Gael Faye - Mica țară

Cu toții ne gândim la copilărie ca la o perioadă unică, pe care viața ne-o ia prea brusc, fără să ne întrebe. Așa e pentru majoritatea dintre noi, însă există și oameni a căror copilărie e un amestec de nostalgie și tristețe, o rană care nu se vindecă odată cu trecerea anilor, ci se intensifică. O astfel de experiență a trăit și Gael Faye, născut dintr-o mamă rwandeză și un tată francez. După izbucnirea războiului civil, a fost trimis în Franța pentru a începe o viață nouă, departe de violențe și nesiguranță. Pornind de la propria experiență, a început să scrie acest roman devastator, aducând un omagiu copilăriei pierdute și locului unde a cunoscut fericirea pură, adevărată. 

Cartea începe cu chinul personajului principal, cu amintirile care îl obsedează și încetul cu încetul, ne întoarcem în timp, într-un Burundi liniștit, o oază de liniște și pace din îndepărtata Africă. O copilărie cu adevărat lipsită de griji se curmă brusc odată cu explozia războiului dintre populațiile hutu și tutsi, culminând cu masacrul celei din urmă. Țara ia foc la propriu, iar eroul nostru este trimis într-o țară pe care nu o cunoaște și nu o va accepta niciodată ca fiind parte din istoria lui. Până la expatriere, este nevoit să-și vadă toți prietenii împărțiți în diverse tabere, apropiații părinților săi aruncându-și cuvinte grele unul altuia din cauza originilor fiecăruia, lumea lui întreagă prăbușindu-se mai repede ca un castel din cărți de joc. Este totuși uimitoare nostalgia personajului legată de copilăria desprinsă din basme, în ciuda ororilor la care a asistat înainte să fie trimis în Franța. Lupta lui este fără sfârșit, căci nu reușește să-și uite rădăcinile, visând la reîntoarcere, la un regăsirea unui paradis care nu mai există. Tristețea lui izvorăște din dorul față de pământul unde s-a născut și incertitudinea legată de decizia tatălui său de a-l trimite departe, salvându-l astfel de la o moarte sigură. Sufletul său este decimat, el nereușind să meargă mai departe nici măcar la maturitate - împărțit mereu între două țări, două stiluri de viață, două concepții. Paralel cu lupta lui, este descrisă tragedia mamei sale, divorțul părinților și distrugerea lentă a unei căsnicii cândva frumoase. 

Este o poveste greu de citit și de asimilat, căci ororile descrise sunt desprinse din realitatea statului Burundi, deși ne-am dori să fie pură ficțiune. Dar eu v-o recomand din suflet - merită s-o citiți datorită pasajelor pline de speranță din poveste, a sincerității duse la extrem și a descrierilor unui paradis pe care mi-ar plăcea să-l vizitez măcar o dată în viața asta. 
​
Cartea o găsiți aici. 

---

Citate

"Trăiam pe axa marelui rift, în locul în care Africa se rupe în două.
Oamenii din această regiune erau asemenea pământului ei. Sub calmul aparent, în spatele surâsurilor de fațadă și al marilor discursuri optimiste, lucrau în permanență forțe obscure, subterane, urzind violențe și planuri de distrugere care reveneau periodic, ca un vânt rău : 1965, 1972, 1988. Un spectru sinistru ne vizita la intervale regulate, pentru a le aduce aminte oamenilor că pacea e doar un moment scurt între două războaie. Această lavă otrăvitoare, acest val mare de sânge era din nou gata să urce la suprafață. Noi nu știam încă, dar tocmai sunase ceasul de foc, noaptea avea să-și dezlănțuie hoarda de hiene și câini sălbatici."

"Mai era puțin și se termina ziua mea, profitam de acest ultim minut înainte de ploaie, de acest moment de bucurie suspendat, în care muzica ne unea inimile, umplea golul dintre noi, sărbătorea viața, clipa, eternitatea celor unsprezece ani împliniți, aici, sub ficus, catedrala copilăriei mele, și știam în adâncul meu că lucrurile se vor rezolva până la urmă."

"Moartea nu mai era un lucru îndepărtat și abstract. Avea chipul banal al unei întâmplări cotidiene. Să trăiești cu această luciditate însemna să ucizi, zi după zi, copilăria din tine."