Luke Dittrich - Pacientul H. M. O poveste despre memorie, nebunie și secrete de familie

"Nimeni nu este cu totul lumină sau cu totul întuneric, iar cei mai mulți suntem amândouă simultan. Bunicul meu nu a făcut excepție." 

​William Beecher Scoville - unul dintre cele mai cunoscute figuri ale neurochirurgiei , medic și om de știință, a contribuit enorm la adunarea informațiilor pe care le cunoaștem astăzi despre creierul uman. A fost totodată unul dintre cei mai mari susținători ai lobotomiei în timpuri în care neurologia, neurochirurgia și psihologia abia începeau să se dezvolte. A fost mereu cu un pas înaintea vremurile sale, dorind mereu să afle mai mult, să exploreze și să cerceteze domeniul în care activa, creierul uman fiind un mister fascinant, mustind de secrete. Scoville a devenit cunoscut în istorie nu neapărat pentru progresele pe care le-a făcut în neurochirurgie sau pentru curiozitatea de care a dat dovadă, ci pentru lobotomia efectuată asupra lui H.M., cel mai celebru pacient amnezic și cel mai investigat om din istoria medicinii. 

Pornind într-o călătorie fascinantă înapoi în timp, autorul cercetează atât istoria bunicului său, celebrul neurochirug, dar și a cercetărilor și experimentelor efectuate pe subiecți umani care au dezvoltat neurochirurgia până la forma pe care o cunoaștem astăzi. Povestea lui H. M. se împletește cu cea a lui Scoville și a mulți altor medici care au încercat să-și depășească condiția, în timp ce autorul se întreabă cât dacă unele acțiuni au fost absolut necesare, cât la sută a fost cruzime , cât la sută a fost progres și cum au fost posibile anumite experimente care în ziua de astăzi ar fi considerate de-a dreptul barbare. 

"Cei defecți îi luminează pe cei care nu sunt defecți." 

Medicina e un domeniu care a evoluat constant de-a lungul secolelor, datorită unor oameni care sunt considerați fie pionieri ai domeniului, fie personalități conduse de o ambiție excesivă. Scoville nu a făcut excepție de la regulă, unii considerându-i astăzi acțiunile de-a dreptul crude și fără sens. În secolele XVIII-XIX progresul în medicină însemna de cele mai multe ori un drum necălcat de altcineva până atunci, acțiuni aproape haotice și descoperiri făcute la întâmplare. Pacienții cu epilepsie reprezentau o adevărată provocare și chiar dacă astăzi ni se pare absolut firesc ca fiind o afecțiune a creierului, cauzele bolii au fost puse pe seama altor organe, a situațiilor familiare sau pur și simplu se considera o afecțiune fără leac. Pacienții erau internați de obicei în aziluri sau case de nebuni, deoarece multe dintre familiile acestora nu știau să aibă grijă de ei sau să gestioneze cu succes situațiile în care aceștia erau scăpați de sub control. În așa-numitele aziluri, pacienții erau supuși la tratamente groaznice (electrocutați, scufundați în căzi cu apă cu gheață sau încălziți până la o temperatură de 41 de grade), psihiatrii considerând că acestea erau singurele soluții prin care simptomele lor se puteau ameliora sau dispărea complet. Singurul rezultat al acestor terapii era amorțirea totală a bolnavilor, care de mult ori nu mai erau capabili nici să vorbească, nici să se miște timp de zile sau săptămâni. Familiile nu știau de cruzimea acestor proceduri și chiar dacă li se explica, nu erau capabili de a discerne între bine și rău, dat fiind că la acea vreme se știa prea puțin despre afecțiunile creierului. Experimentele care se făceau la vremea respectivă proveneau dintr-o curiozitate excesivă a specialiștilor și o dorință profundă de a avansa în carieră, descoperind soluții la probleme aparent imposibil de rezolvat. Chiar și atunci subiectul cobailor umani era unul controversat, în cercurile restrânse ale neurochirurgilor dezbătându-se această temă vreme îndelungată. Toate lucrurile pe care le știm astăzi despre creier s-au aflat cu prețul vieților omenești pierdute, cu chinurile multor pacienți care nu au știut ce li se întâmplă, lăsându-se pe mâna celor cu autoritate și inteligență. Autorul dezbate acest progres în special din punct de vedere moral, concluzia rămâne la latitudinea fiecărui cititor, în funție de empatia și înțelegerea de care e capabil. Personal, am citit cu greu unele părți, în care se descrie cu lux de amănunte cum a a ajuns medicina să avanseze și consider că le datorăm enorm acestor oameni care au avut încredere în medici, chiar dacă rezultatele au fost devastatoare pentru ei și familiile lor. 

Povestea dintre Scoville și H. M. are o singură disfuncționalitate din punctul de vedere al autorului, deoarece H. M. nu reprezenta un caz clasic al epilepsiei, istoria lui fiind mult mai stufoasă. În urma unui accident cu o bicicletă, acesta a căzut și s-a lovit la cap, dar s-a ridicat câteva minute mai târziu și și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Timp de câțiva ani, accidentul nu a avut urmări, dar apoi au început să apară crizele și ele s-au întețit în timp, motiv pentru care H. M. nu era capabil să rămână prea mult timp la un loc de muncă, să se concentreze cum o făcea înainte și începea să uite tot mai des anumite detalii sau situații. Lobotomia efectuată de Scoville a fost surprinzătoare pentru cazul lui H. M., dar era de fapt singura soluție la o viață normală. Încercase toate metodele, medicația și terapiile disponibile la acel moment, dar viața i se înrăutățea tot mai mult, Operația l-a transformat într-un om fără amintiri, incapabil să discearnă întâmplările din jurul său sau persoanele cu care avusese contact, amnezia fiind un efect îndelung studiat la pacienții care suferiseră lobotomii. Și astfel, dintr-o greșeală, dr. Scoville și-a dat seama că hipocampul (pe care i-l extirpase lui H. M.) are un rol crucial în formarea și gestionarea amintirilor. 

​Cercetând istoria lui H. M., dar și a bunicului său, autorul află date fascinante despre viața acestora, dar și detalii pe care nu le-a bănuit niciodată, detalii dureroase despre istoria familiei sale. H. M. a trăit destul de mult, însă calitatea vieții sale nu a fost una îmbunătățită nici după operație. Spre sfârșitul vieții s-a confruntat cu o mulțime de probleme de sănătate, cauzate de toate medicamentele pe care era nevoit să le ia, iar contribuția sa la deslușirea misterelor creierului uman a fost umbrită de scandalul iscat după moartea sa între medicul care i-a preluat creierul și psihologul care l-a studiat timp de aproape cinci decenii. Cercetările făcute în urma morții sale, toate datele și concluziile la care specialiștii au ajuns în urma studierii acestuia sunt disponibile și astăzi pentru toată lumea care dorește să le vadă. Acest lucru a fost posibil datorită unui om care a fost de acord cu orice pe tot parcursul vieții sale, dar pe care cei care l-au cercetat nu l-au prețuit îndeajuns, încercând să profite cât mai mult de pe urma lui. Însă viața lui a fost una destul de însemnată, moștenirea pe care a lăsat-o lumii întregi și viitorilor medici care vor beneficia de pe urma creierului său vorbind de la sine și spunându-ne tot ceea ce contează. 

​Cartea o găsiți aici.