Suntem cu toții fragili. Atât de fragili și de speriați încât un singur pas greșit ne poate arunca de pe linia de plutire. Atât de fideli prejudecăților cu care am crescut, impuse de oameni sau de societate, încât ne e frică să ne urmăm instinctele. Ni se spune de când suntem mici să fim într-un anumit mod, să pășim pe același drumuri pe care au pășit părinții și bunicii noștri, să ne considerăm norocoși dacă ni se vor întâmpla aceleași lucruri ca și lor. Să mulțumim unei zeități sau unei puteri superioare pentru toate lucrurile pe care nu ni le dorim cu adevărat. Dar le avem în timp ce alții se roagă pentru ele. Suntem atât de indeciși, împărțiți mereu între ceea ce ne dorim și ceea ce ne spun alții că ar trebui să ne dorim, mereu între ciocan și nicovală, între cuvintele sufletului și cele ale minții. Ni se pare dificil să ne trăim propria realitate, judecați din toate părțile și chinuiți de întrebări în miez de noapte. Dar până la urmă destinul are propriile sale căi prin care ne ademenește pe drumurile la care cândva doar visam. Devorarea cerului este un roman ca o poezie. O poveste atât de teatrală, de exagerată și de frumoasă, încât ți-e și frică să respiri pe parcursul lecturii. O poveste despre dragoste și credință, despre disperare și speranță, despre viață în toate formele ei. Un roman despre oameni curajoși, care știu de la bun început ce înseamnă suferința și totuși continuă să aleagă calea cea mai grea, să se impună în fața celorlalți cu propriile idei, sfidând societatea și educația care le-a fost oferită, sfidând toate regulile și urmând cuvintele unei inimi mult prea greu încercate. E despre oameni care aleg să își urmeze destinul în ciuda tuturor avertizărilor și să-l trăiască la intensitate maximă chiar și în momentele în care știu cu certitudine că sfârșitul e aproape ; despre oameni care iubesc în același mod în care trăiesc - cu o disperare de a opri cumva timpul, cu o foame care crește de la zi la zi și care îi condamnă să trăiască o singură iubire - unică, irepetabilă și imposibil de uitat, complicată și tumultoasă. Mi-au plăcut atât de mult personajele și acțiunea (deși uneori dusă la extrem), mi-a plăcut direcția în care autorul le-a dus și felul în care s-au maturizat rând pe rând, trecând prin experiențe total diferite și oarecum ajungând la aceleași concluzii de final. Am iubit romanul încă de la primele rânduri și i-am intuit surprizele de pe parcurs - poate tocmai de aceea mi-e și greu să pun în cuvinte tot ceea ce am simțit citindu-l. La fel mi se întâmplă cu toate cărțile pe care ajung să le iubesc și pe care le recomand apoi cu o obsesie aparte oricui mă întreabă ce am mai citit. Mi se pare că vorbele mele sunt prea sărace pentru a descrie cu adevărat această poveste, imensitatea și frumusețea ei, lumea fără margini în care am navigat și m-am regăsit, viețile care mi-au trecut prin fața ochilor și s-au schimbat furtunos de-a lungul anilor.
Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Pornind de la evenimente reale din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Lungul drum spre casă este o poveste plină de curaj dedicată eroilor necuvântători care au grăbit sfârșitul erei naziste. Între 1941 și 1944, la inițiativa lui Winston Churchill, Marea Britanie a folosit aproximativ 16.000 de porumbei voiajori pentru a primi mesaje din Franța și Olanda, ambele țări fiind sub ocupație nazistă. Acțiunea se petrece la o crescătorie din Epping, Anglia, unde Susan Sheperd și bunicul ei își pregătesc porumbeii pentru această nouă misiune. Cu sufletul îndurerat pentru soarta lor, Susan știe că mulți dintre ei nu se vor mai întoarce acasă, dar cu toate acestea zborul lor ar putea ajuta la încheierea rapidă a războiului care le-a nimicit viețile. Susan era obișnuită cu greutățile și glumele destinului - a rămas orfană de mică, fiind crescută de bunici, dintre care doar bunicul Bertie îi mai rămăsese acum alături. Războiul însemna rutină și vigilență permanentă, iar Susan nu se aștepta nicio clipă să-și întâlnească sufletul-pereche tocmai acum. Dar exact asta se întâmplă odată cu apariția americanului Oliver Evans la ferma lor. Ollie, originar din Maine, ajunge printr-o serie de întâmplări neobișnuite tocmai în Anglia. Deși la început nu știe nimic despre porumbei și nici nu conștientizează importanța misiunii, Ollie ajunge să-i îndrăgească și să lupte pentru bunăstarea lor. Conexiunea dintre el și Susan devine tot mai puternică pe măsură ce încep să-și împărtășească experiențele de viață, dorințele și planurile de viitor. Ollie nu și-a imaginat că viața îl va purta la o fermă îndepărtată din Anglia (visul lui cel mai mare fiind să piloteze un Spitfire și să-i nimicească pe nemți) dar acum nu ar mai vrea să plece nicicând din acest loc. Dar printr-o serie de evenimente nefericite, ajunge în Franța aflată sub ocupație nazistă împreună cu porumbelul preferat al lui Susan - Ducesa. Aceasta nu făcea parte din misiunea britanică, fiind feblețea lui Susan, aproape un animal de companie. Dar Ducesa se dovedește a fi un simbol al speranței, căci intuiește bine sentimentele dintre cei doi și timp de câteva luni poartă mesaje din Franța în Anglia și înapoi. Curajul ei și modul de a evita pericolele nenumărate de pe drum îi determină pe Ollie și pe Susan să lupte mai departe, cu năzuința că războiul se va termina curând, iar ei vor putea să-și trăiască dragostea. Lungul drum spre casă este unul dintre cele mai emoționante romane pe care le-am citit, o poveste despre speranță și regăsire într-un moment tulburător al istoriei. Viața din timpul războiului i-a pus pe oameni la încercare în toate modurile posibile, obligându-i să-și revizuiască principiile și visele, să lupte cu dârzenie în ciuda tuturor obstacolelor sau să facă compromisuri pentru a supraviețui. Și în pofida tuturor distrugerilor, a bombardamentelor și a tristeții, dragostea a reușit să rămână în viață, să schimbe destine și să-și urmeze cursul precum apa care curge neîncetat. Dragostea e cea care i-a ținut pe oameni în viață și i-a umplut de speranța unor vremuri mai fericite.
Chiar dacă cunoaștem deja nenumărate povești despre oameni curajoși care au reușit să schimbe cursul istoriei, mai sunt nenumărați eroi din acele vremuri pe care istoria i-a omis. Așa a fost și cazul porumbeilor britanici care au cărat mesaje din țările ocupate înapoi în Anglia. Mulți dintre ei au fost sacrificați în primele zboruri, iar după ce naziștii și-au dat seama de stratagema britanicilor, au fost din ce în ce mai vânați - atât în bătaia puștilor, cât și a șoimilor de care soldații germani s-au folosit. Sacrificiul lor a fost un exemplu de curaj, deși păsările nu au știut cu exactitate ce înseamnă misiunea lor. Dar, la fel ca în cazul Ducesei, probabil că au simțit importanța mesajelor pe care le purtau pe piciorușe, au simțit teama și disperarea din jurul lor și s-au străduit din toate puterile să se întoarcă acasă. Pe cât de des a fost posibil. Cartea o găsiți aici. Fiind adolescent. trăiești mereu cu impresia că nimeni nu te înțelege cu adevărat. Dar când toate trăirile și faptele tale stau în umbra unui frate mai mare, care tinde să acapareze totul, singurătatea devine o povară greu de suportat. Pentru Sydney lucrurile au stat mereu la fel - s-a simțit invizibilă, lipsită de grijă și iubire. Peyton, fratele ei mai mare, a fost mereu favoritul părinților, eclipsând cu succes pe toată lumea din jur. Însă frumusețea și șarmul nu l-au ajutat deloc pe Peyton - lucrurile au degenerat din rău în mai rău, într-un final fiind condamnat la închisoare pentru accidentarea unui puști. Conducea cu o alcoolemie de două ori peste limita legală. Puștiul ghinionist a rămas imobilizat într-un scan cu rotile, iar Peyton a schimbat destinele tuturor, lăsând în urmă tăceri stânjenitoare și multă durere. Dar lumea lui Sydney se schimbă odată ce o cunoaște pe Layla. Părinții Laylei dețineau o pizzerie populară de cartier, iar Sydney află pentru prima dată ce înseamnă armonia și fericirea din sânul unei familii bine închegate. În casa noii sale prietene, erau mereu gălăgie și voie bună, spre deosebire de liniștea apăsătoare din casa lui Sydney. Totul era plin de culoare, mesele erau un adevărat prilej de sărbătoare și toți membrii familiei aveau grijă unul de celălalt. Pentru prima dată în viață, Sydney este văzută cu adevărat, ascultată și apreciată. Dinamica lucrurilor se schimbă atunci când îl cunoaște pe fratele Laylei, Mac. Odată cu fiorii primei iubiri, Sydney va trăi și alte experiențe în drumul spre maturizare. În sânul noului grup de prieteni, fantoma fratelui său își pierde din putere și Sydney se bucură de fiecare clipă. realizând cât de surprinzătoare poate fi viața. M-a atras atât de tare coperta cărții încât am intrat în poveste fără să am habar despre personaje sau acțiune. Având deja o afinitate pentru poveștile cu adolescenți, m-am pierdut destul de ușor în lumea lui Sydney și a descoperirilor ei. Prietenia, relațiile de familie și drumul spre maturitate sunt puse sub lupă și despicate în mii de nuanțe. Sydney este plină de surprize, transformându-se dintr-un copil timid care nu are curajul să-și exprime sentimentele într-o tânără capabilă să-și exprime emoțiile și temerile. Evoluția ei este în strânsă legătură cu oamenii din jur, care o modelează și o ajută să crească. Ajunge să înțeleagă mai bine dinamica familiei sale, cuvintele nespuse și motivele mamei de a se angaja cu orice preț în salvarea fratelui său. Realizează cu stupoare că adulții fac gesturi inexplicabile și își ascund destul de bine sentimentele, care sunt în totală antagonie cu faptele lor. Dar Sydney s-a săturat să tacă și să susțină că totul e în regulă. Văzând lucrurile dintr-o altă perspectivă, are puterea de a le schimba într-o oarecare măsură. Cel mai greu de gestionat este însă vina care îi apasă pe umeri, Sydney fiind singura din familie care înțelege că nu doar viața lui Peyton a fost distrusă în urma accidentului. Părinții ei par total absorbiți de soarta fratelui ei, iar Sydney simte că trebuie să-și asume într-un fel responsabilitatea pentru soarta băiatului accidentat, să spună îmi pare rău deși acum aceste cuvinte nu îi mai pot reda viața de odinioară.
Cartea o găsiți aici. Fiind considerat una dintre revelațiile literaturii portugheze, José Luís Peixoto a cunoscut faima odată cu primul său roman, Nici o privire, care a câștigat celebrul premiu José Saramago. Au urmat alte două romane, iar Autobiografia este cel mai recent. Scris la granița dintre ficțiune și autobiografie, romanul este un portret al scriitorului îndrăgostit iremediabil de pasiunea devenită meserie și o oglindă în care se privește cu îngăduință. Totodată, viața lui se întrepătrunde cu a celebrului José Saramago, acesta afirmând că viața lui s-a schimbat complet după ce l-a cunoscut și că nu își poate imagina existența înafara prezenței lui și a recunoștinței pe care i-o poartă. Saramago este în același timp mentor și influență puternică asupra stilului cu care Peixoto a devenit cunoscut și apreciat, un fel de tată care veghează asupra fiului aflat la început de drum. Jumătate adevăr, jumătate ficțiune, Autobiografia lui Peixoto redă o viață dedicată exclusiv scrisului. Scrisul ca metodă de identificare și de cunoaștere a lumii înconjurătoare, scrisul ca pansament pentru rănile provocate de lume, scrisul ca pasiune transformată într-o meserie de lungă durată. Autorul se identifică cu scrisul până la cele mai adânci rădăcini ale ființei sale, dar și cu oamenii cu care se aseamănă ca stil și viziune și care i-au oferit surse de inspirație pentru romanele sale. Saramago este mentorul său, atât în literatură, cât și în viață. Premiul care îi poartă numele, unul extrem de important și care conferă romanelor o anumită valoare, i-a fost acordat lui Peixoto pentru primul roman, fapt care i-a propulsat cariera și totodată a creat anumite așteptări din partea cititorilor și a criticilor. Pentru Peixoto viața este scris și scrisul este viață. Cum altfel ai putea să înțelegi lumea decât scriind despre ea, identificându-te cu fiecare personaj și situație despre care scrii? Cum ai putea să înțelegi firea umană decât explorându-i toate dedesubturile și complexitățile în fiecare frază? Prin intermediul Autobiografiei , Peixoto se dezvăluie cititorilor așa cum este, cu bune și cu rele, un om profund îndrăgostit de viață și de scris, dar și un om vulnerabil la fel ca toți ceilalți. Introducerea maestrului Saramago în propria poveste reprezintă un element esențial atât în viață, cât și în carieră, fiind profund inspirat de acest om care a revoluționat literatura. Chiar dacă întreaga lui viață se învârte în jurul scrisului, fiindu-i aproape imposibil să își imagineze existența fără această unealtă, romanul surprinde și scene de viață cotidiană, mici întâmplări menite să-l redea pe Peixoto așa cum e în fiecare zi și în preajma oamenilor pe care-i iubește - un profund cunoscător al emoțiilor umane, conștient că mai are multe de învățat și de descoperit, mereu în căutarea următorului subiect.
Autobiografia face parte din cea mai recentă colecție lansată de Pandora M, Anansi. World Fiction. Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
December 2023
|