Jill Santopolo - Lumina pe care am pierdut-o

Lumina pe care am pierdut-o este una dintre acele cărți care te coboară în realitatea de zi cu zi, descriind emoții autentice și stări pe care cu greu le-ai putea descrie drept străine. E o carte a vieții de cuplu, cu toate minunile și neajunsurile ei, dar și a unei iubiri cum rar întâlnești într-o viață. Deși încearcă să răspundă la o întrebare dificilă -care dragoste e cea potrivită? - autoarea se concentrează pe redarea emoțiilor umane, a vulnerabilității în fața vieții, a gândurilor intense dinainte de a lua o decizie importantă și a clipelor care ne hotărâsc destinul fără ca noi s-o știm. 

Totul începe pe 11 septembrie 2001, o zi care a schimbat pentru totdeauna lumea în care trăim. Lucy și Gabe, aduși împreună în fața unei lumi care se destrăma, se îndrăgostesc pe loc, fără speranță. Pasiunea mistuitoare care îi unește nu este de ajuns pentru a-i ține împreună, însă povestea lor pare una fără de sfârșit. Trecerea timpului nu face decât să le sporească sentimentele, chiar dacă viețile lor se află pe două drumuri paralele. Într-un final, pusă în fața unei decizii care amenință să îi arunce lumea în aer, Lucy se vede nevoită să renunțe pentru totdeauna la povestea lor... 

A fost una dintre cele mai triste cărți pe care le-am citit în viața asta. Mi-a frânt inima - la propriu. E atât de reală, atât de bine ancorată în realitatea vieții de zi cu zi, încât nu poți să spui că ai fi preferat alt final sau alt curs al acțiunii. Nu e o poveste cu zâne și nici cu happy ending. Te va frânge în mii de bucăți, oricât de puține asemănări ai găsi între tine și personaje. Îți va arăta cursul vieții așa cum prea puține cărți o fac. Autenticitatea romanului, dar și a trărilor redate de autoare pun cititorii pe jar - căci fiecare dintre noi ne-am simțit la un moment dat complet descurajați, deși în ochii celorlalți le aveam pe toate ; complet lipsiți de putere în fața vieții, deși aveam atâtea resurse în noi cu care să pornim la luptă ; complet vulnerabili în fața unui om, fără să ne putem explica de ce. 

Deși pe parcursul acțiunii pare doar o altă poveste de dragoste imposibilă, clișeele nelipsind din schemă , romanul pornește pe o cale imprevizibilă, ținându-și cititorii în suspans până la ultima pagină. Nu mi-a plăcut finalul, nu mi-a plăcut nici deznodământul iubirii dintre cei doi - am plâns atât de mult pe la ultimele 30 de pagini, mai că îmi doream o poveste absolut banală și desprinsă din comediile de la Hollywood. Tânjeam după o poveste cu final fericit, deși viața tinde să ne demonstreze de cele mai multe ori că drumurile a două persoane se pot bifurca oricând în direcții diferite, iar cele mai mari iubiri sunt focuri mistuitoare, care nu lasă nimic în urma lor. Poate doar deznădejde și un gust dulce-amărui. 

​Cartea o găsiți aici. Va rămâne cu siguranță una dintre preferatele mele, for life! 

---