Devenit deja un clasic al literaturii, romanul În Brooklyn crește un copac spune povestea lui Francie, o fată săracă, pasionată de lectură, care se chinuie să supraviețuiască. Mama ei se luptă zi de zi pentru ca familia să aibă ce mânca, în timp ce tatăl ei își cheltuie puținii bani câștigați pe băutură. Cu toate acestea, preferințele fetei sunt clare - tatăl e figura pe care o iubește cel mai mult, în timp ce mama se pierde cumva în peisaj, fiind considerată o persoană rece și lipsită de suflet. Cartea o urmărește pe Francie de la vârsta de unsprezece ani și până când devine adult, își găsește un job și se simte în sfârșit sigură pe ea și pe viața ei. Sărăcia în care crește și imposibilitatea părinților de a le asigura copiilor un trai decent nu face decât să sporească ambiția și determinarea fetei de a-și construi o viață sigură, fără lipsuri materiale. O viață liniștită, fără grija zilei de mâine, o existență care să-i permită să descopere mai multe plăceri, să aibă parte de experiențele pe care le-a ratat în copilărie, să fie la fel ca toți oamenii la care se uita cu jind când era mică. Titlul face referire la un copac care creștea lângă casa lui Francie ; creștea în ciuda obstacolelor impuse de oameni, care continuau să-l taie. Acest copac este o metaforă care încastrează personalitatea lui Francie - în ciuda greutăților și a lipsei de șanse, fata se luptă pentru o viață mai bună, fiind convinsă că lucrurile se vor schimba la un moment dat în bine. Ceea ce nu-i lipsește este speranța, iar speranța o determină să meargă mai departe prin zilele sumbre și să lupte în continuare. Pe parcursul acțiunii, sunt abordate subiecte mari, delicate - desfășurarea Primului Război Mondial, sărăcia, mișcarea Sufragetelor - precum și cele absolut firești - boala, sexualitatea, relațiile de familie. Romanul vorbește foarte mult și despre sexualitatea feminină și mă gândesc că la data apariției (aprox. 1940) a fost destul de șocant pentru critici și cititori. Femeile portretizate sunt privite ca entități de sine stătătoare, fiecare încercând să își țină viața în frâu, să se bucure și să-i țină aproape pe cei dragi. Nu sunt privite prin prisma a ceea ce ar trebui să fie sau să facă, ci exact așa cum sunt, ceea ce mă face să afirm că această carte e una feministă sau mai degrabă concentrată pe puterea feminină. Francie e o eroină ușor de iubit, sinceră, pasionată de lectură și o persoană agreabilă, care încearcă mereu să transmită bucurie celor din jurul său. Chiar dacă relația cu părinții este una dificilă, lipsurile materiale sporind neînțelegerile dintre ei, este foarte apropiată de fratele său, el fiind persoana pe care se poate baza oricând, la care apelează pentru orice și în fața căruia este pur și simplu ea însăși.
În Brooklyn crește un copac este o carte clasică, dar cu teme destul de actuale pentru a captiva cu totul cititorii. O acțiune scrisă isteț, o eroină inteligentă și ambițioasă, un decor aproape perfect - o recomandă cu siguranță pentru lista lecturilor obligatorii. Cartea face parte din colecția youngretro , alături de Fetele din castel și Războiul bumbilor. Cu siguranță, vom avea parte în continuare de titluri la fel de interesante. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și devenit deja un clasic al literaturii, Fetele din castel ne poartă înapoi în timp, într-o atmosferă (aparent) idilică și plină de romantism. Să locuiești într-un castel vechi de secole pare aproape un vis, o eternă fantezie din care nu vrei să te mai trezești. În realitate, viața Cassandrei și a lui Rose, fetele din castel, e una care nu seamănă deloc cu basmele. Tatăl lor, un scriitor aflat acum într-un blocaj total, este absent din viața lor, fiind preocupat doar de scrierea următorului mare roman, dar nefiind capabil să-și depășească piedicile. Datoriile se strâng pe zi ce trece, strălucirea aparentă a locuinței impunătoare fiind doar o poleială ieftină pentru cei din exterior. Toți, înafară de tatăl indiferent, încearcă să facă rost de bani pentru a supraviețui și zilei de mâine - mama lor vitregă, Topaz, ar putea pleca la Londra pentru a poza unui pictor, în timp ce Rose se roagă pentru o minune sau apariția unui bărbat extrem de bogat. Dorința de a scăpa de sărăcie devine obsesie pentru Rose, care începe să vâneze potențiali viitori parteneri... Romanul reflectă gândurile și sentimentele Cassandrei, legate de destinele membrilor familiei și drumul său în viață. Fiind deja condamnată la sărăcie, lucru care îi pare inexplicabil și de necrezut, temerile sale se îndreaptă spre un viitor incert, în care nu știe dacă va fi capabilă să-și găsească dragostea sau să trăiască o viață care să o bucure îndeajuns. Este îngrijorată pentru sora ei, Rose, a cărei misiune de a-și găsi un soț bogat pare să-i ocupe toate gândurile, pentru tatăl ei, blocat într-un univers al cărților, incapabil să mai scrie ceva de interes pentru cititori și anticipează cumva toate obstacolele care îi vor sta în cale pe parcursul timpului. Este o adolescentă tipică, cu vise și dorințe obișnuite, cu frici și speranțe, asemănătoare cu toți adolescenții zilei de azi și de ieri. Sufletul ei, încărcat de problemele cotidiene, așteaptă pe cineva căruia să i se dezvăluie cu totul, cineva care să-i iubească toate cotloanele ascunse și toate secretele. Cineva care să o vadă exact așa cum e - sensibilă, bună și naivă - care să nu o judece după aparențele din care este formată viața ei (trăiește într-un castel, e automat bogată și fără griji). Persoana care va fi capabilă să dea la o parte poleiala care îi învăluie viața o va câștiga pentru totdeauna.
Cartea are o atmosferă atipică, un romantism care te învăluie treptat pe parcursul acțiunii, un vibe la limita dintre bine și rău, din care nu mai poți ieși prea ușor. Castelul impunător, reprezentând toate clișeele cu care îi asociază oamenii pe cei bogați, planează asupra destinelor membrilor familiei asemenea unui prădător însetat de sânge. În locuința desprinsă din basme se adăpostesc toate prejudecățile celor din jur, toate aparențele cu care oamenii îi investesc pe cei ce locuiesc acolo. Sub acoperișurile sale se trăiește de fapt o altă viață, ascunsă de ochii curioșilor, o viață nu cu mult mai bună decât a celor săraci și lipsiți de circumstanțe atenuante. Cartea a apărut în colecția youngretro și o găsiți aici. Prietenia dintre câine și om pare să fie un subiect din ce în ce mai apreciat, atât în literatură, cât și în cinematografie. Eu și Marley a fost deschizător de drumuri pentru filmele la care telespectatorii oftează din tot sufletul, râd și plâng, în timp ce privesc cum viețile unor oameni sunt complet transformate de apariția unui patruped isteț. Au urmat A dog's purpose, iar anul acesta a venit și continuarea lui, A dog's journey, precum și incredibila poveste a lui Enzo. Marley a fost primul. Un labrador obraznic, simpatic foc și incapabil să stea locului. Marley intră în viața lui John cu o energie greu de egalat. Proaspăt căsătorit, îndrăgostit și fericit peste măsură, mândru posesor al unui câine simpatic, John nu bănuiește câte năzbâtii, câtă fericire și câte lacrimi urmează în viața lui. Marley e un cățel ca toți cățeii, prima etapă din viața lui fiind cea a descoperirii lumii înconjurătoare. Și cum ai putea să explorezi mai bine decât inspectând fiecare obiect care îți iese în cale? Orice papuc, orice haină, orice colț al casei, orice bucată de lemn (la care oamenii îi spun mobilă). Marley e neastămpărat, extraordinar de energic și, aparent, imposibil de dresat. Curând, tânărul cuplu ajunge la exasperare din cauza lui, nereușind să găsească un echilibru prin care să poată trăi cu toții în pace deplină. Timpul trece, lucrurile se mai liniștesc, însă Marley nu e un câine ușor de gestionat, dar e în schimb foarte ușor de iubit. Tot ceea ce se spune despre prietenia dintre câine și om o trăiesc John și Jenny alături de patrupedul lor, ființa alături de care vor împărtăși fiecare bucurie arzătoare din viața lor, fiecare necaz sau problemă, fiecare impas apărut pe parcursul drumului. Marley e dificil și încăpățânat, dar e mereu acolo când e nevoie de el, e devoțiunea și fidelitatea întruchipată, e plin de dragoste și dispus oricând să o ofere.
"După câteva săptămâni, ne era foarte greu să ne imaginăm viața fără noul nostru locatar. Foarte repede ne-am creat o rutină. În fiecare dimineață, înainte de prima ceașcă de cafea, porneam într-o scurtă plimbare până pe chei și înapoi. După micul dejun și înainte de a face duș, patrulam prin curtea din spate înarmat cu o lopată, îngropând movilele lui ca niște adevărate mine în nisipul din spatele curții." "S-a uitat la mine cu ochii luminoși, cu nasul umed, deloc preocupat de lipsa lui de energie. Avea o expresie mulțumită, dar obosită, ca și cum se gândea că viața nu putea să fie mai bună decât atât, să stai pe marginea drumului de țară alături de stăpânul tău într-o zi de iarnă târzie." Dacă aveți un prieten cu patru picioare, dacă iubiți câinii sau pur și simplu aveți chef de o poveste înduioșătoare, plină de emoții la tot pasul, vă recomand să faceți cunoștință cu Marley. Cât mai repede! E o poveste plină de clișee (sunt de acord), dar viața e în general alcătuită din clișee. Clișee care ne smulg lacrimi, ne fac sufletul să tresalte, ne aduc la suprafață blândețea și iubirea atât de necesare în această lume înrăită. Un animal poate fi cheia către empatie, o empatie care să se răsfrângă apoi asupra tuturor celor din jurul nostru. Cartea o găsiți aici. David Arnold mi se pare unul dintre cei mai buni autori YA din câți am citit până acum. Am savurat fiecare pagină din Ținutul țânțarilor și am inclus-o rapid pe lista cărților preferate. La fel s-a întâmplat și cu Gașca pofticioșilor, ambele fiind două povești captivante, pline de magia specifică adolescenței, de vise îndrăznețe, drumuri nemaiîntâlnite și victorii răsunătoare. E ușor de înțeles de ce am avut atât de mari așteptări de la prezentul roman, fiind sută la sută convinsă că mă va prinde în mreje de la primele pagini. Din păcate, Noah s-a dovedit un personaj prea puțin interesant, lipsit de substanță și exagerat de poetic (chiar și pentru un adolescent). Pe cât de mult mi-au plăcut romanele amintite mai sus, pe atât de puțin am rezonat cu acțiunile lui Noah, căutările lui fiind o sursă eternă de întrebări fără răspuns și frustrare. Noah e un adolescent ca oricare altul - se luptă să-și găsească drumul, e foarte nehotărât în privința viitorului său și mai ales asupra deciziei de a merge la facultate, e foarte selectiv cu oamenii pe care îi ține în preajma sa și s-a înstrăinat destul de mult de părinții săi. Până aici, nimic anormal. Fapte obișnuite din viața unui adolescent aflat la răscruce de drumuri, incapabil să găsească echilibrul din viața sa. Însă Noah are câteva obsesii, care apar repetitiv în viața sa de zi cu zi, pe care le scoate la suprafață de fiecare dată când e incapabil să gestioneze lumea din jur. Un bătrân pe care îl vede pe stradă, un roman preferat, o fotografie pierdută etc. În urma insistențelor venite din partea celor mai buni prieteni, Alan și Val, Noah ajunge la o petrecere (fapt total necaracteristic lui), unde are o interacțiune bizară cu Circuit, un băiat aparent obișnuit. Discuțiile lor par desprinse din sfera SF-ului, iar Noah îl urmează pe acesta acasă, unde Circuit încearcă să îl hipnotizeze. Din acea noapte, totul se schimbă pentru Noah. Lumea din jurul său pare alta decât cea pe care o știa, toate persoanele din jurul său sunt schimbate, iar el e singurul care nu înțelege cum și când s-a petrecut schimbarea. Până și amintirile îi sunt distorsionate, iar prietenii săi sunt din ce în ce mai îngrijorați. Faptul că Alan și Val urmează să plece în alt stat pentru a studia nu îl ajută deloc, Noah îndepărtându-se din ce în ce mai mult de ei, nefiind convins că relația lor va rezista în fața distanței și nici că ar trebui să urmeze o facultate, oricare ar fi ea. Din acest moment, acțiunea capătă o tentă de-a dreptul bizară, Noah concentrându-se pe obsesiile sale, determinat să le afle misterul. Toate căutările lui sunt undeva la limita dintre ficțiune și realitate, dialogurile sunt de-a dreptul ieșite din comun, iar personajee desprinse din alte lumi.
Determinarea lui Noah de a-și găsi drumul, la fel ca orice alt adolescent, e un subiect excelent pentru un roman YA și motivul pentru care agreez acest fel de lectură. Însă execuția acestui subiect, în romanul de față, nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele, având în vedere cât de bine poate să scrie David Arnold. Multe întâmplări mi s-au părut trase de păr, unele personaje par introduse în acțiune doar pentru a prelungi aventura, fără niciun sens sau legătură cu viața și scopurile personajului principal. Cred că toată căutarea nehotărâtului adolescent putea fi dusă spre o altă sferă, chiar și una fantastică, punând mai mult accent pe gândurile și temerile sale legate de viitor sau pe nenumăratele scenarii legate de viața sa după terminarea liceului. Spun cu părere de rău faptul că mi s-a părut o scriitură superficială și mult trasă de păr, dar voi continua să îl citesc pe David Arnold, cu speranța că va mai scrie ceva la fel de (sau mai) bun precum Ținutul țânțarilor. Cartea o găsiți aici. Probabil că J. K. Rowling nu mai are nevoie de nicio prezentare, povestea ei de viață fiind arhicunoscută, la fel ca seria care a propulsat-o printre cei mai iubiți autori ai lumii. A început să scrie Harry Potter în timp ce lucra la Amnesty International, confruntându-se în fiecare zi cu poveștile tragice ale unor oameni plini de curaj, oameni care au îndrăznit să critice regimurile țărilor lor și au fost pedepsiți în cele mai crunte moduri. Era pe atunci o mamă singură, nu avea mulți bani, dar se baza pe singurul vis care nu o abandonase niciodată : acela de a scrie. Așa s-a născut una dintre cele mai frumoase povești pe care le-am citit vreodată, o isterie care a cuprins întreg mapamondul, opt filme de succes, o piesă de teatru, distincții importante și...multe fapte bune. Succesul nu i-a umbrit mintea, ci i-a dat puterea de a veni în ajutorul celor neajutorați, a căror voci urlă în zadar, a celor pe care nu îi aude nimeni. Din toată experiența acumulată la Amnesty International a învățat un lucru extrem de important : ceea ce gândim se reflectă întotdeauna în exterior - prin oamenii pe care îi atragem, prin experiențele pe care ajungem să le trăim, prin schimbările care ne transformă. Suntem interconectați cu toții și schimbările mici vor atrage întotdeauna alte și alte schimbări, la scară mult mai mare. Invitată să țină un discurs la festivitatea de absolvire de la Harvard, J. K. Rowling a reușit să evite capcanele formalității și să le vorbească studenților cu sinceritate, așa cum i-ar fi plăcut să i se vorbească la vârsta de douăzeci și unu de ani, când încheia un ciclu important al vieții ei și nu știa încotro să pornească. Așa s-a născut Vieți foarte reușite, discursul ei despre avantajele eșecului și importanța imaginației. A precizat de la bun început că perioada în care a început să scrie nu s-a transformat dintr-o dată într-o viață desprinsă din basme, așa cum a zugrăvit-o presa în nenumărate rânduri, ci a fost un drum lung și plin de peripeții. Un drum dificil, presărat cu refuzuri peste refuzuri din partea editurilor, un tunel lung a cărei luminiță de la capăt întârzia să apară. Succesul ce a urmat a fost într-adevăr neașteptat, dar nici pe departe atât de fulgerător precum a fost ilustrat. Eșecul face parte din viață, iar eșecurile celebrei autoare nu au făcut decât să deschidă minunatul drum pe care a pășit după apariția primului volum din seria Harry Potter. Niciun proaspăt absolvent nu își dorește să eșueze (în niciun aspect al vieții sale), dar orice om este supus greșelii și, în mod surprinzător, viața înseamnă o serie lungă de suișuri și coborâșuri. J. K. Rowling le-a mărturisit studenților că și-ar fi dorit ca cineva să îi spună aceste lucruri în momentul când a absolvit, să o pregătească oarecum pentru ce va urma în loc să audă toate discursurile dulci despre vise împlinite și bucurii nenumărate. Și tind să fiu total de acord cu ea. De fapt, nimeni nu ne pregătește pentru viață - la terminarea școlii, a facultății și chiar și la locul de muncă, totul este poleit frumos, fără urmă de greșeală sau eroare, ceea ce ne creează niște așteptări enorme de la viață și de la oamenii din jurul nostru. Când lucrurile nu merg așa cum ar trebui, se nasc dezamăgiri, frustrări și sute de întrebări, iar apoi apare învinovățirea și vina aruncată asupra celor din jur - poate nu am făcut suficient de bine, poate nu sunt eu suficient de bun, poate ceilalți nu mă înțeleg așa cum mi-aș dori etc. Toate putând fi evitate foarte ușor, prin expunerea directă și sinceră a ceea ce înseamnă aceste cicluri și ce responsabilități vin la pachet odată cu înaintarea în vârstă și ce înseamnă să îți urmărești visele. Cartea o găsiți aici. Pe fondul unei ierni idilice, în ținuturile sălbatice ale Rusiei, Vasilisa ascultă poveștile spuse de doica sa despre demonul zăpezii. Mama ei a murit dându-i naștere, iar tatăl ei (deși încă nu știe) urmează să se căsătorească cu o altă femeie. Vasea nu e o fată obișnuită, potrivindu-se perfect în lumea în care trăiește - populată de spirite și creaturi magice, la fel de multe precum oamenii. Vasea poate vedea aceste spirite, dar păstrează acest secret până și de ochii tatălui său. Magia există peste tot în jurul ei, iar fata o acceptă ca făcând parte din normalitate, fiind conștientă de puterile sale și de scopurile în care ar putea să le folosească. Apariția mamei sale vitrege nu face decât să creeze tensiuni în familie, căci aceasta le interzice tuturor membrilor să mai alimenteze spiritele și să renunțe la datinile păgâne. Vasea e singura care se împotrivește și își dă seama că mama ei vitregă poate vedea aceleași spirite, dar decide să se supună credinței în Dumnezeu. Însă Vasea știe că dispariția spiritelor nu va aduce nimic bun în viețile lor și acest lucru se adeverește destul de curând - încep să apară tot mai multe creaturi malefice, recoltele devin tot mai slabe, iar amenințarea crește pe zi ce trece. E timpul ca Vasea să-și urmeze destinul și să-și descopere adevăratele puteri pentru ca cei dragi ei să supraviețuiască... Asemănător unui basm, cu nenumărate trimiteri la folclor și la epoca medievală, Ursul și privighetoarea este romanul de debut al autoarei, primul din trilogia Winternight. Îi vor urma The girl in the tower și The winter of the witch, ultimul apărut anul acesta (probabil vor fi traduse și la noi cât de curând). Pe tot parcursul poveștii, plutește un aer încărcat de mister, o anticipare a faptelor care urmează să se întâmple și a pericolelor care o pândesc pe eroina noastră. Deși romanul amintește de epoca medievală, Vasea e o eroină modernă, care își făurește propriul drum spre maturizare, neținând cont de tradițiile străvechi sau de ochii curioși ai celor din jur. Știe deja că va fi judecată, blamată și arătată cu degetul pentru acțiunile sale, dar dă dovadă de un caracter puternic, care nu se împiedică la prima părere plină de ocară. Își cunoaște propria putere, precum și limitările celor din jurul său, a comunității care crede în datini străvechi și ritualuri moștenite din generație în generație, de convingerea lor că lumea nu poate fi altfel și încăpățânarea care îi împinge mai departe prin viață. Totodată, aventurile eroinei reprezintă o satiră la adresa societăților patriarhale, bazate pe stereotipuri și prejudecăți, fidele vorbelor sosite din gura lumii, total imune la schimbare și incapabile de toleranță față de tot ceea ce iese din tipare. La fel ca Vasea, există mulți alți eroi necunoscuți cărora le-a fost greu să se desprindă din mediul călduț în care au crescut, conștienți că lumea e plină de posibilități infinite și că nu există un singur stil de viață compatibil pentru toată lumea. Nu e nevoie să trăim după normele stabilite de alții atâta timp cât mintea și sufletul nostru ne dictează altceva și ne îndeamnă spre drumuri necunoscute sau chiar inexistente.
Un roman de o frumusețe aparte, în care tradiția se împletește cu modernitatea, binele cu răul, frumosul cu urâtul, pe fundalul unui peisaj idilic, care inspiră atât curiozitate, cât și teamă. Se îmbină magia cu realitatea de zi cu zi, spiritele cu oamenii obișnuiți, rezultând o poveste care te absoarbe cu totul în interiorul ei și te transportă înapoi în timp, într-o epocă nu chiar atât de diferită de timpurile moderne... Cartea o găsiți aici. Unele lucruri sau întâmplări par destul de improbabile, greu de imaginat ; asta nu înseamnă că ele nu există. Spre exemplu, prietenia dintre un băiat și o vulpe. Pax e un vulpoi roșcat și jucăuș, cel mai bun prieten al lui Peter. Sunt inseparabili, atașați unul de celălalt peste limită și dornici să exploreze cât mai multe lucruri împreună. Dar venirea războiului și plecarea iminentă a tatălui său îl obligă să se despartă de cel mai fidel prieten pe care l-a avut vreodată. Peter va merge să locuiască cu bunicii, iar Pax nu ar avea suficient spațiu acolo. În plus, bunicul e deja bătrân și ursuz, iar o vulpe l-ar incomoda mai mult decât toate celelalte neplăceri zilnice. Așa că Peter își abandonează prietenul în pădure, ajungând acasă cu ochii în lacrimi. Oricât de mult ar încerca bunicul și tatăl său să-l consoleze, Peter e cuprins de o tristețe adâncă. Nu îi vine să creadă că Pax nu mai e cu el, că rătăcește singur prin pădurea întunecată, incapabil să se apere de toate pericolele care îl pândesc. Amintirile cu vulpoiul îi stăruiesc în minte și Peter decide să plece în căutarea prietenului său. Nu acceptă ideea despărțirii și îl vrea pe Pax înapoi, chiar dacă toate circumstanțele le sunt potrivnice. Drumul care îi stă înainte îl va purta în aventuri nemaipomenite. Ceea ce nu știe Peter e că și Pax a pornit în căutarea lui, experimentând la rândul lui lucruri necunoscute până atunci. Șansele ca cei doi să se regăsească se micșorează de la o zi la alta... Pax e o poveste minunată, care te captivează pagină cu pagină, chiar dacă ai trecut deja de vârsta copilăriei. Prietenia dintre băiat și vulpoi e prezentată drept una obișnuită, care nu iese în evidență cu ceva anume. E doar o prietenie normală, iar Pax ar putea la fel de bine să fie un câine sau o pisică. Dragostea evidentă dintre ei și fidelitatea unuia față de celălalt nu fac decât să se adâncească după despărțirea lor. Fiecare dintre ei îl caută pe celălalt - Peter regretă că și-a ascultat tatăl și și-a abandonat cel mai bun prieten, iar Pax fiindcă e convins că Peter a făcut o greșeală și că nu l-a abandonat intenționat în pădure. Drumurile lor sunt destul de asemănătoare, căutarea fiecăruia fiind un prilej de a se maturiza și a ieși din zona de confort. Fiecare dintre ei are parte de experiențe noi, unele dorite, altele mai puțin, călătoria fiind inițiatică și deschizătoare de noi orizonturi. Efectele războiului asupra locurilor și oamenilor nu pot fi ignorate, cei doi prieteni înțelegând ce înseamnă o țară aflată în râzboi și cum se adaptează oamenii la viața de pe front. Există pasaje peste care nu am putut să trec atât de ușor, care conțin descrieri destul de vizuale ale războiului, însă cumva am anticipat că este o poveste cu happy-end și că toate încercările prin care trec cei doi prieteni au scopul de a-i aduce din nou împreună.
Fără îndoială, între copii și animale se creează uneori relații extraordinare, pe care adulții le consideră ciudate sau nelalocul lor. Această carte s-a bazat pe studiile autoarei în ceea ce privește comportamentul vulpilor roșii, iar cartea redă destul de fidel caracteristicile lor, care seamănă mult cu ale oamenilor. Poate că nu a existat această prietenie în viața reală, dar povestea lui Pax este dătătoare de speranță și un bun prilej de a evada din lumea plină de prejudecăți. Cartea o găsiți aici. "Mulți dintre cei mai buni au trăit la confluența cu haosul, acolo unde se naște marea artă." Arta, la fel ca și literatura, muzica sau orice alt domeniu născut din imaginație, a fost reprezentată de-a lungul timpului de fel și fel de oameni. Artiștii sunt cunoscuți drept total inadecvați în societate și incapabili să se descurce î viața reală, în timp ce creațiile lor par desprinse din mintea și mâinile unui geniu. Pe cât de cunoscuți au devenit unii pentru munca și notorietatea care a urmat după aceasta, pe atât de multe controverse au stârnit alții prin acțiunile lor, reușind să umbrească o parte din ceea ce au construit. Arta se naște de cele mai multe ori din haos, familii nefuncționale, probleme de tot felul și o incapacitate de a funcționa asemenea oamenilor obișnuiți. Nebunia s-a împletit cu realitatea și a dat naștere de-a lungul secolelor unor opere pe care majoritatea oamenilor le cunosc sau măcar au auzit despre ele. Se cunosc prea puține lucruri despre adevăratele existențe ale artiștilor care au marcat diferite epoci și evident că niciun ghid turistic nu va povesti vreodată picanterii de genul tulburărilor psihice, vizitelor la închisoare sau problemelor conjugale. Însă Elisabeth Lunday și-a satisfăcut toate curiozitățile, adunând în această carte secrete ale marilor artiști, știute prea puțin sau chiar deloc. Un fel de can-can al picturii de-a lungul secolelor, condimentat cu trădări, iubiri interzise, furie, depresie etc. Evident că nu toți artiștii au fost nebuni sau au avut vieți tumultoase despre care astăzi să citim cu un deosebit interes. Doar că unii au reprezentat o combinație de înger și demon sau geniu și naivitate, manifestându-și până la urmă doar vulnerabilitatea și înclinația de a greși la fel ca toți ceilalți. Indiferent de profesia pe care o are, un om trebuie privit drept un simplu om, fără a-l urca pe un piedestal prin prisma a ceea ce a creat. Suntem cu toții supuși greșelii, avem momente în care nu ne putem iubi sau accepta, avem relații defectuoase cu ceilalți sau ne lăsăm dominați de sentimente negative. Izbucniri, furii, tulburări de tot felul - se pot întâmpla oricui, indiferent de pasiunea care îi coordonează viața.
Artiștii, prin prisma libertății de exprimare, s-au dovedit (aproape) întotdeauna destul de greu de înțeles sau acceptat. Arta lor s-a născut de multe ori cu ajutorul viciilor, iar persoanele din jurul lor au suportat un timp acest defect, până când a devenit prea mult. Viciile și-au făcut simțită prezența nu doar în creațiile lor, ci și în viețile de familie, comportamentul sau abilitatea de a interacționa cu ceilalți. Cartea o găsiți aici. Situația femeilor din Orient este un subiect abordat din ce în ce mai des, prin intermediul cărților și al rețelelor de socializare și prin informații cât mai reale despre ceea ce înseamnă să fii femeie într-o lume dominată de bărbați și mai ales, ce înseamnă să lupți pentru lucruri absolut normale, pe care alți oameni le iau de-a gata. Știm cu toții că femeia este privită asemenea unui sclav în majoritatea țărilor musulmane, este nevoită să respecte o serie nesfârșită de reguli, să deschidă gura cât mai puțin, să fie observată puțin spre deloc și în general, să se supună mereu voinței altora fără să pună întrebări. În spatele vălurilor se ascund povești de viață împresionante, femei cu dorințe și vise neîmplinite, cu speranțe și inimi zbuciumate de atâtea reguli. Sunt puține cele care reușesc să sfideze regulile, să meargă la școală suficient de mult timp pentru a visa la independență sau să-și convingă părinții să nu le mărite atât de devreme. E o lume a bărbaților, cu reguli făcute pentru femei și nenumărate portițe de scăpare pentru sexul masculin. Genul ăla de fată spune povestea unui adolescente rebele, inteligentă și mare amatoare de sfidare a regulilor, genul de persoană pe care oamenii o judecă fără să stea pe gânduri și în preajma căreia nu și-ar lăsa niciodată copiii. Zarin își trăiește viața așa cum consideră, căci destinul nu a fost prea blând cu ea. Orfană, frumoasă, periculoasă - fumează pe ascuns și iese la întâlniri cu băieții neînsoțită. Revolta care o caracterizează ascunde o suferință nemărginită, un copil care a învățat mult prea devreme ce înseamnă pierderea și singurătatea. Moartea lui Zarin într-un accident de mașină, alături de prietenul ei Porus, transmite o undă de șoc asupra familiei adoptive și a tuturor celor care o cunoșteau. Cine a fost ea cu adevărat? Ce se afla în spatele măștii de copil neascultător? Spusă din perspectiva mai multor personaje, inclusiv a ei și a lui Porus, povestea lui Zarin se dezvăluie încetul cu încetul, din mai multe unghiuri, permițând cititorilor să ajungă la miezul misterului și să înțeleagă destinul tragic al acestui personaj interesant. Pornind de la accidentul lui Zarin, se nasc nenumărate discuții legate de felul în care adolescenții reacționează la cultura și valorile care le sunt impuse, restricțiile excesive aplicate sexului feminin și influența religiei asupra majorității aspectelor vieții. Așa cum spuneam mai sus, femeile din țările musulmane nu au o viață ușoară, iar acest lucru este valabil încă de la naștere. Într-o societate în care femeia nu are practic niciun drept și vorbim aici despre drepturile fundamentale ale omului, vor exista mereu metode de a evada transformate în tragedii. Religia e privită de cele mai multe ori drept alinare, însă ea poate deveni și închisoare sau pretext pentru a manipula după bunul plac. Ceea ce scoate în evidență această carte (și nu numai) este filtrul religios prin care sunt crescuți și educați copiii, se iau decizii și se desfășoară milioane de vieți nevinovate.
Cred că totul în viața asta ar trebui să fie definit de un echilibru - spiritualitatea, relațiile cu ceilalți, revolta, felul în care suntem educați, felul în care creștem și apoi îi creștem pe alții. Oricât de multă furie ar stârni acest lucru, discriminarea sexului feminin este o realitate chiar și astăzi și va continua să fie mult timp de acum încolo. Vor exista în continuare femei privite asemenea unui obiect aruncat într-un colț, femei pentru care nimeni nu va mișca un deget și acest lucru va fi în regulă sau femei care vor fi inferiorizate la orice pas, încă dinainte de a intra într-o încăpere. Dar va mai exista și curaj în această ecuație, doza necesară de curaj pentru a te ridica în picioare și a-ți apăra drepturile oricărui om de pe planeta asta. Va exista și o mână de oameni pentru care lupta e un mod de viață și un motiv de a trăi. Va exista mereu o altă metodă de a privi lucrurile. Cartea o găsiți aici. Apărută pentru prima dată în 1990, distopia V de la Vendetta a stârnit multe controverse ; s-a vorbit atât de mult despre ea până acum, încât nu știu ce concluzii noi s-ar mai putea trage. Cartea a devenit un fel de simbol al luptei împotriva regimurilor opresive, o mișcare subterană care prinde tot mai multă putere pe măsură ce tot mai mulți oameni i se alătură și încep să înțeleagă cauza pentru care luptă. Ilustrațiile romanului sunt clasice, reprezentative pentru orice revistă de benzi desenate - e o asociere pe care am făcut-o la prima privire a cărții. Clasic și totuși nemuritor - așa este și subiectul acestei distopii (devenite oarecum realitate sumbră) și cred că va rămâne actual mult timp de acum încolo. Principalul mesaj al cărții este lupta pentru libertate. Atunci când libertatea indivizilor este amenințată, prin diferite mijloace, este dreptul, dar și datoria lor să lupte pentru a o recăpăta. Nu ne referim doar la amenințarea libertății fizice, ci mai ales la atacul asupra libertății de exprimare, a libertății din artă, literatură, muzică etc. În istoria țării noastre, dar și a multor altor țari de pe planetă, au existat perioade în care indivizii au fost supuși multor feluri de cenzură, de încălcare a drepturilor și a libertății din partea celor meniți să-i apere. Au existat și nenumărate revolte împotriva acestor regimuri opresive, lupte mai mari sau mai mici care au ajutat la dărâmarea lor sau dimpotrivă, au cauzat mai mult rău. Poporul nostru încă resimte sechelele regimului comunist și acest lucru se vede în multe lucruri pe care le facem asemenea unei turme de animale, obișnuite să meargă în aceeași direcție, doar pentru că acum avem libertatea de a le face. În schimb, ni se încalcă libertatea în multe alte feluri și astăzi, chiar dacă aparențele spun altceva. Dacă suntem atenți la alte țări, mult mai dezvoltate decât a noastră, putem observa cu ușurință că ne așteaptă vremuri în care vom fi nevoiți să luptăm tot mai mult pentru libertate. Cu toate armele. Prin orice mijloace. Un alt mesaj al cărții este Nu oamenii ar trebui să se teamă de guvern, ci guvernul ar trebui să se teamă de oameni. Puterea colectivă e un atu de care multe popoare nu sunt conștiente, exemplul românesc fiind cel mai la îndemână. Dacă mai mulți oameni ar fi conștienți de propria putere, angrenând și alți oameni în această horă, ar fi posibile mai multe schimbări pe care le dorim cu toții. O altă problemă e aruncarea responsabilității pe alți umeri - așteptăm mereu ca alții să facă ceva, în special cei aflați la putere, în timp ce noi așteptăm confortabil în fața televizorului și înjurăm printre dinți. Această metodă (după cum bine observăm) probabil nu va funcționa niciodată, pentru că nu există putere mai mare decât puterea exemplului. Sper ca genul acesta de carte să trezească cât mai repede cât mai multe conștiințe adormite. Probabil doar așa vom mai avea o șansă de schimbare. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
December 2023
|