Michel Houellebecq - Serotonină

Considerat un copil teribil al literaturii, Houellebecq satirizează, prin intermediul romanelor sale, civilizația și lumea modernă (de la politică și până la cele mai banale aspecte ale existenței umane). Serotonină e prima carte scrisă de el pe care am pus mâna și, mi-e greu să recunosc, nu am fost foarte impresionată. Titlul pare o glumă nereușită, în condițiile în care avem un personaj total nemulțumit de lumea în care trăiește, incapabil să dezvolte relații durabile cu ceilalți, nemulțumit mai ales de sine însuși și proiectând aceste sentimente asupra tuturor capitolelor din viața sa. Un bărbat singur și însingurat, aterizat dintr-o altă epocă într-o lume promiscuă și în continuă mișcare, incapabil să se adapteze în societate și să accepte realitățile vremurilor. A iubit doar două femei în toată viața lui, are porniri criminale și e un misogin de primă clasă. De când a descoperit un antidepresiv-minune, se simte mai bine, dar pornirile sale nu pot fi controlate în totalitate de medicație. Lumea e rea, plină de primejdii și se strânge în jurul lui tot mai mult, accentuându-i depresia și nemulțumirea... 

Dincolo de satira îndreptată în special asupra politicilor UE și a lumii în care trăim, cartea are un limbaj greoi, de cele mai multe ori dificil de înțeles dacă nu ești familiarizat cu istoria recentă a Franței și politica lui Macron. Acuzațiile lui Houellebecq se întind de fapt asupra tuturor țărilor care fac parte din UE și, în special, asupra ideii de politică drept unică soluție salvatoare. Politica a ajuns incapabilă să rezolve marile probleme cu care se confruntă lumea modernă, ba chiar le adâncește de cele mai multe ori, creând confuzie și nesiguranță. Autorul nu crede în această modernitate auto-impusă, acest progres care, de fapt, ne-a adus într-un punct fierbinte ca specie - nu știm încotro ne îndreptăm, cum și câți dintre noi vom supraviețui acestei lumi scăpate de sub control. Problema poluării și industrializarea din domeniul alimentar sunt doar două dintre task-​urile pe care nu știm cum să le rezolvăm și care ne dau fiori pe șira spinării. (O altă perspectivă, la fel de sumbră, e filmulețul realizat de mult-aclamata Greta Thunberg și despre care toată lumea vorbește. Nu neapărat în termeni buni.) Direcția spre care se îndreaptă romanul, tonul sumbru și eternele disperări ale personajului principal îl fac greu de citit și de interpretat. Te simți cumva prins într-o capcană, obligat să te uiți mai atent la lumea din jurul tău și să te întrebi cu cât ai contribuit la distrugerea ei, să o vezi cumva cu alți ochi, dintr-o perspectivă mult mai înfricoșătoare. 

Celălalt subiect fierbinte pe care se concentrează romanul e depresia omului modern. Etern vehiculata depresie, boala secolului XXI, o lume plină de inadaptați care nu mai știu să se descurce nici până la colțul străzii. Însă perspectiva autorului asupra depresiei e una care ia în derâdere această boală, un fel de auto-ironie susținută de bărbatul care nu mai găsește bucurie nici în exterior, dar nici în interiorul său. Toate elementele care au condus la această stare sunt acolo - eșecuri sentimentale, inadaptare socială și profesională, lipsa afecțiunii în familie - dar cumva sunt privite ca motive ușor de demontat ; toți trecem prin chestii dificile, de ce unii dintre noi sunt capabili să treacă peste și să aibă o viață normală, iar alții să le readucă în schemă de fiecare dată când ceva nu le merge bine? Practic, autorul desființează aceste ipoteze intens vehiculate, susținând că și în trecut oamenii au avut probleme, s-au întâmplat tragedii, însă omul modern are tendința de a le amplifica, de a le analiza încontinuu, fără a fi capabil să la facă față la fel cum o făceau strămoșii săi. Toate elementele lumii moderne, începând cu tehnologia și toate lucrurile care (aparent) ne ușurează viața, nu fac decât să ne adâncească acest sentiment de inferioritate, de învinovățire continuă, Houellebecq fiind nostalgic după vremurile care nu mai sunt, în care omul reușea (în viziunea lui) să trăiască frumos, în ciuda greutăților. 

Recunosc că nu am rezonat aproape deloc cu viziunea autorului, exagerarea agresivă fiind una din părțile care construiesc satira, dar și motivul pentru care mi s-a părut dificil de citit și de digerat. Evocarea poveștilor de dragoste e partea soft a romanului, dar nu reușește să elimine complet viziunea misogină a personajului, deși acesta încearcă să-și creeze imaginea unui romantic incurabil. Pierderea femeilor pe care le-a iubit, pe care o jelește cu atâta patimă, nu îl împiedică să aibă fel și fel de aventuri sau să jignească femeile de care încearcă să scape. Deși nu mi-a plăcut interpretarea sau tonul romanului, Serotonină rămâne o carte dedicată tuturor inadaptaților acestei lumi, tuturor celor care nu se regăsesc în epoca modernă, tuturor nostalgicilor care încearcă să schimbe lumea în care trăim. 

"Am cunoscut fericirea, știu ce înseamnă, pot să vorbesc competent despre ea și-i cunosc și sfârșitul, ce urmează de obicei după. O singură persoană îți lipsește, dar totul e pustiu, cum ar zice cineva, deși termenul "pustiu" e destul de slab, aduce o adiere din secolul XVIII de rahat, nu mai descoperi în el acea violență sănătoasă a zorilor romantismului, adevărul e că o singură ființă îți lipsește și totul e mort, lumea e moartă și tu însuți ești mort sau mai degrabă preschimbat într-o statuetă de ceramică, iar toți ceilalți sunt și ei niște statuete de ceramică, izolând de minune din punct de vedere termic și electric, astfel încât nimic nu te mai poate atinge cu excepția suferințelor interne, născute din dezagregarea trupului tău independenti, {....}"

"(Se scursese totuși destul de ciudat viața asta a mea, dacă te uitai mai de-aproape. De fapt, timp de mai mulți ani, după despărțirea de Camille, îmi spusesem că aveam să ne reîntâlnim, mai devreme sau mai târziu, că era inevitabil, că aveam câtă vreme ne iubeam, că trebuia să lăsăm, așa cum se spune, lucrurile să se cicatrizeze, dar că eram încă tineri, că aveam toată viața înainte."

Cartea o găsiți aici.