Bazat pe o poveste adevărată, a devenit faimos în întreaga lume la puțin timp după apariție. A fost tradus în peste 35 de țări și nominalizat la premii literare. Tatuatorul de la Auschwitz e povestea lui Lale Sokolov, un tânăr slovac, care ajunge în lagărul de la Auschwitz-Birkenau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nevoit să se adapteze la condițiile precare, stilul de viață coordonat de ordinele germanilor și amenințarea zilnică a morții, Lale pornește de la început pe acest drum cu un optimism greu de zdruncinat. Convins în fiecare clipă că lucrurile nu pot deveni mai rele, Lale caută metode de a supraviețui și a se bucura de puținele privilegii pe care lagărul le poate oferi. Firea lui sinceră și ușor adaptabilă la condițiile inumane îl ajută să devină Tatowierer, o muncă deloc îmbucurătoare. Lale este nevoit să tatueze toți prizonierii care sosesc în lagăr, de multe ori zilele sale desfășurându-se între Auschwitz și Birkenau. Numerele tatuate prizonierilor devin singura identitate de care aceștia se pot bucura, numele lor devenind doar amintiri ale unei vieți apuse. Aceste numere reprezintă simbolul romanului, devenind amănuntul nașterii unei povești de dragoste indestructibile. 34902. Numărul pe care Lale îl tatuează cu greu, căci în spatele lui se află prima femeie sosită în lagărul de la Birkenau. Ridicându-și cu greu privirea, inima i se oprește pentru câteva secunde. Sau poate că atunci începe să-i bată pentru prima dată. Toate visurile sale legate de femeia care îi va fura inima, toate gesturile, atenția și dragostea pe care se pregătea să le ofere sunt pe cale să iasă la suprafață de când o cunoaște pe Gita. Relația lor nu e una obișnuită, căci regulile lagărului sunt prea aspre pentru a le permite să se vadă de câte ori ar vrea. Fiind tatuator, Lale se bucura de mici privilegii care îi permiteau să-și vadă iubita și, de câteva ori, să-i salveze viața. Curajul și noblețea de care dă dovadă pe parcursul anilor petrecuți în lagăr fac din Lale un adevărat erou - reușind să stabilească rapid relații cu cei din jur, îi ajută pe ceilalți prizonieri să nu moară de foame, primind pe ascuns alimente de la doi muncitori cu sufletul mare. Acest târg continuă chiar și după ce Lale este prins și torturat ca să vorbească. Versatilitatea lui și modurile în care supraviețuiește devin de-a dreptul comice după ce scapă din lagăr (fără intenția de a vă încărca cu spoilere, nu i-am fi putut citi povestea dacă nu ar fi supraviețuit lagărului nazist). Viața lui trece rapid de la o tragedie greacă la o comedie dulce-amară, fără să exagerez. Poate că tocmai acest amestec subtil de bine și rău îi conferă acestei povești o magie aparte. Nu obișnuiesc să citesc romane a căror acțiune se petrece în timpul războiului, dar povestea lui Lale e mai mult decât atât. Nu e doar povestea unui om care a supraviețuit uneia dintre cele mai mari tragedii ale lumii, ci drumul lui spre fericire împotriva tuturor piedicilor. Lale Sokolov iubea viața, indiferent cum ar fi arătat ea. Războiul nu a fost singurul impediment, a fost cel mai crunt și cel mai important. Au urmat și altele, lucruri care se întâmplă într-o viață de om, dar care își pierd importanța după ce treci prin experiențe care îți arată ceea ce contează cu adevărat. Lale și-a iubit soția chiar și dincolo de moarte, și-a iubit prietenii, copilul. Și-a iubit întreaga viață, în fiecare clipă. Îndrăznesc să spun că Tatuatorul de la Auschwitz e cea mai importantă carte pe care am citit-o anul acesta. Importanța ei nu denotă din faptul că ne amintește de o perioadă pe care ne-am dori să o uităm, dar am face mai bine să ne amintim de ea mereu, ci pentru că e o scrisoare de dragoste pentru oamenii pe care îi iubim până la capăt. Oamenii pentru care am fi capabili să sacrificăm totul, fără să stăm pe gânduri. Oameni pentru care ne-am da și inima și ultima suflare doar să îi știm în siguranță. Astfel de oameni sunt extrem de rari și, doar printr-un noroc divin și un destin extrem de permisiv, ajungem să-i întâlnim în această viață. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
"E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil." Și tot un sat întreg poate să îi distrugă viitorul într-o clipită. Ce înseamnă loialitatea? Loialitatea e atunci când ești alături de un om, chiar dacă știi că a făcut ceva greșit? Loialitate e să-l susții în continuare, deși știi că cineva suferă din cauza lui? Loialitatea e eternă sau se poate rupe la primele obstacole? Ce e un lider? Ce calități confirmă un lider în fața unui grup care e dispus să-l urmeze oriunde? Cât de departe e un lider capabil să meargă pentru a-i proteja pe cei aflați în grija lui? Oare viețile personale ar trebui să interfereze cu ceea ce se întâmplă în interiorul grupului? Oare viața înseamnă doar alb și negru, bine și rău sau limitele sunt atât de imprecis delimitate încât nu le putem deosebi întotdeauna? După ce am terminat de citit Un bărbat pe nume Ove, nu credeam că Backman mă mai poate înduioșa, surprinde sau sfărâma mai mult decât a făcut-o deja. Am crezut asta până când Scandalul mi-a intrat în inimă și mi-a frânt-o în bucăți. Cuvintele îmi sunt prea sărace pentru a exprima ce înseamnă povestea asta - câte emoții scoate la iveală, cât de adânc explorează umanitatea, dar și întunericul din oameni, cât de tare m-a zguduit pe tot parcursul lecturii, ce concluzii am tras după ce am lăsat-o din mână. Ne cunoaștem atât de puțin unul pe celălalt - interacționăm cu o mulțime de oameni fără să îi cunoaștem cu adevărat vreodată, fără să ne pese de motivele sau fricile lor. Și, în aproape 99% dintre cazuri, toți luăm decizii bazate pe dorințele celor pe care-i iubim cel mai mult pe lume, chiar dacă aceste decizii îi afectează pe ceilalți. Motivul loialității apare constant în acest roman, atât între locuitorii micului oraș, atunci când e vorba despre competiția (legată de orice) cu orașul aflat puțin mai la sud, Hed ; cât și în fiecare familie, atunci când e vorba despre propriul copil. Și iarăși apare o întrebare pe care orice părinte și-o pune la un moment dat în viața asta - oare loialitatea față de propriul copil stă chiar și deasupra greșelilor sale? (Apropo de această întrebare - am găsit un răspuns în continuarea acestui roman, Us against you, în care mama lui Kevin îi spune acestuia că nu l-a iertat pentru fapta sa, dar nu îl va abandona niciodată.) Backman e un explorator ambițios al caracterului uman, dezvăluindu-i toate cotloanele ascunse și încercând mereu să afle motivațiile din spatele faptelor. Toate personajele sale emană un anumit mister, o dorință de a se masca în fața celorlalți, fiind prea puțin conștienți de calitățile sau posibilitățile lor. Fiecare roman al său mi-a arătat cât de vulnerabili suntem de fapt, cât de multă nevoie avem de ceilalți și cât de preocupați suntem de ceea ce spun alții despre noi. Cât de frică ne este de judecata oamenilor, de prejudecăți și păreri deja formate. Și mai există în fiecare roman un mic moment asemănător unui miracol, în care personajele se dezvăluie așa cum sunt, pentru ca toată lumea să vadă atât lumina, cât și întunericul care răzbate din ei. Scandalul nu e doar povestea unui mic orășel situat în inima pădurii, în care hocheiul e rege. E despre umanitate. Despre întuneric. Despre umilință. Despre frică. Despre prietenie. Despre dragoste. Despre loialitate dusă la extrem. Despre oameni și vulnerabilitățile lor. Despre părinți, despre copii și despre demonii care stau între ei. Despre încredere zdruncinată și curajul de a merge mai departe. Despre cât de mici suntem de fapt atunci când trebuie să distingem între bine și rău. Despre cum, de cele mai multe ori, ceea ce e corect și ceea ce nu e arată aproape la fel. Despre lașitate. Despre puterea banului. O poveste universală, care se aplică fiecărui oraș din lumea asta, fiecărei comunități care se crede invincibilă, fiecărui om care susține că dreptatea e de partea lui. "Dragostea părintească e ciudată. Iubirea față de toți ceilalți oameni are un început, dar cea pentru copii nu. Pe ei îi iubim brusc, înainte să existe. Indiferent cât de mult se pregătesc viitorii părinți, cu toții trăiesc o primă clipă de șoc când avalanșa sentimentelor îi izbește din plin, făcându-i să-și piardă echilibrul. E de înțeles pentru că nu se poate compara cu nimic. E ca și cum ai încerca să descrii senzația de nisip între degete sau de fulgi de nea pe limbă cuiva care a trăit toată viața într-o cameră întunecată. E o senzație de zbor." "În sporturile de echipă, puține cuvinte sunt mai greu de explicat decât ""loialitate". E considerată o trăsătură de caracter pozitivă, pentru că mulți ar zice că lucrurile cele mai bune pe care oamenii le fac unii pentru alții, le fac din loialitate. Problema e că și pe cele mai rele, tot din loialitate le fac." Cartea o găsiți aici. Am avut atât de multe prejudecăți legate de cartea asta și, în același timp, o curiozitate enormă. O poveste pentru adolescenți scrisă de una dintre cele mai cunoscute modele ale epocii actuale, influencer și actriță, până nu demult o adolescentă timidă în căutarea propriei identități. Ceea ce nu știam e cât de repede îmi va spulbera toate temerile, ce urme adânci va lăsa această poveste în mine și cât de autentică, frumoasă și emoționantă e legătura dintre personaje. Știu că e doar un roman cu adolescenți - un roman al secolului XXI, din care nu lipsesc rețelele sociale și influența lor, afirmarea sexualității, tragi-comediile trăite în fiecare zi pe proprietatea școlii - dar, cumva, e mai mult decât atât. E un omagiu adus prieteniei autentice, reale, care nu se sperie de primul obstacol, ci crește tot mai puternică pe măsură ce piedicile devin tot mai mari. Mirror, mirror e povestea lui Naomi, Rose, Red și Leo, dar și numele trupei din care aceștia fac parte. Separat, sunt diferiți și aproape fără nicio caracteristică comună ; împreună sunt o forță de neegalat, o putere vindecătoare imprimată fiecărui ascultător pe ritmuri de rock'n'roll. Trupa se formează fără voia lor, dar ceea ce construiesc împreună se răspândește încet, încet și în viețile lor dezorganizate, dându-le puterea de a trece peste disfuncționalitatea propriilor familii, problemele de la școală, incapacitatea de a se adapta undeva, oriunde. Totul pare bine, până în ziua în care Naomi dispare. Pentru toată lumea, e doar un capriciu - nu e ca și când Naomi n-ar mai fi fugit de acasă. Dar pentru prietenii ei e un semnal de alarmă - de când s-a înființat trupa, Naomi și-a depășit unele probleme, se află pe drumul cel bun și nu ar fi abandonat niciodată trupa și prietenia lor. Găsirea ei nu aduce nicio lumină, ci complică lucrurile și mai tare - Naomi este găsită sub un pod, mai mult moartă decât vie, iar medicii decid să o sedeze pentru a-i oferi timpul necesar de vindecare. Dar prietenii ei sunt convinși că Naomi nu ar fi încercat să se sinucidă, nu acum. Pentru poliție e doar o adolescentă instabilă, care a fugit de acasă a mia oară. Dar Red decide să afle adevărul și împreună cu Ashira, sora lui Naomi, investighează toate pistele posibile, nebănuind nicio secundă durerosul adevăr care le așteaptă la capăt de drum.
Romanul are două părți, imprecis delimitate - dezvăluirea sexualității lui Red și dezlegarea misterului legat de dispariția lui Naomi. Tema sexualității este prezentă tocmai din cauza faptului că este atât de discutată și întoarsă pe toate părțile, peste tot în lume. Asumarea propriei sexualități este o provocare mare pentru un adolescent, care nu știe sigur cine este, încotro se îndreaptă și ce își dorește de la cei din jurul său. Partea întunecată a sexualității este explorată în povestea lui Naomi și scoate la ivealî un fenomen tot mai des întâlnit - exploatarea adolescenților prin intermediul rețelelor sociale. Ceea ce Cara a vrut să scoată în evidență e partea negativă a dezvoltării tehnologiei și ura care circulă pe rețelele sociale, când ar putea fi folosite în scopuri nobile sau întru ajutorarea celor care au cu adevărat nevoie. Temele romanului nu sunt noi sau nemaiauzite, dar modul în care cele două autoare le-au exploatat este unul care îți provoacă emoții intense, fiori pe șira spinării sau fericire nemărginită. Simbolul oglinzii apare destul de des - fiecare personaj are mai multe oglinzi în care se observă din diferite unghiuri. Prima oglindă e familia - aici fiecare personaj încearcă să evite imaginea conturată, căci toți știu că nu vor să ajungă asemenea membrilor familiei din care fac parte ; aici există un moment iluminator în care părinții se transformă din super-eroii copilăriei în simpli oameni, predispuși greșelii. A doua oglindă e prietenia celor patru, oglinda în care se privesc cel mai des și datorită căreia speră că într-o zi își vor depăși problemele și temerile și vor putea să se adapteze în lumea în care trăiesc. Mirror, mirror e un must-read , dar și o poveste emoționantă despre puterea dragostei , a prieteniei și a loialității într-o lume care și-a pierdut reperele. Cartea o găsiți aici. Timpul... Avem senzația că îl deținem, dar ne scapă printre degete. E cel mai bun profesor al nostru, ne predă lecții greu de uitat, ne reamintește când și cum am greșit, fără să ne învețe însă cum să nu mai greșim. Timpul vindecă orice, așa se spune... Timpul ne cadorisește cu oameni, experiențe și clipe de neuitat, reamintindu-ne constant că totul poate dispărea într-o fracțiune de secundă... Timpul curge lin sau repede, depinde de care parte a acțiunii ne aflăm... Timpul nu poate fi oprit (sau cel puțin nimeni nu știe încă cum să facă acest lucru) , iar trecerea lui este una dintre certitudinile cu care plecăm în viață. Timpul înseamnă fericire și tristețe, viață și moarte, lecții și eșecuri, surprize greu de imaginat. Cu toții ne dorim mai mult timp, dar îl irosim de cele mai multe ori prin ură, ranchiună sau îngrijorări nejustificate. Timpul nu iartă pe nimeni... Romanul lui Matt Haig spune povestea lui Tom Hazard, un bărbat în vârstă de 400 și ceva de ani, incapabil să îmbătrânească la fel ca ceilalți și persecutat permanent de trecerea timpului. Ca o primă concluzie asupra vieții lui, ne-am putea întreba ce e în neregulă cu veșnicia - iar Tom ne va dezvălui destul de repede că durerea cea mai mare a fost să-i vadă dispărând pe toți cei pe care-i iubește, în timp ce el a rămas în urmă, prizonier al curgerii inevitabile a timpului. Tom a trăit nenumărate vieți și o singură iubire. Nu are prieteni, nu are stabilitate, nu mai are identitate, căci oamenii devin bănuitori când vâd același chip o perioadă lungă de timp. Un chip pe care nu apar riduri, iar timpul nu pare să lase urme vizibile. Adevărul e că Tom îmbătrânea, doar că nu în ritmul obișnuit - cam o dată la câțiva zeci de ani îi apărea câte un rid, era imun la majoritatea bolilor contactate de cei din jurul său și singurele lucruri care îl puteau răni erau gloanțele. Tom și-a pierdut singura iubire, nu știe unde se află fiica sa (care e exact ca el), iar singurul om cu care poate vorbi este Hendrich, fondatorul societății Albatros. Societatea fusese înființată pentru ca oamenii ca ei să fie protejați de suspiciunile și întrebările musculițelor efemere (așa sunt numiți oamenii obișnuiți în roman) , iar Hendrich,deși manipulator și mereu lucrând în propriul interes, era un bun ascultător și singurul om cu care Tom putea vorbi nestingherit, fără să se afle în pericol. La începutul romanului, Tom începe o viață nouă (a câta?) ca profesor de istorie la un liceu din Londra. Londra înseamnă pentru el un amalgam de amintiri, multe migrene intense și noi aventuri, în ciuda convingerii sale că a trăit deja totul...
După ce am citit Umanii, mi-am dat seama că Matt Haig mi-a intrat ușor în suflet și nu va ieși prea curând de acolo. Referitor la Cum să oprești timpul, Haig spune că a vrut să scrie și despre perspectiva timpului, perspectiva spațiului fiind deja abordată în romanul mai sus amintit. Viața lui Tom, personajul romanului poate fi privită dintr-o altă perspectivă dacă lăsăm la o parte vârsta lui considerabilă. Lecția este următoarea - viața are ciudatul obicei de a se repeta prin experiențe, cercuri vicioase, oameni buni sau oameni răi, relații și vise. Pe măsură ce Tom își aduce aminte de tinerețea sa, de începuturile vieții, traumele trăite și găsirea marii iubiri, ajunge la concluzia că oamenii condamnă mereu fericirea celorlalți, judecă după aparențe și nu își ascultă instinctul. Trăind de atâta timp, Tom își pierde încrederea în oameni, se pierde pe sine în multitudinea de întâmplări care îi schimbă viața și reacționează ca orice musculiță efemeră la surprizele destinului. Aflându-se mereu în alertă, Tom nu mai poate să se bucure de ceea ce i se oferă, căci așteaptă următoarea bombă care stă să cadă peste aparenta liniște. Pe măsură ce își amintește toate momentele importante ale lungii sale vieți, cititorul este purtat într-o călătorie plină de emoție, dezamăgire și speranță. Nu are importanță câți ani au trecut peste Tom sau cât de mult îl doare dispariția ființelor pe care le iubește, căci se dovedește a fi un om extrem de pasionat, de fascinant și plin de bunătate, o lecție pentru toți cei pe care-i cunoaște. Matt Haig a scris un roman-labirint, în care m-am pierdut destul de ușor, dorindu-mi ca aventurile și înțelepciunea lui Tom să dăinuie mult mai mult decât cele aproape 400 de pagini. Suntem cu toții captivi în capsula timpului, care ne influențează viața, deciziile și relațiile, ne manipulează abil zi după zi după zi. Timpul este singurul aspect al vieții pe care nu îl putem ignora, nu îl putem prelungi, nu putem obține o cantitate mai mare din el atunci când avem nevoie și pe care, cel mai adesea, îl irosim cu lucruri mărunte, caracteristice unei musculițe efemere, așa cum am fost caracterizați de Hendrich. Nu sunt convinsă încă dacă balanța înclină mai mult către veșnicia adesea visată sau către timpul cu dată de expirare, însă știu sigur că majoritatea ne-am dori mai multe clipe cu cei pe care-i iubim. Iar dacă ei nu ar fi veșnici, ce rost ar avea să trăim la nesfârșit? Cartea o găsiți aici. Despre Ove am vorbit și am tot vorbit, am recomandat cartea oricui stătea să mă asculte - cred că am exasperat pe toată lumea cu revelația mea literară de anul trecut. Ove a fost prezent în blogosfera românească și nu numai, pe Youtube și alte rețele sociale. Ne-a cucerit rând pe rând și s-a asigurat că nu-l vom uita prea repede. Vă dați seama probabil ce așteptări (imense) am avut de la celelalte romane scrise de Fredrik Backman - am citit Britt-Marie was here la puțin timp după ce m-am despărțit (cu lacrimi în ochi) de Ove ; am îndrăgit-o la fel de tare, deși la început părea doar o femeie obsesiv-compulsivă, s-a dovedit a fi un personaj extrem de curajos, iar romanul s-a transformat ușor într-o pledoarie pentru egalitate și importanța vocii feminine în societatea de azi. Pe Britt-Marie am întâlnit-o și în prezentul roman, dar cred că Fredrik a rămas puțin contrariat de atitudinea ei și s-a decis să-i ofere un roman separat, pentru a mai îndulci sentimentele cititorilor. Surprinzător (sau mai degrabă nu), m-am îndrăgostit de Elsa. Căci bunica nu e personajul-cheie aici, chiar dacă titlul sugerează asta. Bunica e doar liantul care ține toată povestea pe linia de plutire, însă Elsa e adevăratul magician, adevăratul deschizător de drumuri și erou modern pe care oricine l-ar dori prin preajmă. Spoiler alert : bunica moare. Cred că aveam o bănuială de la început, dar am preferat să mă mint până când am ajuns la momentul culminant. Și oricât de nebunească și amuzantă și ieșită din comun ar fi fost relația bunică-nepoată, cea dintâi este hotărâtă să își dezvăluie secretele în fața celei mai importante ființe care a existat vreodată pentru ea. Bunica îi lasă Elsei o moștenire de nedescris, un puzzle enigmatic, reprezentat cu succes de blocul în care trăiesc. Piesele de puzzle sunt vecinii Elsei, toți având o legătură mai mult sau mai puțin directă cu bunica, iar aceste relații reprezintă îmbinările corecte de care Elsa are nevoie pentru a-și îndeplini misiunea. E imposibil să nu le iubești pe cele două - amazoane moderne, lipsite de tact, cu un simț al umorului foarte bine dezvoltat, o ironie fină, capabilă să țâșnească în cele mai nepotrivite momente și cu suflete mai mari decât un tărâm de basm, care să compenseze pentru toate celelalte. E greu să nu-ți placă de Alf, veșnicul morocănos, care se dă peste cap ca s-o ajute pe Elsa, oricât de tare l-ar enerva că trebuie să iasă din căldura apartamentului său. Am îndrăgit-o până și pe Britt-Marie - destinul ei se conturează deja spre sfârșitul acestui roman și dacă sunteți curioși să aflați prin ce aventuri total neobișnuite a mai trecut, vă sfătuiesc să-i citiți povestea. E greu să nu empatizezi cu fiecare personaj - căci lecția pe care Elsa trebuie să o învețe după moartea bunicii e să nu judece pe nimeni după aparențe ; fiecare om are o poveste și o explicație pentru atitudinea sa. Așa cum bine spunea Alf, dacă nu ne-am spune poveștile, ne-am sufoca cu toții. Obsesia Elsei pentru Harry Potter e unul dintre motivele pentru care iubesc această carte. Referiri la poveste există la tot pasul, până și bunica împrumută anumite scene sau citate din lumea vrăjitorului pentru a da credibilitate basmelor. Indignarea Elsei față de persoanele care nu au citit cărțile devine una de proporții atunci când discută cu propriul tată. Iar anxietatea lui (deja prezentă) crește și mai mult când află că va fi nevoit să se uite nu la unul, ci la opt filme cu Harry Potter și să citească șapte cărți. E o scenă extrem de amuzantă, omul habar nu are ce l-a lovit. Cartea asta are de toate - vină, dragoste, ură, frustrare, suferință, măști, indiferență ; tot ce e uman și greu de explicat în cuvinte, tot ce e firesc și imposibil de împărtășit cu ceilalți. Vă spuneam mai sus de obsesia mea pentru Ove, însă Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău adăpostește între pagini o forță de neegalat. Ove e mult mai cuminte și mai imun la riscuri, în timp ce pentru bunica Elsei nu există altceva decât risc. Viața ei, formată din lupte în războaiele altora, sacrificiul relației cu propria fiică în pofida salvării unor străini, încălcarea tuturor regulilor existente și inexistente este un exemplu grăitor de independență și ambiție. Bunica Elsei este o voce universală feminină, care te îndeamnă (de fapt, te împinge de la spate, căci subtilitatea nu se regăsește prin calitățile ei) să crezi mai mult, să faci tot ceea ce oamenii spun că nu poți să faci, să nu apleci urechea la cei neștiutori, sclavi ai prejudecăților. Se pune mare accent pe aceste mesaje inspiraționale și pe feminism, însă pentru Fredrik Backman ele nu sunt niște clișee pe care le folosește doar pentru că funcționează în cazul majorității. Limbajul simplu folosit de Backman în romanele sale, care le face atât de ușor de citit și de îndrăgit, reprezintă încă o dovadă a geniului său. Să scrii despre lucruri simple, stârnind emoție la fiecare pas e foarte greu de realizat. Cartea o găsiți aici. Inima unui făt începe să bată la 22 de zile de concepție. Este considerat viabil la vârsta gestațională de 24 de săptămâni. Sub această vârstă se consideră o pierdere a sarcinii survenită destul de târziu - undeva la limita dintre avort și naștere. Juniper French s-a născut la vârsta de 23 de săptămâni și 6 zile. O controversă medicală, morală și umană. Prea mică pentru a fi considerată un bebeluș, prea mare pentru a fi numită avorton. În astfel de momente, părinții sunt singurii care pot decide dacă viața copilului lor merită salvată, medicii fiind prinși undeva între protocoale și umanitate. Povestea lui Juniper ridică mari semne de întrebare asupra destinului acestor microprematuri , limitelor medicinei și care e momentul renunțării la luptă.
P.S. Aceasta este o poveste cu un final fericit. Lumina pe care am pierdut-o este una dintre acele cărți care te coboară în realitatea de zi cu zi, descriind emoții autentice și stări pe care cu greu le-ai putea descrie drept străine. E o carte a vieții de cuplu, cu toate minunile și neajunsurile ei, dar și a unei iubiri cum rar întâlnești într-o viață. Deși încearcă să răspundă la o întrebare dificilă -care dragoste e cea potrivită? - autoarea se concentrează pe redarea emoțiilor umane, a vulnerabilității în fața vieții, a gândurilor intense dinainte de a lua o decizie importantă și a clipelor care ne hotărâsc destinul fără ca noi s-o știm.
J. R. Moehringer a spus ceva foarte înțelept despre cărți : "Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoții, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre om față în față cu viața." Așa e și Cartea clanului din Baltimore. E despre o viață trăită sub semnul prieteniei și al dragostei fără margini, o lecție despre toleranță, obligatoriu de învățat într-o lume condusă de ură și revoltă.
Iubirea :
"Iubirea e, în primul rând, nebunie. Iubirea e sinceritate, dar nu orice fel, ci una dusă la extrem. Iubirea e risc; e saltul în gol de pe un vârf de munte. Iubirea e încredere. Iubirea e atunci când vrei să cuprinzi toată lumea în pumn și s-o ascunzi sub pernă. Iubirea e dorința de a trăi fiecare minut, de a lua timpul impersonal pe care-l trăiesc și alții și a-l transforma în ceva al tău, numai al tău. Iubirea e zâmbetul cu care te trezești pe față într-o dimineață de iarnă." și moartea : "Nu-ți pare ceva străin moartea. Până într-o zi, când vine la un pas de tine și calcă peste inima ta așa cum ar trece în viteză un camion pe un pod de sticlă, fărâmițând totul și împrăștiind cioburi. Abia atunci îți dai seama că tot ceea ce credeai că știi despre ea era doar unul dintre învelișurile ei blânde, nu tot adevărul. Abia atunci înțelegi ce e moartea."
"Îmi pare rău, nespus de rău..."
"Te iubesc. " "Încă te mai iubesc..." "Tu ești marea mea dragoste și totuși ție ți-am făcut cel mai mare rău..." "Cât aș vrea să dau timpul înapoi...Să fim toți....Împreună. Pentru totdeauna." Frânturi dintr-un discurs destinat trecutului...cuvinte care exprimă toate sentimentele pe care nu le-am putut împărtăși la timp. (Fiecare dintre noi a rostit cuvintele astea măcar o dată, fie și în gând...) Secretul acestei cărți este că....dragostea există. Dragostea aceea pură și nevinovată, care apare o dată în viață și care îți dă impresia că poți să faci orice, absolut ORICE. Iar apoi, după ce ai pierdut-o, îți petreci toată viața căutând ceva asemănător, ceva care să aducă măcar cu ea, să miroase măcar a ea... Celelalte secrete trebuie să le descoperiți singuri. Tot ce pot să spun e că m-a dat peste cap. Nu toate cărțile au puterea asta.
Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta! (deocamdată)
"Am simțit dragostea curgând dinspre mine spre Gat, dinspre Gat spre mine. Eram calzi și tremuram, și tineri și bătrâni de când lumea, și vii. Mă gândeam : e adevărat. Deja ne iubim unul pe altul. Deja o facem." "Era dragoste și m-a izbit atât de tare, că m-am sprijnit de plasa de țânțari, care încă ne despărțea, ca să mă pot ține pe picioare. [...] Universul era minunat fiindcă exista el. Eram îndrăgostită de gaura din blugii lui și de mizeria de pe tălpile lui goale, de coaja de la julitura de la cot și de cicatricea care i se înnoda în jurul unei sprâncene." "Are gura atât de moale și e cel mai bun om pe care îl cunosc, cel mai bun om pe care îl cunosc dintotdeauna, indiferent ce lucruri rele s-au petrecut între noi și indiferent ce se va întâmpla mai departe." |
Arhivă
December 2023
|