul. Se căsătorește cu o femeie pe care nu o poate iubi, oricât de tare se străduiește, iar în cele din urmă căsnicia lor se destramă, așa cum era menit de la bun început. Viața își continuă ritmul și trecerea, fără ca inima frântă a lui Pablo să se vindece cu adevărat. Ascensiunea nazistilor și ocuparea Parisului îl obligă pe acesta să-și vândă afacerea și să accepte o ofertă de muncă la Barcelona, orașul copilăriei sale timpurii. Ajuns aici, Pablo este convins că va putea s-o ia de la capăt, să scape de fantasmele trecutului. Dar destinul are alte planuri, iar regăsirea celor doi foști iubiți se întâmplă într-un moment nepotrivit. Relația lor, mereu cu un pas în urmă, dominată de aroma răcoroasă a parfumului tinereții, se destramă pentru totdeauna. Iar Pablo este nevoit să adune toate bucățile vieții sale și să le pună la loc cum știe mai bine, să alunge odată pentru totdeauna demonii care îi dau târcoale. 

"Până în 1924, parfumul se putea cumpăra în magazinele Chanel din Paris, Cannes și Deauville, unde strălucea în recipientul lui neobișnuit. Căci pentru prima oară un parfum se prezenta într-un flacon de laborator, cu dop tăiat ca un diamant care evoca geometria Pieții Vendome. Simplu, auster, clar, în constrast izbitor cu flacoanele deceniilor anterioare. [...]
Este posibil, doar posibil, ca Gabrielle Chanel să-și fi asigurat atunci nemurirea."  

Aroma timpului este un roman fascinant, plin de personaje care au făcut istorie și au rămas în istorie drept adevărați pionieri în domeniile lor ; o poveste de dragoste născută din esența unui parfum celebru și o poveste despre destin. La fel la destinul celebrei Coco Chanel, care în ciuda tuturor obstacolelor a continuat să-și asculte talentul (chiar și după ce inima i-a fost frântă pentru totdeauna la moartea iubitului său) , viața are propriile căi de a arăta oamenilor ceea ce contează cu adevărat. Uneori e nevoie de o durere imensă pentru ca o legendă să se nască, e nevoie de fantasme și regăsiri pentru ca iubirea să capete iarăși forță, e nevoie de finalitate pentru ca noile începuturi să aibă șanse de supraviețuire. Puterea unui om și dreptul lui la fericire se dobândesc adesea după multe nenorociri, după farse ale destinului și întrebări fără răspuns. Chanel No. 5 a fost adus la viață în timpuri marcate de durere, răni care nu s-au vindecat niciodată și a devenit o legendă ducând în spate toate tragediile unui secol. E nevoie de nebunie, de curaj ca să creezi ceva ce lumea va percepe mereu drept un adevărat miracol. Dar uneori talentul e tot ce ți-a mai rămas, singura fărâmă de viață care te mai poate deștepta. Atât Pablo de Soto, care este un fel de metaforă a tuturor parfumierilor celebri ce au continuat să creeze chiar și în timpuri vitregi, cât și Coco Chanel sunt doi învingători, doi oameni care s-au luptat mereu să trăiască, în timp ce toți ceilalți au supraviețuit neștiind câte au de pierdut. 

​Cartea o găsiți aici. 

​edited by Maria Popova & Claudia Bedrick 

"But the reason I read is for the lionesses. For the sentences that pull me in with all their teeth." (Laura Brown-Lavoie) 

A Velocity of Being este una dintre cele mai frumoase cărți pe care mi-a fost dat să le citesc în viața asta. Compusă din scrisori adresate cititorilor din lumea întreagă, cartea însumează toate motivele pentru care citim și cum ne schimbă cărțile viața în moduri inimaginabile. Scrisorile sunt compuse de autori celebri, oameni din televiziune, personalități marcante ale secolului XXI, oameni de știință și fiecare dintre ele este însoțită de o ilustrație. Nici nu știu dacă cuvintele sau imaginile îi dau valoarea inestimabilă pe care o are, dar faptul că autoarele au reușit să adune atâția ilustratori laolaltă, care mai de care mai talentat, mi se pare aproape un miracol. Imaginile sunt atât de variate, de speciale și de unice, fiecare dintre ele înfățișând o lume cu totul nouă, o lume în care putem pătrunde nestingheriți și cu sufletul deschis. Scrisorile sunt mărturisiri despre importanța cititului, cărți care au marcat destine sau pur și simplu povești personale în care lectura a jucat un rol important. Poate cea mai puternică voce care susține că cititul poate salva vieți este aceea lui Helen Fagin, supraviețuitoare a Holocaustului, care în timpul ocupației naziste a înființat o școală și s-a străduit să le ofere elevilor săi puțină speranță. În timpuri atât de vitrege, ceea ce le-a captat atenția a fost romanul Pe aripile vântului , despre care Helen le-a vorbit prima dată, iar apoi alte și alte povești care le permiteau să călătorească în lumi mai bune.

Cărțile au fost soluții în timpuri întunecate, au dechis minți și inimi atunci când posesorii lor aveau mai mare nevoie. Sunt prieteni devotați, plini de surprize și aventuri fantastice, sunt carusele care te poartă înapoi în timp, în locuri în care ai simțit cea mai mare fericire din viața ta. Cărțile sunt bureți care absorb toate gândurile negative și le transformă în emoții, în soluții, în speranța unui viitor mai luminos. 

"We read as a form of faith." (Naomi Wolf) 

Cititul este evadare, libertate și visare în același timp. Citim pentru că ne simțim apăsați de lumea reală, citim pentru că vrem să descoperim alte lumi sau pentru că nu mai înțelegem ce se întâmplă cu noi, nu mai știm dacă ceea ce simțim este normal sau nu. Citim pentru că vrem să simțim o apartenență la ceva mai mare decât noi, pentru că ne face bine să știm că nu suntem singuri, că mai există și alți oameni care au gândit la fel ca noi, au simțit totul deodată și au reușit să se descopere. Citim pentru că avem nevoie să prindem aripi, să căpătăm încredere în noi și în propriile vise. Citim pentru că toate aceste lumi descoperite ne fac să trăim din nou și din nou cu aceeași intensitate. 

Nu mi-aș putea imagina o viață fără cărți, fără plăcerea de a mă cufunda într-o lume total diferită de cea în care trăiesc. Nu știu să trăiesc altfel decât citind și am descoperit acest lucru la o vârstă destul de fragedă. Cărțile mi-au fost salvare atunci când nu mai vedeam lumina de la capătul tunelului, atunci când am suferit mai intens decât mi-aș fi putut închipui vreodată, atunci când am simțit o fericire fără margini și o teamă la fel de mare că aș putea să pierd această împlinire nou descoperită. Am citit mereu - atunci când am iubit, atunci când nu mă mai regăseam niciunde, atunci când m-am redescoperit, atunci când lumea părea să se prăbușească în jurul meu. Am citit întotdeauna cu aceeași plăcere și voi continua s-o fac până la sfârșitul vieții. Cred cu tărie că cititul salvează vieți. Pe-a mea a salvat-o de nenumărate ori. 

Cartea o găsiți aici. 

Am fost fascinată de Africa de când mă știu. Mi-a inspirat mereu, mai mult decât orice altceva, ideea de libertate absolută - un pământ dominat de legende, de o frumusețe covârșitoare, cu peisaje care îți taie respirația și provocări la fiecare pas. Africa a devenit o destinație din ce în ce mai căutată în ultimii ani, în special datorită parcurilor naționale, în care turiștii au ocazia să vadă animalele sălbatice în mediul lor natural. A devenit imaginea-emblemă a continentului, simbolul pe care îl recunoaște toată lumea, visând cu ochii deschiși că se vor afla cândva acolo. Dar Africa înseamnă mult mai mult de atât și mi-am dorit să citesc despre partea ei brută, neșlefuită de reclame turistice sau cuvinte siropoase. Am descoperit această carte absolut întâmplător și am iubit-o de cum am pus mâna pe ea. Ana și Ionuț, doi tineri curajoși și dornici de aventură, au străbătut continentul african pe motocicletă și au trăit timp de 14 luni aventura vieții lor. 

Africa din această carte e vie, e colorată și surprinzătoare, populată de oameni frumoși și fericiți în ciuda tuturor lipsurilor. Autorii nu au urmat un traseu clasic, nu s-au cazat prin hoteluri, ci au străbătut-o pe șaua motocicletei sau, mai târziu, într-un jeep alături de noii lor prieteni. Calea lor neconvențională le-a adus experiențe mai spectaculoase decât filmele de la cinema, zeci de întâlniri cu localnici, sute de obstacole, controale și defecțiuni ale motocicletei. S-au îmbolnăvit de malarie, au așteptat multe săptămâni după piese pentru motocicletă care erau disponibile doar în Europa, au făcut voluntariat în pădurea ecuatorială din Nigeria și au ocolit pe cât posibil birocrația. Aventura lor e plină de surprize, necunoscute aparent imposibil de rezolvat, dar și de o bucurie pură, nediluată, o stare de împlinire absolută pe care o simți și tu ca cititor. Viața are tendința să te surprindă, iar pe ei i-a surprins de prea multe ori, departe de casă și înconjurați doar de întinderi deșertice, dar le-a oferit clipe pe care ești norocos dacă ajungi să le trăiești. Indiferent de obstacole, au rămas la fel de hotărâți să-și continue drumul, și-au reîncărcat bateriile cu poveștile și curiozitatea localnicilor, cu mâncarea simplă pe care oamenii o împărțeau în ciuda condiției lor precare. 

Oyibo e una dintre cărțile acelea care te transportă într-o lume cu totul și cu totul nouă, plină de neprevăzut ; o lume despre care ai impresia că știi anumite lucruri, dar prejudecățile ți se demontează rând pe rând, pe măsură ce îi descoperi adevărata față. Nu prea citesc non-ficțiune și nici cărți de călătorii, dar povestea asta m-a marcat în feluri pe care nu pot să le explic. Este atât de antrenantă, de surprinzătoare, de realistă și imprevizibilă. Nu este un ghid de călătorie sau o carte care să îți spună cum să ajungi în Africa și care sunt obiectivele de neratat, ci povestea unor oameni care s-au infiltrat în Africa necosmetizată, stârnind și trăind emoții, lăsându-se surprinși de fiecare zi, de evenimente și oameni. Aventura lor nu este la îndemâna oricui, dar toate pericolele și evenimentele neprevăzute de care au avut parte sunt compesante de emoțiile care i-au încercat pe tot parcursul călătoriei. 

Cartea o găsiți aici. 

Oliver Sacks a fost un neurolog strălucit, un scriitor remarcabil, dar și un om profund pasionat de știință și tot ceea ce are legătură cu creierul uman. Interesale sale s-au întins mult peste aria medicinii, fiind o persoană extrem de curioasă, activă și mereu în căutarea unei noi provocări. I-am citit autobiografia, În mișcare, cu uimire și adâncă apreciere pentru spiritul său tânăr și mintea neobosită. A nutrit mereu o pasiune nestăvilită pentru toate lucrurile legate de creierul uman și a studiat îndelung acest organ, străduindu-se zi de zi să își ajute pacienții și să înțeleagă mecanismele bolilor. A trăit pe propria piele nenumărate patologii, inclusiv din alte sfere decât cele ale neurologiei, le-a documentat atent, dezvăluind apoi cititorilor săi nenumărate detalii despre cum funcționăm ca oameni și care sunt mecanismele care ne țin în viață. A murit la vârsta de 82 de ani, lăsând în urmă lucrări remarcabile despre medicină, știință și literatură. A fost un om incredibil de talentat, care și-a făcut mereu timp pentru pasiunile sale - dacă stai să te gândești nu există mulți medici care să posede și darul scrisului. 

Fluviul conștiinței este una dintre cele două cărți la care lucra înainte să moară, o colecție de zece eseuri despre memorie, conștiință, creativitate, experiență. Ca de fiecare dată în lucrările sale, Sacks face nenumărate referiri la cărți de căpătâi, lucrări științifice care l-au inspirat sau oameni care au adus contribuții importante în diverse domenii. Nu e nevoie să fii un cunoscător al medicinei sau să activezi în domeniu, pentru că Sacks are darul de a transforma termenii științifici în adevărate metafore pe înțelesul tuturor. Iar lumea pe care o descrie este atât de plină de experiențe prin care trecem cu toții, de emoții pe care le simțim cu aceeași intensitate și de curiozitatea nativă în legătură cu lumea în care trăim. După ce i-am citit autobiografia, am început să-l consider unul dintre cei mai talentați și amuzanți scriitori din câte mi-a fost dat să citesc. E atât de ușor să te lași cucerit de spiritul său tânăr, mintea mereu în alertă, dragostea imensă pentru viață și tot ceea ce înseamnă ea. Cea mai mare inspirație a lui Oliver Sacks a fost munca lui cu pacienții, patologiile pe care le vedea în fiecare zi la spital și care îl solicitau din toate punctele de vedere. Dar nu numai partea practică a meseriei sale iese în evidență, ci și partea umană, aceea care se chinuia zi și noapte să le redea oamenilor viața de dinainte sau una măcar asemănătoare cu ea. 

Fluviul conștiinței adună laolaltă date științifice , descoperiri importante ale ultimelor secole și o mulțime de personalități care și-au dedicat viața științei. Pentru Oliver Sacks, știința nu a însemnat doar medicină, ci multe alte domenii captivante și oameni care au reușit să iasă din zona lor de confort. Toate eseurile sale vorbesc despre experiență ca formă de cunoaștere, despre curajul de a ieși din rând, despre puterea de a te împotrivi normelor societății și despre adaptabilitatea ființei umane în orice situație. 

Cartea o găsiți aici. 

Titlul original al acestui roman este We were the lucky ones și reprezintă un fel de concluzie post-război a familiei autoarei. Georgia a aflat întâmplător povestea bunicului său, Addie Kurc, dar și a rudelor sale pe care le-a regăsit după aproape zece ani în care i-a considerat dispăruți pentru totdeauna. În 1939, cu puțin timp înainte de izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, Addie se afla în Franța și rădea împreună cu prietenii săi de discursurile lui Hitler. Nu ar fi bănuit atunci ce dezastre vor urma sau că îi va fi imposibil să se întoarcă în Polonia, țara lui natală. Înainte să-și dea seama, lucrurile degenerează din rău în mai rău, iar Addie primește o înștiințare de la armată - este chemat să lupte alături de francezi în acest război fără sens. Călătoria lui abia începe, într-un final drumul lui terminându-se tocmai în Brazilia, în celălalt capăt al lumii. Departe de toți cei pe care-i iubește, departe de tot ceea ce îi este familiar, Addie încearcă în repetate rânduri să ia legătura cu familia sa. Toate încercările lui se soldează cu un eșec. 

În timp ce Addie se pregătea să lupte în armata franceză, frații lui fuseseră trimiși deja în mijlocul luptei și fiecare încerca să supraviețuiască. După atacurile nazisților și preluarea Poloniei, părinții săi și surorile sale sunt puși să muncească, sunt evacuați din apartamentul lor și într-un final închiși într-un ghetou în Radom, orașul lor natal. Lucrurile se complică zi după zi, în timp ce apar din ce în ce mai multe zvonuri despre cruzimea fără margini a germanilor. Fiecare membru al familiei încearcă să îi țină pe toți aproape, să supraviețuiască încă o zi și să scape cu toții de acest coșmar în plină desfășurare. Războiul durează mai mult decât și-ar fi putut imagina, Hitler fiind bine echipat și aproape imposibil de învins. În momentul în care SUA decide să se alăture celorlalte puteri pentru a-i învinge pe nazisți, aceștia contracarează, ucigând din ce în ce mai mulți evrei, supunându-i la chinuri groaznice, muncă zilnică și foamete. Printr-un noroc aproape divin, familia Kurc supraviețuiește acestui război, reușind să rămână împreună, înconjurați de aceeași dragoste care i-a ținut în viață în toți acești ani. Și tot printr-un miracol, Addie reușește să dea de urma lor și îi așteaptă în Brazilia pentru a sărbători împreună Paștele evreiesc. 

Supraviețuitorii este saga unei familii care a luptat din răsputeri în timpul războiului și, în cele din urmă, s-au regăsit în aceeași formulă și după terminarea lui. Deși este o poveste șocantă, care prezintă fapte greu de imaginat, dar și valorile unei familii unite, încărcată de dragoste și respect, nu a reușit să-mi stânească neapărat emoții așa cum au făcut-o alte cărți care tratau același subiect. Autoarea se joacă de multe ori pe parcursul romanului, trecând de la un stil siropos la unul dur și înapoi - poate din acest motiv nu am reușit să rezonez foarte mult cu personajele sau cu unele întâmplări prin care au trecut. Romanul a fost destul de previzibil, încă din titlu mi-am dat seama că oamenii aștia vor găsi o cale să se reunească, indiferent de ororile care se întâmplau în jurul lor, iar finalul nu a fost neapărat o surpriză, deși e inevitabil să nu scapi câteva lacrimi când simți enormitatea acelui moment, importanța acelei regăsiri după aproape zece ani de griji și incertitudini. E un roman optimist, dar care nu uită să amintească de toți cei mai puțin norocoși, care și-au pierdut viețile sau familiile în acest război crud. 

Cartea o găsiți aici. 

În ultimele sale romane, Guillaume Musso și-a setat ca temă principală abilitatea scriitorului de a separa cele două lumi în care trăiește și în special consecințele ficțiunii  asupra realității cotidiene. Scriitorii sunt în general oameni introvertiți, obișnuiți să stea în liniște pentru a-și putea aduna gândurile, pentru a putea crea departe de agitația lumii. Dar în epoca modernă, un scriitor are nevoie de mult mai mult decât simplul talent de a stârni emoție. Are nevoie de relaționare cu cei care-i citesc cărțile, de promovare pe rețelele de socializare și o expunere minimă a vieții private în fața celorlalți. De cele mai multe ori, opera în sine nu mai este apreciată la adevărata ei valoare decât atunci când autorul este suficient de dispus să povestească detalii din viața sa cotidiană, să se apropie de public în postura unui om absolut obișnuit, care face o muncă obișnuită. Aceste lucruri au consecințe atât asupra scriiturii, cât și a autorului, care este judecat sau aclamat pentru opiniile sale mai degrabă decât din perspectiva a ceea ce scrie. 

Această trecere neîncetată de la ficțiune la realitate îl obligă să se justifice mereu în legătură cu tema abordată sau să explice mesajul cuvintelor pe care le-a scris, lăsând prea puțin spațiu de manevră cititorilor, prea puțin loc pentru ca aceștia să-și folosească imaginația. Viața e un roman se concentrează pe această prăpastie dintre operă și om, puterea de a diferenția ficțiunea de realitate și curajul de a le separa astfel încât viața scriitorului să fie la fel de obișnuită ca a oricărui alt om. Este povestea unui scriitor celebru, a cărui viață este un dezastru ambulant și în continuă mișcare. Divorțul și pierderea custodiei copilului sunt doar două dintre motivele care îi afectează cariera, dar și faptul că fosta soție s-a asigurat că toată lumea îl va percepe de acum încolo ca pe un ticălos și nu ca pe celebrul scriitor de bestseller. Dorind să pună un zid între carieră și viața personală, își creează o nouă identitate, una pe care publicul nu are cum s-o bănuiască. Aceasta îl va bântui mulți ani la rând, amintindu-i de viața pe care ar fi putut s-o aibă și punându-l în situația de a se confrunta cu proprii demoni, ieșiți acum la suprafață pentru a-i cere socoteală. 

Viața e un roman e și povestea unei mari iubiri, așa cum numai Musso poate să creeze, o iubire unică și fără asemănare. "Da, adevărul e că trăiam cu el acel gen de poveste care te marchează pentru totdeauna. "Imensa dereglare a tuturor simțurilor" de care vorbește Rimbaud. Și chiar în momentul în care trăiam această pasiune, știam deja că niciodată în viața mea nu voi mai nutri sentimente atât de puternice. Că ele constituiau apogeul vieții mele amoroase. Măsura potrivit căreia tot ceea ce voi trăi după aceea va fi considerat în mod inevitabil fad și tern."  Și pentru poveștile astea de iubire cred că mă întorc mereu la romanele lui cu aceeași emoție pe care am simțit-o prima dată când l-am citit. Evoluția lui se simte în ceea ce scrie, dar emoțiile pe care reușește să le stârnească, felul în care poate să îți frângă inima din câteva cuvinte - acestea au rămas constante, indiferent de subiectul abordat. 

Cartea o găsiți aici. 

M-a surprins și m-a fascinat cu Istoria albinelor, primul roman dintr-o tetralogie care conturează un viitor deloc optimist al omenirii, dominat de schimbările climatice și dorința obsesivă a omului de a fi stăpânul absolut. Istoria apelor continuă această poveste, cu personaje și provocări noi. La fel ca în romanul precedent, autoarea face o paralelă între prezent și viitor, acțiunea fiind plasată în fiordurile reci ale Norvegiei și într-o Franța din viitor, aridă și dominată de refugiați. Tema principală a romanului este apa și consecințele schimbărilor climatice asupra acesteia. În timp ce unele regiuni sunt din ce în ce mai secătuite, iar accesul la apă este un proces dificil, în alte părți ale lumii aceasta face ravagii și distruge vieți din cauza topirii ghețarilor și a fenomenelor tot mai neobișnuite.

De secole întregi, omul și-a extins dominația asupra apelor, creând tehnologii noi, adevărate industrii și exploatând mările și oceanele pentru a obține tot mai mulți bani. Nedându-și seama că natura este un adversar greu de învins, omul a continuat să se extindă în teritorii până nu demult neexplorate, aproape virgine și a făcut ce știe el mai bine - a distrus habitate și specii, a transformat totul într-o afacere profitabilă, diminunând consecințele gesturilor sale. Autoarea își imaginează un viitor apocaliptic, în care apa este aproape imposibil de procurat, iar oamenii sunt nevoiți să călătorească dintr-o țară în alta ca să nu moară de sete. Totul este dominat de incertitudine (vă sună cunoscut?) și necazuri, speranța fiind un lux pe care mulți nu și-l mai pot permite. O disperare vecină cu nebunia pune stăpânire pe omenire, în timp ce Pământul se supraîncâlzește și devine din ce în ce mai arid, incapabil să producă resursele necesare supraviețuirii. 

Istoria apelor frapează atât prin poveste, cât și prin mesajul cu aspect de viziune asupra viitorului. Pentru că șocul de a citi despre direcția în care se îndreaptă omenirea e și mai mare atunci când realizezi că suntem deja pe acel drum descendent, luptându-ne pentru un strop de normalitate într-o lume întoarsă cu susul în jos. Schimbările climatice, fenomenele neobișnuite se întâmplă din vina noastră și au consecințe nu doar asupra resurselor de hrană, ci mai ales a modului în care vom trăi de acum înainte, a felului în care ne vom raporta la ceilalți. Deja trecem printr-o pandemie care ne-a schimbat iremedial și continuă să ne schimbe zi de zi, să ne îndepărteze tot mai mult unii de ceilalți și să ne provoace constant. Avem o lipsă enormă de empatie și grijă față de celălalt și ea se acutizează pe zi ce trece, stârnind războaie inutile pentru fiecare problemă apărută. Lumea pare să se prăbușească la propriu, iar viziunea autoarei nu este nicidecum o ficțiune exagerată, ci un viitor pe care vom ajunge să îl trăim dacă nu ne trezim la timp Lucrurile arată rău din orice parte le-ai privi, iar valorile par să-și piardă importanța pe zi ce trece. 

Cartea o găsiți aici. 

Un tănăr psihiatru abia ieșit de pe băncile școlii se angajează la un spital din New England. Extrem de entuziast și plin de elan, acesta crede că va reuși să-l diagnosticheze pe cel mai bizar pacient al instituției, un tânăr internat acolo încă din perioada copilăriei. Asupra lui planează un mister adânc, personalul medical refuzând să vorbească prea mult despre el și situația lui, afirmând în repetate rânduri că toți cei care l-au tratat au murit fulgerător. Dar ambiția și ideile de măreție ale tânărului doctor sunt greu de ținut în frâu, astfel că începe să cerceteze pe cont propriu, deși directoarea instituției îi interzisese în mod clar acest lucru. Dosarul pacientului avea multe lacune și pauze de suspensie, nefiind clare nici diagnosticele care i s-au pus, nici tratamentele pe care le-a urmat. 

Prins tot mai mult în această poveste, psihiatrul nu realizează ce impact va avea asupra sa întâlnirea cu pacientul. Aparent, acesta este capabil să distingă cea mai adâncă teamă a persoanei din fața lui, pe care apoi o exploatează cu succes . În fața tânărului doctor, pacientul este total diferit față de toate legendele care circulă în jurul lui. E liniștit, empatic și vrea să își spună povestea. Are nevoie de cineva care să îl asculte cu adevărat, de un confident căruia să îi câștige încrederea. Nu trece mult timp până când tânărul doctor este aproape hipnotizat de noul său pacient, căzând ușor în capcana pe care acesta i-o întinde. Vrea să-l ajute să evadeze din spital, nebănuind ce consecințe devastatoare va avea această decizie asupra tuturor. 

Pacientul este un roman extrem de captivant, plin de mister, dar care la un moment dat își pierde din savoare. Ideea autorului e aproape genială, dar executată destul de simplist, în special spre finalul poveștii, când tensiunea atinge cote maxime și aștepți cu nerăbdare deznodământul sau măcar o explicație plauzibilă. Până la un moment dat, m-a ținut cu sufletul la gură și încercam din răsputeri să găsesc un diagnostic pentru acest caz aparent imposibil, însă imaginația autorului depășește orice limită atunci când misterul este dezlegat. Am rămas cu un gust amar nu doar din cauza întorsăturilor de situație, ci mai ales a finalului total inexplicabil care mi-a fost servit. La final, am rămas cu multe întrebări și o grămadă de enigme care nu își găsesc explicația pe parcursul acțiunii, un capăt de drum executat în grabă și mult prea fantezist. La primele pagini am început să îl compar cu Pacienta tăcută, care a fost un roman genial și extrem de bine executat, dar pe parcurs comparațiile și-au pierdut sensul din cauza felului în care autorul și-a transformat povestea. 

Cartea o găsiți aici.