S-a discutat mult pe seama abilității Elenei Ferrante de a-și ascunde identitatea, lăsându-și opera să vorbească în numele ei și stârnind adevărate controverse cu fiecare volum al Tetralogiei napolitane. Nu am înțeles această curiozitate legată de numele ei adevărat sau dacă sursa de inspirație a romanelor a fost propria viață - cert e că ne-a dăruit o poveste demnă de recomandat oricărui cititor, care va dăinui de acum înainte indiferent de generațiile care vor urma și preferințele lor. Însă curiozitățile nu se opresc aici - oare ce va scrie în continuare va fi la fel de bun? Asta m-am întrebat și eu înainte de a citi Fiica ascunsă , iar răspunsul depinde de fiecare cititor în parte - am regăsit în această poveste stilul inconfundabil al autoarei, metafore la tot pasul, un mister care planează de la început asupra acțiunii. Dar...(un mare DAR) nu sunt convinsă că Ferrante va mai scrie vreodată ceva la fel sau mai bun decât Tetralogia napolitană și sper din tot sufletul să mă contrazică la un moment dat. Fiica ascunsă este povestea regăsirii de sine a unei femei trecute de prima tinerețe. Divorțată de mult timp, rămâne în sfârșit singură după plecarea fiicelor sale în Canada. Pentru prima oară, se găsește neavând prea multe lucruri de făcut, nepurtând povara micilor treburi zilnice, a strigătelor de ajutor venite din partea fiicelor sau a sentimentului de a fi utilă cuiva. Se simte aproape liberă pentru prima dată în viața ei. Decisă să-și acorde timpul pe care până acum nu-l avusese la dispoziție, Leda pleacă într-o vacanță. După primele zile de moleșeală, sosirea unei familii gălăgioase începe să-i tulbure rutina estivală, obligând-o să se confrunte cu propriul trecut și cu experiențe pe care le credea uitate.
Regăsim și în acest roman temele dominante ale scrierilor lui Ferrante - maternitatea, regăsirea de sine după momentul considerat a fi împlinirea absolută a unei femei, feminitatea, iubirea de sine etc. Nu lipsesc nici sinceritatea tăioasă, ironia fină a personajelor sau replicile dure ; Leda amintește destul de mult de Lila, prin felul ei de a fi, de a gândi și de a-i evalua pe cei din jurul său. Maternitatea este disecată din toate părțile , tocmai de aceea sinceritatea autoarei poate părea de-a dreptul șocantă - personajele ei sunt printre puținele femei care au curajul să vorbească despre această perioadă folosind alte cuvinte înafara clișeelor arhi-cunoscute. Maternitatea este prezentată mereu la limita dintre binecuvântare și blestem, căci nu puține sunt momentele în care orice femeie se simte depășită de situație, incapabilă să aibă grijă de o ființă total depedentă de ea. Toate aceste neliniști sunt vindecate de un zâmbet nevinovat, o pereche de măini micuțe care mângâie fără să ceară ceva în schimb. Perspectiva asupra maternității este cu atât mai realistă cu cât personajul principal este o femeie lipsită de povara grijilor zilnice, a cerințelor infinite ale fiicelor sale. Ea privește în urmă cu o claritate pe care doar trecerea timpului o poate da, recunoscând față de ea însăși că nu a fost pregătită întotdeauna pentru acest rol ; a fost pe rând vulnerabilă, neajutorată, puternică, amazoană, înger, demon, mamă sau pur și simplu OM. Dacă nu ați citit-o încă pe Elena Ferrante, vă sfătuiesc călduros s-o faceți. Din perspectiva mea de cititor, văd oamenii care îi citesc cărțile împărțiți în două categorii - cei care sunt fascinați de la primele rânduri și cei care nu înțeleg fascinația. Pentru mine a fost dragoste la prima frază, care a durat pe parcursul a patru volume și încă nu s-a stins... Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Your comment will be posted after it is approved.
Leave a Reply. |
Arhivă
July 2023
|