John Green - Un șir infinit de țestoase

Relația mea cu John Green e una controversată - în timp ce Căutând-o pe Alaska e una dintre cărțile mele preferate, celelalte romane ale sale nu m-au impresionat aproape deloc. Or fi fost de vină reclama intensă, apariția pe toate blogurile, mult prea îndelungata vorbărie despre scrierile sale... Cert e că am început să citesc Un șir infinit de țestoase punând la îndoială fiecare frază. Până când m-a prins cu totul în mreje. Nu e foarte diferită de celelalte romane, în ceea ce privește genul, personajele și subiectele abordate. Însă părticica aceea ruptă chiar din viața autorului, despre lupta eternă cu tulburarea obsesiv-compulsivă mi-a îndepărtat toate incertitudinile. 

Acest roman mi se pare o maturizare a a autorului, din dorința de a ajuta și alți oameni care suferă de această tulburare să meargă mai departe - să înțeleagă că pot să încerce, să lupte, să se îndrăgostească, să își depășească condiția etc. Protagoniștii sunt  Aza, o adolescentă care suferă de OCD (prescurtarea în engleză a tulburării obsesiv-compulsive), Daisy, cea mai bună prietenă a Azei și Davis, un orfan miliardar, cu care Aza are un trecut romantic. Tatăl lui Davis dispare, speriat că va sfârși într-o închisoare din cauza ilegalităților pe care le-a comis. Se stabilește o recompensă uriașă pentru informațiile care ar putea duce la găsirea lui , iar Daisy e foarte hotărâtă să pună mâna pe acei bani. Datorită ei, cei doi foști iubiți se reîntâlnesc, fiind nevoiți să își confrunte temerile unul față de celălalt. Misiunea Azei însă este mult mai grea - va fi nevoită să îi spună lui Davis adevărul despre tatăl lui și să lupte în fiecare clipă cu tulburarea care o împiedică să se simtă normală. 

Mi-a plăcut atât povestea, cât și finalul. Mă așteptam la un deznodământ lăsat în coadă de pește, însă John Green mi-a întrecut așteptările. Recunosc, nu mă gândeam că o să îmi placă atât de mult povestea, că o s-o devorez în două zile și că o să mă pună pe gânduri. Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecțiune despre care se vorbește prea puțin (în general se vorbește puțin spre deloc despre afecțiunile psihice). Cei care suferă de această boală dezvoltă anumite obsesii (numerice-simt nevoia să facă un lucru de mai multe ori sau să repete anumite fraze,cuvinte ; legate de propria sănătate, de igienă etc.) care nu îi lasă să trăiască la fel ca toți ceilalți. Sunt conduși de propriul creier, care le dă într-una comenzi, însă creierul pare al altcuiva. Cineva din umbră, care îi conduce asemenea unui tiran, fără a le da șansa de a se exprima după bunul plac. Obsesiile Azei erau legate în principal de igiena corporală - îi era extrem de teamă să nu se infecteze cu Clostridium difficile, o bacterie extrem de periculoasă, care de cele mai multe ori duce la moarte. Versiunea Azei despre propriile stări este descrisă ca o cameră întunecată, în care nu există niciun reper fizic sau luminos de care să te agăți, fără posibilitatea pătrunderii unei raze de lumină. Exemplificarea stărilor ei zilnice vine după nenumărate certuri cu Daisy legate de ciudățenie, de incapacitatea ei de a fi curioasă, de a pune întrebări, de a fi prezentă în discuțiile lor. Daisy rămâne surprinsă, căci anxietatea și limitările prietenei sale păreau un fel de capriciu, un moft al unei persoane obișnuite să primească totul, să-i judece pe ceilalți pentru acțiunile lor, fiind conștientă de propria siguranță materială. Recompensa pe care cele două o primesc de la Davis generează certuri interminabile legate de cheltuirea responsabilă a banilor, punctele culminante izbucnind de-a dreptul în această etapă a acțiunii. În timp ce Aza are aproape totul la dispoziție, Daisy trăiește o viață mai modestă -  este nevoită să lucreze la un fast-food pentru a economisi bani. Prietenia lor se bazează mai mult pe obișnuință, căci cele două sunt extrem de diferite. Le unește dragostea, indiferent de drumurile pe care urmează să calce în viitor. 

Acțiunea nu e desprinsă dintr-un roman polițist, deși la început aveam impresia asta. Nu e o aventură menită să dezlege misterul dispariției unui miliardar corupt - este un roman al fricilor și temerilor, al sentimentelor care ne incapacitează viața, al tulburărilor care ne îndepărtează de ceilalți și al depășirii lor. Există multă speranță în vorbele Azei, chiar dacă ea nu transmite acest lucru de fiecare dată. Discuțiile ei cu dr. Singh mi s-au părut cele mai frumoase părți ale romanului, făcând lumină asupra unei afecțiuni care ni se pare, multora dintre noi, doar un capriciu. Mesajul autorului de la sfârșit confirmă faptul că acest roman este o rază de speranță pentru toți cei care suferă de OCD, că există vindecare chiar dacă toate par să susțină contrariul. Propria experiență l-a făcut pe John Green să-și pună sufletul pe tavă, iar din acest motiv Un șir infinit de țestoase mi se pare cel mai bun roman al său. De data aceasta, îi aștept cu nerăbdare următoarea carte. 

---

​Citate 

"Una dintre problemele ridicate de durere - fizică sau psihică - e că, de fapt, nu o putem aborda decât prin metaforă. Nu poate fi reprezentată așa cum poate fi reprezentată o masă sau un corp. Într-un fel, durerea e opusul limbajului."

"Iar noi suntem creaturi care ne bazăm atât de puternic pe limbaj, încât într-un fel nu suntem capabili să știm ceea ce nu putem numi. Așa că presupunem că nu e real. Ne referim la acel lucru cu termeni generici, precum nebun sau durere cronică, termeni care nu numai că marginalizează, ci și minimalizează. Termenul durere cronică nu cuprinde absolut nimic din suferința constantă, înnebunitoare, necontenită, inevitabilă. Iar termenul nebun ajunge la noi fără să poarte cu el nimic din groaza și îngrijorarea cu care tu trăiești în mod constant. Și niciunul dintre acești termeni nu sugerează curajul pe care-l exemplifică oameni aflați în atâta suferință, motiv pentru care te-aș ruga să-ți formulezi sănătatea mintală în jurul altui cuvânt decât nebună."

"Ești atât focul, cât și apa care-l stinge. Ești naratorul, eroul și mâna dreaptă a eroului. Ești povestitorul și povestea pe care o spune. Ești ceva pentru cineva, dar ești și tu-ul tău." 

"Să fii în viață înseamnă să-ți fie dor." 

"Și o să scrii, iar scriind o să îți dai seama că dragostea nu e o tragedie, nici un eșec, e un dar.
Îți amintești prima dragoste, fiindcă îți arată, îți dovedește că poți să iubești și să fii iubită, că nimic pe lumea asta nu e de la sine meritat, cu excepția dragostei, că dragostea e atât calea prin care devii o persoană, cât și motivul pentru care devii o persoană." 

​Cartea o găsiți aici.